Când văd atâta ipocrizie în societatea românească mă
detașez de prezent. Îmi amintesc cum prin anii 90 fiii acestui popor umpleau
lagărele de refugiați din vest, alungați de acasă de mineriade, cu aceeași
forță ca a unui război civil. Rememorez cozile pe la ambasade pentru vize de
ședere, chiar și vize turistice. Acestea înlocuiseră cozile la carne, dar
bătaia de joc rămăsese aceeași. Trierile erau făcute brutal, fără nici un fel
de compasiune pentru cei condamnați să rămână acasă. Iar cine reușea să evadeze
din spatele cortinei de fier, devenite între timp de catifea, avea un alt șoc.
Afla că leafa medie de 100 de dolari ajunge doar pentru o noapte la un hotel
mai răsărit. Dar pentru unii memoria este scurtă...
Acum ne regăsim ultimii invitați la balul acestei
aristrocrații a Europei numită Uniunea Europeană, unde ne-am calificat cu
indulgență, și strâmbăm din nas. Grecii sunt leneși și evazioniști, nemții își
dau aere de dictatori. Un lucru este cert. Pe noi nu ne vedem. Am citit cu
duiumul pe rețelele de socializare, luări de poziție acide despre refugiați,
venite din partea unor români emigranți la rândul lor în alte state vestice. Se
considerau cetățeni europeni și aveau dreptul la opinie! Nu știu însă câți
dintre noi reușim să privim în profunzime drama unor refugiați. Marșurile
forțate la care sunt supuși, de săptămâni, poate chiar luni. Lipsurile pe care
sunt nevoiți să le îndure, de hrană, apă, condiții minime de igienă. Teama de
necunoscut. Mulți dintre ei, în special copii, nu mai ajung la capătul drumului.
Au de ales să moară impușcați sau înecați, și aleg a doua variantă.
Îmi vine în minte cazul, citit undeva, despre o sportivă din Siria, campioană la înot, care a
ales libertatea. S-a îmbarcat împreună cu alți refugiați pe o barcă pregătită
să traverseze Mediterana. În mijlocul mării motorul s-a defectat iar barca,
ințesată de refugiați, plutea în derivă. Șansele de supraviețuire erau minime.
Campioana împreună cu sora ei și o altă fată plonjază în apă și înotând cu o
singură mână, trag barca după ele zeci de ore, până ajung cu noroc la țărmul
unei insule grecești. Faptul că majoritatea celor din barcă erau bărbați
reprezintă, desigur, doar o notă de subsol. Ulterior această fată ajunge în
Germania, îndeplinește baremul pentru calificarea la olimpiadă și concurează la
Rio sub pavilionul refugiaților. Acesta e un caz fericit, aproape desprins
dintr-un film clasic cu happy-end. Dar realitatea este mult mai dură.
Pentru noi este mai reconfortant ca de la nivelul unei
societăți de consum, fără lipsuri majore, să-i considerăm pe refugiați, in
corpore, barbari, necivilizaţi, dacă nu chiar terorişti. Dar nu a fost tot
timpul aşa. Cel puţin pentru mine, nu e greu să fac eforturi pentru a mă pune
în situaţia acestor năpăstuiți. Chiar am fost ca ei.
***
Era în vara anului 1992. Terminasem liceul și mă
pregăteam pentru admitere la facultate când o nebunie adolescentină m-a cuprins
cu toată forța ei. Doream să emigrez. Unde? Nu conta. Oriunde se putea. Aflasem
de la un coleg de școală de o rută clandestină pentru trecerea frontierei în
Grecia. Undeva prin munți, lângă localitatea Petrich. Am reușit să obțin de la
colegul meu și un desen pe o coală A4, având pretenția de hartă, cu drumul pe
care urma să-l străbat pe jos. Păstram asta cu sfințenie. Între timp, îi mai
tapam pe părinți de bani și dădeam fuga la exchange să mai schimb câte un
dolar, doi.
Avea să vină și ziua cea mare, când de pe peronul Gării
de Nord m-am urcat în trenul de Sofia. Nu-mi luasem bilet, aveam de gând să
merg cu nașu, pentru a-mi drămui fiecare bănuț. Mare greșeală! Era să fiu dat
jos din tren în prima gară din Bulgaria. Chiar am atins preț de câteva secunde
solul neprimitor al țării vecine, înainte de a mă urca din mers în alt vagon.
Nașul bulgar devenise nervos când i-am pus în mână o bancnotă să-l mituiesc.
M-a amenințat că mă dă jos cu prima ocazie și aproape s-a ținut de cuvânt. Un
motiv suficient de temeinic ca de la Sofia să-mi iau bilet pentru Petrich. Doar
33 leva, aproximativ 6 dolari la cursul de atunci.
Mă văd ajuns în Petrich fără a ști pe unde s-o apuc.
Casuțe albe și vinete, de piatră cioplită, găurite de ferestre înguste,
zăbrelite, își fac loc pe străzile înguste și înclinate ale orașului de munte.
Vagabondez pe străzi în căutarea unui hotel de la marginea orașului, din spatele
căruia aveam informația că pornește cărarea către munți. La un moment dat,
oprește lângă mine un echipaj de poliție. Într-un oraș de graniță astfel de
patrulări sunt frecvente. Dar eu, copil neumblat cu minte puțină, fără a ști
să-mi țin emoțiile în frâu, mă albesc la față și atrag atenția polițiștilor.
Îmi fac semn să mă apropii și mă provoacă cu câteva întrebări de rutină. Sub
paravanul diferențelor lingvistice bălmăjesc ceva legat de faptul că sunt cazat
la Hotel Bulgaria și m-am rătăcit. Că sunt șofer în tranzit și, ca să-mi
întăresc afirmația, scot din buzunar chiar permisul de conducere pe care abia
se uscase cerneala când am plecat de-acasă. M-au ascultat cu mirare după care
îmi fac semn să urc în mașina poliției. Gândeam că aici s-a terminat scurta mea
aventură bulgărească și eram resemnat. Nu mică mi-a fost mirarea când, după
câteva zeci de minute, sunt invitat să cobor exact în fața hotelului pe care îl
căutam. Pământul îmi ardea sub picioare, am grăbit pasul de teamă să nu se
răzgândească.
Părea să fie ziua mea norocoasă când am pornit-o pe
cărarea din spatele hotelului. Începeam a urca muntele pe o potecă pietroasă,
ce șerpuia printre ziduri îngropate în frunzișul curpenilor de viță sălbatică,
în țesătura de iederă încâlcită de ghirlandele agățătoare ale trandafirilor
sălbatici. Locuri așa de strâmte că mă înțepam în ghimpii măceșilor. După vreo
doi kilometri abandonez cărarea, gândindu-mă că pe un drum bătut e cel mai
lesne să fiu depistat. Așa că purced să întâmpin versanții pieptiș spre punctul
unde credeam eu că se află Grecia. Mă afundam la întâmplare, aplecat pe sub
bolțile de ramuri încărcate, ce-și amestecau frunzișul des, împletind mii de
draperii fine, molatice, clătinate sub mângâierea lină a vântului ce adia
dinspre versant. Umezeala și căldura din locurile acelea hrăneau cu atâta
îmbelșugare vegetația ce creștea în voia sorții, bogată și fără socoteală. Seva
vieții țâșnea parcă prin coaja aspră a viguroșilor copaci, așa de deși, că
ramurile creșteau îmbrățișate, iar rădăcinile groase se încolăceau între ele ca
niște șerpi uriași ce se zvârcoleau în huma jilavă. Între timp se întunecase
iar pământul făgăduinței devenise o negură de nepătruns.
Înotam prin vegetația nebună. Urcam, coboram, iar urcam,
într-o succesiune care parcă nu se mai termina. Intervenise și oboseala dar nu
mă lăsam, mă strecurasem pe sub un gard de sârmă ghimpată, semn ca ajunsesem la
hotar, și știam că trebuie să mai trec unul. Numai că pe acesta, al doilea,
parcă-l înghițise pământul și mergeam în gol. Iar cu fiecare kilometru
încrederea mea se epuiza. Nu mai era mult până se lumina de ziuă când am
abandonat, chinuit de crampe și oboseală. M-am urcat într-un stejar înalt să mă
odihnesc și, totodată, să mă reorientez în spațiu la lumina zilei. Cu acest
gând am adormit cât de cât liniștit.
Dimineața, m-au trezit brusc niște zgomote ciudate. Când
mă uit în jos de la înălțimea stejarului unde eram camuflat, patru-cinci
patrule de grăniceri dotați cu arme automate și câini-lupi căutau ceva.
Probabil pe mine... Probabil am atins vreun fir de alarmă când am trecut pe sub
sârma ghimpată... Gândeam tot felul de scenarii și mă rugam în gând. N-am fost
nicicând mai apropiat de Dumnezeu ca atunci. Într-un târziu patrulele s-au
împrăștiat. Am rămas în copac toată ziua și abia când s-a înserat din nou am
îndrăznit să cobor. Informațiile vizuale culese de la înalțime s-au dovedit
utile și în scurt timp eram în Grecia, pe un drum pietruit de țară, pe care din
când în când mai trecea câte o mașină.
Eram flămând, însetat iar setea era cumplită. Rezervele
mele de apă se epuizaseră de mult în dogoarea statului în copac. Lipsa apei mă
dezumanizase, nu mai puteam gândi, nu mai puteam merge iar nervii erau întinși
la maxim. La un moment dat, zăresc în mijlocul drumului o băltoacă formată de la
ploaie. Mă apropii, mă las în genunchi și-mi umezesc buzele. Beau. Nu mai
simțeam nici un gust, nimic. Doar mâlul care-mi scrâșnea între dinți. Mă ridic
și merg în continuare spre necunoscut. Cred ca am mai mers în jur de cinci
kilometri fără să dau de vreun cătun, o casă, ceva. După care am cedat.
Eram prăbușit într-un șanț de pe marginea drumului și
realitatea începuse să se înmoaie, să se îndulcească, să devină fluidă. Pe
câmpurile searbede creșteau livezi roditoare de meri, caiși, portocali. Mă
înfruptam din nectarul zeilor și ajutam la stivuirea lădițelor cu fructe în
mașinile de marfă. Alături de mine mai erau câțiva emigranți. Aveam în față o
plantație grecească și ne făceam treaba cu sârg. La un moment dat, un camion se
îndreaptă în viteză direct către mine. Ridic privirea și farurile mă orbesc.
Încerc să mă dau în lături dar picioarele, tot corpul, nu mă ascultau. Eram
țintuit acolo. Nu, nu aiuram. Pun mâna la ochi. Aud un scrâșnit de roți și
mașina oprește brusc la câțiva metri de mine.
După câteva secunde de uluială mă dumiresc. Era un Jeep
de-al armatei din care coborâseră câțiva militari. Din câteva cuvinte își dau
seama că sunt fugar și mă duc la unitate. Am cerut apă și mâncare. Mi s-a dat.
Atunci am mâncat pentru prima dată croissant cu cremă, la noi nu apăruseră. Și
acum, când mai mănâncă copiii croissant, mirosul mă face să tresar și resimt un
gol în stomac. M-au ținut câteva ore după care m-au transferat la o altă
unitate, posibil de grăniceri. Spre deosebire de militarii din unitatea
precedentă, aceștia erau foarte brutali, din șuturi și palme nu mă scoteau.
Aveam în curând să aflu că mai erau și alți fugari acolo. M-au închis alături
de alte vreo zece persoane, în mare parte albanezi, într-o cămăruță cât o
toaletă publică, prevăzută cu gratii în loc de ușă. Nu puteai sta decât în
picioare. Aveam un singur gemuleț de o palmă, pentru aerisire, iar albanezii
fumau în draci. Era un fum de-l tăiai cu cuțitul. Noroc că din când în când
eram scos să dau declarații și mai luam o gură de aer proaspat, alături de deja
obișnuitele șuturi și palme peste ceafă. Toți mă întrebau din ce rețea de
călăuze fac parte, nimeni nu voia să creadă că sunt pe cont propriu.
M-au ținut vreo trei zile în speranța că vor putea scoate
ceva de la mine. Inutil. A patra zi, resemnați, mi-au dat drumul. Am fost dus
cu o mașină la vama rutieră de la Kulata și de acolo trecut granița înapoi în
Bulgaria. Nu mai aveam chef de nicio aventură, dar drumul înapoi spre casă se
anunța lung și anevoios. Eram obosit, debusolat, nu știam ce voi face peste
cinci minute, pur și simplu mă lăsam în voia sorții. Deodată, zăresc o mașină
cu număr de România venind dinspre vamă și, timid, fac cu mâna. S-a oprit. Era
un inginer din Brașov care lucra în Grecia și acum se întorcea acasă. Chiar își
dorea pe cineva cu care să mai schimbe o vorbă pe drum, așa că a fost foarte
încântat să mă ia cu el. Eu nu mai aveam sentimente, să mă pot bucura de ceva.
Nici nu stiu cum a trecut timpul până am ajuns în București. M-a lăsat la Universitate
și nu mi-a luat nici un ban. Dacă tot ajunsesem în centru, m-am dus să mă
înscriu la Școala Superioară de Jurnalistică și, în aceeași zi, mi-am sunat
părinții să le dau vestea că sunt student. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
De atunci am fost de nenumărate ori în Grecia, singur ori
cu familia. Și când m-am căsătorit, am petrecut o bună bucată din luna de miere
sub templele vechii Elade. Dar, cu riscul de a-mi necăji consoarta, pot spune
cu mâna pe inimă că prima întâlnire cu urmașii civilizației elenistice a fost
de neuitat.
