Nu de puține ori am constatat ca instituții create să fie
în slujba cetățeanului, să-l sprijine, să-l ajute, să-l informeze, sunt
populate cu funcționari care, de fapt, au un scop opus celui declarat: să-l
încurce, să-l dezinformeze sau să-l facă să renunțe. M-am tot întrebat de ce
acest antagonism? Cred că un răspuns ar putea fi ”șpaga”. Anumiți funcționari
au nevoie de stimulente pentru a-și face treaba, iar atunci când nu și-o fac sunt acoperiți de
documente birocratice. De curând am aflat că există și un alt motiv: instituții
cu dublu rol, unul oficial de paradă, iar altul pentru uz intern.
Acum ceva vreme, m-a rugat tata să-mi fac timp pentru a
trece pe la CNSAS, să mă interesez de un dosar al bunicului patern. Bunicul a
decedat în 1989, cu câteva luni inainte de revoluție, dar se pare că urma lui
pe acest pământ a rămas încă întipărită într-un dosar de pe rafturile
instituției denumite cu pompă Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor
Securității. Intrând în sediul din str. Matei Basarab, am rămas puțin surprins
de primirea care mi-a fost făcută. Imediat m-a preluat o doamnă foarte amabilă,
m-a condus la registratură, mi s-a făcut fișă pentru sala de lectură și am fost
rugat să aștept puțin până mi se găsește dosarul. Între timp mi s-au adus
formulare cu cereri, dacă doresc să solicit copii de la dosar, pe suport hârtie
sau CD, dacă doresc deconspirarea informatorilor din dosar, prezenți cu nume
conspirative. Ba chiar și o cerere pentru deconspirarea ofițerilor de
securitate care au lucrat la dosar. Mă și gândeam că am nimerit într-o
instituție nouă, europeană, pusă în slujba celor nedreptățiți atâtea decenii la
rând, avizi să afle de la ce li s-a tras.
În timp ce-mi așteptam dosarul am observat în sala de
lectură o doamnă în vârstă, trecută de 80 de ani, care vocifera continuu. Când
s-a ridicat în picioare să preia un dosar, am văzut-o bine. Înaltă și osoasă,
îmbrăcată curat într-o rochie de zefir albastru. O figură prelungă cu pielea
încrețită, ochii mari, negri și o urmă de ruj, ca o părere, pe buzele veștede.
Trăsăturile feței arătau încă urmele trecutei frumuseți. O rămășiță poate de
cochetărie o făcea să-și ascundă umerii osoși sub un șal negru care-i îmbrățișa
trupul. Se apucase de citit un dosar voluminos și, la fiecare pagină dată,
găsea timp și pentru câte o replică injurioasă:
− Am să vă dau
în judecată, comuniștilor! Securiștilor, v-ati adunat cu toții aici! Să vă fie
rușine! Am să merg până la președinte...
Nimeni nu-i acorda vreo atenție doamnei, doar din când în
când câte un supraveghetor o sfătuia să vorbească mai încet că deranjează pe
ceilalți cititori din sală. Gestul era contraproductiv căci nu făcea decât să
ațâțe potopul de invective. Mă gândeam cu milă la acea persoană, probabil a
suferit mult, a fost afectată psihic, poate și emoțional de vede peste tot
numai securiști. N-am stăruit prea mult asupra acestui gând căci între timp îmi
sosise dosarul bunicului și m-am apucat de citit. La un moment dat, gândesc că
timpul meu ar putea fi folosit mai judicios dacă fac poze după paginile
îngălbenite de vreme. Mai ales că ce citeam mi se părea complet străin și ar fi
trebuit să mă consult cu tata pentru a putea înțelege faptele la care se făcea
referire în dosar. Să tot fi făcut vreo 10-15 poze cu telefonul mobil când o
doamnă supraveghetor a aruncat din mână revista de mondenități din care citea
cu sârg și s-a îndreptat val-vârtej către mine. Mi-a smuls telefonul mobil
amenințând :
− Ori stergeți
poza ori vă confisc telefonul. Nu aveți voie să faceți poze aici.
În clipa aceea mi-aș fi dorit să fi avut un telefon mai
”smart” decât mine, pentru că în timp ce încercam să șterg poza mi-a apărut pe
ecran tot fișierul de poze cu iconițe explicite. Și am înțeles că doamna era
ceva sefă:
− Măi fetelor,
voi vedeți câte poze are ăsta aici? Unde v-au fost ochii?
− Dar nu
înțeleg, am încercat eu să protestez, dacă tot îmi permiteți să fac copii după
dosar, am fost sfătuit să completez chiar o cerere în acest sens, de ce nu pot
face copii și cu telefonul ?
Era clar că depășisem linia roșie și orice explicație era
de prisos. Doamna cea amabilă, care mă preluase prima dată, după câteva minute
de gândire a venit la mine și s-a simțit datoare să-mi dea un răspus:
− Copiile din dosar trebuie autorizate. Vă dați seama că
pot exista situații mai sensibile, cu ofițeri încă activi care nu doresc să fie
deconspirați. De aceea, copiile trebuie să fie cu ștampila noastră.
Decât un astfel de răspuns, mai bine ar fi tăcut! M-am
grăbit atunci să predau dosarul a lehamite, și cererile completate, după care
am părăsit sala. La Registratură, unde îmi lăsasem buletinul, am fost ajuns din
urmă de doamna cea în vârstă care, pesemne văzuse ce mi s-a întâmplat. M-a
abordat cu solidaritate:
− Domnule, ăștia sunt niște nenorociți, ar
trebui să meargă cu toții la pușcărie. Să înfunde pușcăriile! Sunt mai rău ca
torționarii. Sunt fiii și nepoții torționarilor comuniști, să știți de la mine,
a spus bătrâna în timp ce trecea cu mersu-i greoi.
− Lăsați-o pe doamna, a sosit replica de la
ghișeu după ce bătrâna s-a mai depărtat. Aproape zilnic vine aici și ne face
capul calendar cu prostiile ei.
− Poate că
exagerează, am raspuns eu încercând timid să-i iau apărarea, dar dacă n-ar fi
existat oameni ca ea, n-am fi avut nici acum ceea ce numim libertate, am fi
rămas încă mulți ani încremeniți în comunism...
− Ce libertate
domnule, mi s-a retezat scurt vorba. Ăștia n-au făcut nimic pentru țara asta,
nici n-au trăit aici, și beneficiază de retrocedări de milioane. Știți câți
bani învârt ăștia? Eu și dumneavoastră trebuie să muncim să ne întreținem
copiii și ei vin și iau totul de-a gata, din munca noastră. Mai au și tupeul să
facă scandal. Păi nu le e rușine!
Am plecat de acolo besmetic, rusinându-mă de gândurile
mele meschine, că pentru o clipă am crezut-o pe bătrână senilă, că vede
comuniști și securiști peste tot. Dar, de fapt,
ei chiar acolo erau, mișunau peste tot, unii cu patalama iar alții cu
concepții și filosofii de tip comunist. Unii amabili, alții mai duri, dar toți
cu același scop, să ne facă să ne simțim prost dacă nu suntem ca ei. Ușor,
ușor, gândurile mele navigau pe meridianele timpului către o altă perioadă a
vieții mele când am interacționat cu Securitatea, și am avut parte de securiști
buni și securiști răi, toți dedicați. Dar despre asta într-o altă poveste.
P.S.: La câteva săptămâni după vizita la CNSAS primesc
din partea instituției o scrisoare, pe care o reproduc mai jos. Fără alte
comentarii!
