Translate

marți, 22 decembrie 2015

ÎN VIZITĂ LA CNSAS

Nu de puține ori am constatat ca instituții create să fie în slujba cetățeanului, să-l sprijine, să-l ajute, să-l informeze, sunt populate cu funcționari care, de fapt, au un scop opus celui declarat: să-l încurce, să-l dezinformeze sau să-l facă să renunțe. M-am tot întrebat de ce acest antagonism? Cred că un răspuns ar putea fi ”șpaga”. Anumiți funcționari au nevoie de stimulente pentru a-și face treaba, iar  atunci când nu și-o fac sunt acoperiți de documente birocratice. De curând am aflat că există și un alt motiv: instituții cu dublu rol, unul oficial de paradă, iar altul pentru uz intern.
Acum ceva vreme, m-a rugat tata să-mi fac timp pentru a trece pe la CNSAS, să mă interesez de un dosar al bunicului patern. Bunicul a decedat în 1989, cu câteva luni inainte de revoluție, dar se pare că urma lui pe acest pământ a rămas încă întipărită într-un dosar de pe rafturile instituției denumite cu pompă Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Intrând în sediul din str. Matei Basarab, am rămas puțin surprins de primirea care mi-a fost făcută. Imediat m-a preluat o doamnă foarte amabilă, m-a condus la registratură, mi s-a făcut fișă pentru sala de lectură și am fost rugat să aștept puțin până mi se găsește dosarul. Între timp mi s-au adus formulare cu cereri, dacă doresc să solicit copii de la dosar, pe suport hârtie sau CD, dacă doresc deconspirarea informatorilor din dosar, prezenți cu nume conspirative. Ba chiar și o cerere pentru deconspirarea ofițerilor de securitate care au lucrat la dosar. Mă și gândeam că am nimerit într-o instituție nouă, europeană, pusă în slujba celor nedreptățiți atâtea decenii la rând, avizi să afle de la ce li s-a tras.
În timp ce-mi așteptam dosarul am observat în sala de lectură o doamnă în vârstă, trecută de 80 de ani, care vocifera continuu. Când s-a ridicat în picioare să preia un dosar, am văzut-o bine. Înaltă și osoasă, îmbrăcată curat într-o rochie de zefir albastru. O figură prelungă cu pielea încrețită, ochii mari, negri și o urmă de ruj, ca o părere, pe buzele veștede. Trăsăturile feței arătau încă urmele trecutei frumuseți. O rămășiță poate de cochetărie o făcea să-și ascundă umerii osoși sub un șal negru care-i îmbrățișa trupul. Se apucase de citit un dosar voluminos și, la fiecare pagină dată, găsea timp și pentru câte o replică injurioasă:
−     Am să vă dau în judecată, comuniștilor! Securiștilor, v-ati adunat cu toții aici! Să vă fie rușine! Am să merg până la președinte...
Nimeni nu-i acorda vreo atenție doamnei, doar din când în când câte un supraveghetor o sfătuia să vorbească mai încet că deranjează pe ceilalți cititori din sală. Gestul era contraproductiv căci nu făcea decât să ațâțe potopul de invective. Mă gândeam cu milă la acea persoană, probabil a suferit mult, a fost afectată psihic, poate și emoțional de vede peste tot numai securiști. N-am stăruit prea mult asupra acestui gând căci între timp îmi sosise dosarul bunicului și m-am apucat de citit. La un moment dat, gândesc că timpul meu ar putea fi folosit mai judicios dacă fac poze după paginile îngălbenite de vreme. Mai ales că ce citeam mi se părea complet străin și ar fi trebuit să mă consult cu tata pentru a putea înțelege faptele la care se făcea referire în dosar. Să tot fi făcut vreo 10-15 poze cu telefonul mobil când o doamnă supraveghetor a aruncat din mână revista de mondenități din care citea cu sârg și s-a îndreptat val-vârtej către mine. Mi-a smuls telefonul mobil amenințând :
−     Ori stergeți poza ori vă confisc telefonul. Nu aveți voie să faceți poze aici.
În clipa aceea mi-aș fi dorit să fi avut un telefon mai ”smart” decât mine, pentru că în timp ce încercam să șterg poza mi-a apărut pe ecran tot fișierul de poze cu iconițe explicite. Și am înțeles că doamna era ceva sefă:
−     Măi fetelor, voi vedeți câte poze are ăsta aici? Unde v-au fost ochii?
−    Dar nu înțeleg, am încercat eu să protestez, dacă tot îmi permiteți să fac copii după dosar, am fost sfătuit să completez chiar o cerere în acest sens, de ce nu pot face copii și cu telefonul ?
Era clar că depășisem linia roșie și orice explicație era de prisos. Doamna cea amabilă, care mă preluase prima dată, după câteva minute de gândire a venit la mine și s-a simțit datoare să-mi dea un răspus:
− Copiile din dosar trebuie autorizate. Vă dați seama că pot exista situații mai sensibile, cu ofițeri încă activi care nu doresc să fie deconspirați. De aceea, copiile trebuie să fie cu ștampila noastră.
Decât un astfel de răspuns, mai bine ar fi tăcut! M-am grăbit atunci să predau dosarul a lehamite, și cererile completate, după care am părăsit sala. La Registratură, unde îmi lăsasem buletinul, am fost ajuns din urmă de doamna cea în vârstă care, pesemne văzuse ce mi s-a întâmplat. M-a abordat cu solidaritate:
−     Domnule, ăștia sunt niște nenorociți, ar trebui să meargă cu toții la pușcărie. Să înfunde pușcăriile! Sunt mai rău ca torționarii. Sunt fiii și nepoții torționarilor comuniști, să știți de la mine, a spus bătrâna în timp ce trecea cu mersu-i greoi.
−     Lăsați-o pe doamna, a sosit replica de la ghișeu după ce bătrâna s-a mai depărtat. Aproape zilnic vine aici și ne face capul calendar cu prostiile ei.
−     Poate că exagerează, am raspuns eu încercând timid să-i iau apărarea, dar dacă n-ar fi existat oameni ca ea, n-am fi avut nici acum ceea ce numim libertate, am fi rămas încă mulți ani încremeniți în comunism...
−     Ce libertate domnule, mi s-a retezat scurt vorba. Ăștia n-au făcut nimic pentru țara asta, nici n-au trăit aici, și beneficiază de retrocedări de milioane. Știți câți bani învârt ăștia? Eu și dumneavoastră trebuie să muncim să ne întreținem copiii și ei vin și iau totul de-a gata, din munca noastră. Mai au și tupeul să facă scandal. Păi nu le e rușine!
Am plecat de acolo besmetic, rusinându-mă de gândurile mele meschine, că pentru o clipă am crezut-o pe bătrână senilă, că vede comuniști și securiști peste tot. Dar, de fapt,  ei chiar acolo erau, mișunau peste tot, unii cu patalama iar alții cu concepții și filosofii de tip comunist. Unii amabili, alții mai duri, dar toți cu același scop, să ne facă să ne simțim prost dacă nu suntem ca ei. Ușor, ușor, gândurile mele navigau pe meridianele timpului către o altă perioadă a vieții mele când am interacționat cu Securitatea, și am avut parte de securiști buni și securiști răi, toți dedicați. Dar despre asta într-o altă poveste.

P.S.: La câteva săptămâni după vizita la CNSAS primesc din partea instituției o scrisoare, pe care o reproduc mai jos. Fără alte comentarii!