Bag seama că după război mulți viteji se-arată, dar în
primavara anului 1989 puțini români se îndoiau de dăinuirea regimului comunist
pentru eternitate. Înainte de a îndrăzni să visăm la prăbușirea lui Ceaușescu
se aniversau două secole de la revoluția franceză. Posturile de radio
occidentale care emiteau în limba română încercau să creioneze o atmosferă de
sărbătoare pe străzile Parisului, în contrast cu cenușiul de pe străzile
Bucureștiului. Sau al oricărui oraș din republica noastră socialistă. Mai
târziu aveam să ajung la Paris și privind în memorie am cântărit fugar că
orașul luminilor nu e nici pe departe oglinda a ceea ce se inoculase în
subconstientul minții mele.
Eram elev în primul an de liceu la Râmnicu Vâlcea.
Colegii mă remarcaseră ca o siluetă deşirată, gât lung, rigid, pentru a masca o
uşoară încovoiere a umerilor, reprezentând complexul adolescenţei mele. Altfel,
scump la vorbă, cu gândurile mereu în alta parte, ceea ce pentru unii părea un
semn de îngâmfare. Uniforma bleumarin, la care din când în când mai asortam
câte o cravată îngustă, stătea aranjată ca pe umeraș. Cu această înfățișare
tragi-comică m-am prezentat la întâlnirea pe care destinul mi-o aranjase cu
sistemul represiv reprezentat de fosta securitate a lui Ceaușescu. Impactul
dintre inocenţa zburdalnică şi teroarea organizată a fost terifiant.
Eram oarecum avizat că plicurile de corespondență pe care
le-aș trimite în exteriorul țării sunt triate și verificate. Adică bănuiam. Dar
aveam sentimentul că nu fac nimic rău dacă răspund la câteva întrebări de
cultură generală despre, cum altfel, revoluția franceză. În fond, și francezii
l-au dat jos pe rege, ca și compatrioții noștri comuniști. Dar ei, nici măcar
nu s-au obosit să-l trimită în exil. Direct pe eșafod. Concursul era lansat în
eter din redacția românească a postului de radio RFI (Radio France
International), un post moderat la adresa regimului comunist din România. Doar
aveau și ei comuniștii lor la putere. Nu se compara cu Europa Liberă sau Vocea
Americii. Evident, eram un fidel ascultător al tuturor posturilor românești din
Occident, cu complicitatea neștiută a alor mei, dar repet, aveam sentimentul că
nu fac nimic rău. În plic adăugasem, pe lângă răspunsurile la concurs, și
câteva versuri de-ale mele. În naivitatea mea adolescentină credeam că ar putea
fi apreciate la radio de cineva care le-ar putea rosti pe post. Era tot ce-mi
doream pentru o clipă de grație.
”Mă simt cuprins de-amărăciune,
Am sufletul întunecat
Iar viața-mi pare o minune
La care n-am acces privat(...)”
Versuri naive, dar securitatea nu avea timp de analize
semantice, ci le interpreta în cheie proprie: ”Cum tovarașe elev, când partidul
vă oferă toate condițiile pe care vi le doriți în republica noastră socialistă,
dumneata ești cuprins de amărăciune?” Cu aceste cuvinte grele, rostite rar,
apăsat, am fost întampinat în cabinetul directorului de la liceul economic din
Râmnicu Vâlcea. Fusesem scos de la ore și adus în mare grabă, fără a mi se
explica pentru ce. Tovarășul care îmi vorbea astfel (aveam sa aflu că se
numește maior Lodroman) stătea cocoțat cu fundul pe biroul directorului și mă
urmărea iscoditor. Privirea lui se întrepătrundea cu a mea, nedumerită. Vedeam
o figură mare, pătrată, un păr aspru roșiatic, tăiat scurt ca peria. În ochii
lui albaștri se citea ură nedisimulată, încăpățânare. Poate că-l deranjasem de
dimineață, cu ordin de zi, pentru a mă lua la întrebări după o noapte
prelungită petrecută în compania vreunei informatoare din show-biz-ul de
atunci. Meseria cerea și sacrificii, ca de altfel și înfățișarea. Un trup bine
legat era chinuit parcă în costumu-i strâmt, ponosit pe coate. Colțurile
gulerului alb, prea înalt, se îngropau în gușa care începuse a se forma.
Directorul era și el prezent, cu capul plecat se uita cu
coada ochiului la mine. Eu, țeapăn, mut de uimire, cu gura încleștată, nefiind
în stare să articulez ceva. Din când în când se deschidea ușa și mai intra câte
un profesor, dirigintele, secretarul UTC. Grăbiți, ca la o întrunire de partid
la care întârziaseră deja, se așează lângă director în aceeași poziție umilă.
La un moment dat ușa se deschide din nou și intră tata. Părintele meu nu venise
niciodată la școală până atunci, să se intereseze de note sau la vreo ședință
cu părinții. Avea deplină încredere în mine iar eu îl răsplăteam, neoferindu-i
motive de îngrijorare. Până atunci! În plus, îl știam la serviciu, undeva în
afara localității, de unde pentru nimic în lume n-ar fi putut pleca înainte de
terminarea programului. Când l-am văzut, mi-am dat seama că e groasă rău. Se
pregătea exmatricularea mea din liceu.
A doua întrebare a venit ca un trăsnet: ”Din ce
organizație subversivă faci parte? Cu cine colaborezi?”. Acum simțeam că mă
clatin de-a binelea. Totuși reușesc să rostesc: ”Știți eu mai scriu poezii.
M-am gândit că...”. Dar m-am oprit brusc. Mi-am dat seama că orice aș fi spus
mă afundam și mai tare în mocirla explicațiilor fără rost. De fapt, chiar
rostul întrebării era discutabil din punctul meu de vedere, dar evident că nu
mă puteam pronunța în acest sens. Cel puțin, aveam voie să gândesc... Văzând că
nu poate scoate nimic de la mine, nici n-ar fi avut ce, securistul îmi întinde
o foaie de hârtie și dictează o declarație. Am luat loc pe un scaun dar mâinile
îmi tremurau atât de tare încât nu puteam așterne nimic pe hârtia albă, nici
măcar după dictare. Antebrațul meu intrase în grevă. Totuși, nu doream să-l
enervez și mai tare pe tovarășul securist așa încât era musai să mă liniștesc.
Încep să scriu cu litere lăbărțate și greoaie. Frazele, pline de formule de
adresare tovărășească, într-o limbă care mai târziu am aflat că se numește de
lemn, îmi păreau total străine, ca și când nu s-ar referi la mine. Securistul
îmi ia declarația și o așează meticulos în dosar. Apoi părăsește încăperea, nu
înainte de a mă avertiza că ne mai vedem noi. Din clipa aceea a urmat prigoana.
La școală - Profesorii se împart în două tabere, unii
care mă susțineau fățiș iar alții care mă înfierau zgomotos. Cea mai afectată
era profa de română care, chipurile, era vinovată pentru derapajul meu literar.
Acasă - Tata resimțea deja ca pe o povară faptul că
bunicul fusese acuzat de simpatii legionare și avea dosar la securitate.
Parcursul său profesional fusese dat înapoi ca un ceasornic, în mai multe
rânduri, încât o nouă belea pe cap era tot ce-i lipsea.
În fața blocului - Tatăl unui coleg de joacă, securist de
meserie, mă prinde în fața blocului și mă troznește cu două perechi de palme
chiar în fața unei droaie de copii. Când am încercat să protestez: ”Dar ce-am
facut ?” răspunsul a venit promt: ”Las că știi tu mai bine!”.
La antrenament - Peste câteva zile, la clubul de judo
unde activam, sunt supus unui nou interogatoriu: ”Când? Cum? Cine? Cu cine?”.
În rolul investigatorului chiar antrenorul, un viitor primar post-decembrist.
Mă simțeam izolat, marginalizat, hăituit. Aveam
sentimentul că cineva mă urmărește tot timpul, ca o umbră, și-mi monitorizează
mișcările. Când ieșeam pe stradă nu puteam scăpa de senzația că sunt filat, mă
uitam în stânga și-n dreapta, mă întorceam, apoi îmi spuneam că asemenea gesturi
riscă să mă dea de gol, și-mi continuam drumul ronțăind în minte scenarii
întortocheate. Începusem să cred ca unii oameni au însușiri paranormale.
Persoanele cu care intram în contact păreau să știe mai multe decât afișează și
mă privesc suspicios. Frica transformase lumea în care trăiam într-una plină de
umbre, imagini mișcătoare și percepții extrasenzoriale. Nu puteam înțelege de
ce nimeni nu pricepe că pentru un gest necugetat nu e nevoie de doi sau mai
mulți.
În astfel de momente singura alinare o reprezenta
imaginația. Cu ochii minții mă vedeam căpătând puteri supranaturale și devenind
un fel de superman al regimului totalitar. Aveam o placere nebună să-i iau la
rând pe toți cei care mă nedreptățiseră și-i făceam să regrete că m-au
cunoscut. Cel mai mult mă bucuram când veneau la mine să-și ceară iertare
pentru necazurile pricinuite iar eu îi biciuiam cu o privire plină de dispreț.
De pe piedestalul oniric pe care eram așezat îmi permiteam să nu mă cobor la
nivelul lor.
În final am scăpat neexmatriculat. Pot spune că revoluția
a venit la momentul potrivit. După decembrie 89 am mai parcurs doi ani de liceu
în libertate. Profesorii, care cu câteva luni înainte erau cei mai vocali în a
mă înfiera ca pe un dușman al poporului, veneau acum să mă felicite pentru
actul de curaj dovedit. Ei nu puteau înțelege nici după dispariția dictatorului
că nu a fost nici un act de curaj. Din contră, au fost frici și spaime
teribile. Asta mi-a dovedit că mă considerau în continuare, de fapt, tot o
unealtă. Nicidecum un suflet și o minte inocentă în care s-a intrat cu bocancii
de securist.
