Mă autodenunț. Sunt suspect de primirea unor foloase
necuvenite pentru a ajunge la Parlamentul European. Nu eu. Să mă explic. În
urmă cu ceva timp primesc un apel necunoscut și o voce molcomă mă anunță:
”Dragă domnule, suntem din Bistrița și venim la București cu un grup de copii
care mere în excursie la Parlamentul European. Avem un microbuz cu douăzeci de
locuri...”. Având în vedere că mă ocup de administrarea unei pensiuni lângă
aeroport, m-am gândit că au găsit numărul meu de telefon de pe un site de
profil și le-am tăiat-o scurt:
− Îmi pare rău, dar nu putem găzdui un număr atât de mare
de turiști...
− Dar, dragă domnule, nu vrem să ședem, numa' nu avem
unde lăsa microbuzul. Stiți, suntem în excursie cu copiii și nu avem de unde
bani de cazare, mi se răspunde de la capătul celălalt al convorbirii fără fir.
Gândindu-mă la copii am acceptat, mai ales că nu era
pentru prima dată când cunoștințe care călătoreau în străinătate își lăsau
mașina în fața porții. Aveam și o urmă de îndoială, în fond un microbuz de 8 m
lungime nu este atât de ușor de parcat încât să nu deranjeze vecinii. N-am
apucat să duc gândul la bun sfârșit că interlocutorul meu ardelean intervine:
− O să vă deranjăm puțin că noi merem toată noaptea și
ajungem în Otopeni la ora cinci dimineața. Dar nu va faceți griji că ne
revanșăm cu niște produse bio de aici de la noi.
−Haideți domne, terminați cu prostiile. Dacă am apucat să
va promit, asta e. Veniți! Important e să vedem cum parcăm mașina, să nu blocăm
drumul...
Cam două săptămâni au trecut de la această discuție până
la sosirea ”delegației” pentru Parlamentul European. Mi-am pus ceasul să sune
la ora stabilită și m-am inființat la întâlnirea matinală. Șoferul microbuzului
dusese ”delegația” la aeroport și acum mă aștepta să parcăm mașina. Sub o
ploaie măruntă, mocănească, a coborât din microbuz un colos învelit într-o
haină de piele, cu vârful nasului roșu, cu ochii albaștri spălăciți, dornic
să-mi strângă mâna cu respect. L-am salutat în grabă și am trecut să-l ghidez
căci ploaia se întețea. Am reușit, nu fără mare greutate să punem măgăoaia în
repaus, după care m-am oferit să-l reped cu mașina mea înapoi la aeroport. Pe
drum, deși nu era ora potrivită, am încercat să fac puțină conversație:
− Domnule, dar cred că v-au mâncat urechile copiii
aceștia, să călătoriți atâta drum cu ei. Nu e obositor?
− Nu, deloc. Drumul a fost bun, lejer, iar de ăștia mici
nu avem decât șapte.
− Aaa, înțeleg că aveți și elevi mai mari, restul...
− Da, de unde, ceilalți sunt profesori, știți
dumneavoastră, supraveghetori.
− Cum domnule, glumiți, doi supraveghetori la un elev?
Păi cât de neastâmpărați pot fi?
Dar n-am mai apucat să aflu răspunsul că ajunseserăm deja
în parcarea aeroportului. Ne-am luat ramas bun și ne-am văzut fiecare de drum.
Când am ajuns acasă, am desfăcut mai mult din curiozitate cele trei sacoșe
ticsite cu revanșa bio a șoferului de microbuz. Și mi-am dat seama că acesta nu
glumise deloc. Înăuntru erau șapte pachețele, aproape trase la indigo, cu
slană, caș și o sticlă de tărie. Probabil, fusese ordin pe unitate. Cum ar
veni, câte un pachețel de fiecare copil care primise încuvințarea să meargă la
Bruxelles. Cancelaria de supraveghetori nu se pune la socoteală. Nu că aș fi
avut nevoie.
M-am simțit ca în ”Albă ca Zăpada...” cu cotizația de
Parlamentul European pe masă. Parcă aveam și un măr în gât! În rest, despre
profesori numai de bine. Cazul, dincolo de latura tragi-comică, pare
reprezentativ pentru situația învățământul românesc actual.
