Întâmplător, încercând să fac ordine într-un sertar
înțesat cu hârtii îngălbenite de vreme, am dat peste câteva foi de bloc-notes
cu sigla hotelului Hilton Amsterdam. Să tot fi fost vreo zece ani de când am
așternut pe hârtie acele gânduri, în împrejurări ciudate. Citindu-le, încep să
se lege amintiri pe meandrele timpului.
”Imaginea este de fapt o informație descompusă și prelucrată în creier.
Când privim un obiect, vedem doar niște puncte ce pot reprezenta o informație
vizuală. Acele puncte sau pixeli se recompun în mintea noastră și creează o
anumită imagine. Oamenii pot recompune aceeași informație în mod diferit –
percepția. Creierul poate recompune și imagini din puncte fictive și astfel
putem vorbi de imaginație. Mai multe
imagini înlănțuite (un album de imagini vizuale sau de altă natură) reprezintă
gândirea unei persoane. Puterea de a recompune un număr cât mai mare de imagini
într-un anumit timp definit ne oferă informații despre gradul de inteligență al
unei persoane. Putem, așadar, să calculăm gradul de inteligență al unei
persoane în funcție de câte informații vizuale procesează pe minut?”
Sau:
”Copilul unui om bogat are un mare handicap în viață în fața unui copil
nevoiaș. La fel cum copilul unui savant este obligat de aureola tatălui să-și forțeze
limitele prin idealuri tot mai inalte și cel bogat poartă o grea moștenire. De
multe ori, căderea în gol de la un ideal foarte înalt poate avea consecințe
tragice...”
În genere mă consider o persoană pragmatică, cu simțul
realității, și atunci de unde această abordare metafizică? Ce să se fi
întâmplat atunci, la Amsterdam, de natură să-mi disloce latura rațională, de
parcă aș fi fost un alt individ? Soția mea fusese invitată la o conferință pe
teme medicale în orașul lui Van Gogh și, profitând de ocazie, hotărâm să mergem
împreună într-un fel de city-break. Ne îmbarcăm într-o aeronavă Tarom și
aterizăm pe aeroportul Schiphol.
Drumul de la aeroport la hotel mi s-a părut mirific. Am
rămas fascinant de câmpurile din afara orașelor, de segmetarea naturală a
parcelelor cultivate sau a pajiștilor cu iarbă, prin intermediul canalelor de
apă peste care se putea trece doar prin deschiderea unor poduri cu portițe.
Văcuțele pasc liniștite în timp ce proprietarii nu stau cu grija pierderii lor.
Peisajul era împărțit între apă/canal, șosea/autostradă, pistă biciclete și
câmpul cu pajisti plin de văcuțe, parcelat de fire înguste de apă. Dacă nu
știați, în Olanda există piste speciale pentru bicicliști chiar și în afara
orașelor. Pătrunși în Amsterdam observăm atmosfera istorică a prosperităţii
medievale: multe muzee, canale pitoreşti şi case înguste cu frontoane, lalele
multe şi pieţe de flori pe apă, mori de vânt, ceramică albastră şi libertatea
unei vieţi intense. Am admirat clădirile frumoase, orânduite parcă la linie,
dar fiecare cu arhitectura ei distinctă. Ceva pare să le unească și anume
stilul specific olandez baroc, combinat pe alocuri cu cel gotic. Deşi oraşul
este aglomerat, pare că aici lipseşte stresul, căci oamenii sunt calmi şi
circulaţia se face în special cu bicicleta, tramvaiul sau pe apă.
Într-o zi am fost în vizită pe cel mai mare stadion al
lor, Amsterdam Arena, unde m-a frapat o mică minune tehnologică. Imaginați-vă o
încăpere în înaltul tribunei înțesată cu monitoare TV. Înauntru, un agent de
securitate plimba un joystick stânga-dreapta, înainte-înapoi, ca la jocurile pe
console, până ce putea citi ce scrie pe un pachet de țigări, aruncat pe jos, în
orice colț al arenei. Sigur, mi-am zis în gând, doar ei au inventat Big
Brother.
Dar nu pentru stadioane de fotbal și măsuri de securitate
ardeam eu de nerăbdare să colind Amsterdamul. Cartierul Roșu mă chema cu a sa
irezistibilă aură de fruct oprit. Cu rucsacul în spinare și o hartă a orașului
în mâna dreaptă am pornit la drum de dimineață. De la hotel până la punctul
vizat trebuia să traversez tot centrul, să tot fi fost vreo patru kilometri.
Dar o plimbare prin city-ul Amsterdamului este întotdeauna o binecuvântare.
Străduţe pitoreşti, case înguste şi înalte, multe de culoare neagră, dar
înveselite de ferestre albe şi flori colorate, pieţe medievale, clădiri
monumentale ridicate pe piloni, ca la Veneţia. Aproape am ajuns. Mă uit
gură-cască la o piață de flori care vindea la liber semințe de canabis, pentru
cultivatori pricepuți, trec podul și eram în Cartierul Roșu. Vitrinele cu fete
nu se deschiseseră încă, era o oră prea
matinală și, probabil, exponatele se refăceau încă după o noapte agitată. În
schimb la tot pasul întâlneai sex-shopuri, mai ceva ca pe Magheru, iar printre
ele celebrele Coffee Shops.
Mă apropii timid de una mai lăturalnică. Mirosul specific
se simțea în aer. Mă așez pe jumătate de scaun la o masă, cu rucsacul la
picior, pregătit în orice moment să decolez dacă sesizam ceva suspect. Stăteam
cam stingher. Pe mese trona câte un glob mare de cristal, tutun și foițe la
liber, pentru cei care doreau să se lase. Nu era cazul meu. Nici măcar nu mă
apucasem. În jurul meu tineri, băieți și fete, își savurau liniștiți țigările
iar din când în când mai trimiteau rotocoale albe de fum către globul de
cristal. Este cunoscut faptul că acesta accentuează efectele halucinogene.
Dintr-odată îmi fac curaj, mă duc la tejghea și cer un joint. Barmanița m-a
citit și mă întreabă zâmbind dacă e prima dată, asemenea fetelor experimentate
de la o aruncătură de băț mai încolo, când primesc câte-un adolescent în
vizită. Și eu mă simțeam adolescent în acel moment și răspund timid un ”yes”
imperceptibil.
Primesc produsul contra unei sume de 5 euro și mă întorc
oarecum rușinat la masa mea. După primele fumuri regretam că mi-am dezvăluit
inocența, nu simțeam nimic și mă gândeam
că poate mi-a dat altceva. De ciudă, încep să trag vârtos din țigară. Mare
greșeală! Abia după ce am terminat de fumat începe să mă învăluie un abur
molatec, realitatea să devină fluidă iar simțurile distorsionate. Era un fel de
beție lucidă, dacă îmi este îngăduită o astfel de exprimare. Observam cu
acuratețe tot ce mi se întâmplă dar nu puteam reacționa. În plus, gândurile se
perindau ciudat, cu o viteză nebănuită.
Parcă se derulează un film pe un ecran gigant, cu şi
despre mine, pe repede-nainte. Nu fac niciun efort să-mi amintesc cu maximă
precizie amănunte de mult uitate. Din contră, încerc să mi le înăbuş pentru că
simt cum mintea mi-o ia razna. Din cinci în cinci minute mă uit la ceas şi parcă
trec ore. Percepţia timpului este dintr-odată alta, se comprimă puternic și nu
înțeleg de ce. Stupoare. Aveam să aflu în curând că şi percepţia spaţiului este
distorsionată ceea ce era mult mai grav.
Timpul şi spaţiul par direct proporționale într-o ecuație
a viitorului. Sau, cine știe a cărui timp? Oare Einstein o fi experimentat pe
viu teoriile lui despre relativitate înainte de a ajunge la celebrele formule?
O fi luat și el un joint? Auzisem de scriitori sau artiști care folosesc
substanțe halucinogene pentru a avea inspirație. Dar la mine era vorba de
altceva, de conexiuni. Făceam conexiuni aparent fără rost ca un autist. Acordam
atenție sporită unor lucruri mărunte. Mă frapau fracturile de logică, încercam
să le descifrez.
Nu cumva percepția timpului rămâne neschimbată dar mă
regăsesc într-un alt timp? Un timp comprimat care nu mai respectă valorile
inițiale? Pe firul logicii ar însemna că o secundă, cât durează până ridic
piciorul și-l pun înapoi pe trotuar, în ceea ce se cheamă un pas, nu mai este
secunda pe care o știam, ci cu totul alta. Nu spunem noi că animalele de
companie trăiesc ani pisicești sau câinești pentru că inima lor pulsează mai
des și, în anii lor, de fapt trăiesc la fel de mult ca noi? Poate chiar mai
mult. Dacă timpul se raportează la bătăile inimii atunci centenarele broaște
țestoase n-apucă să-și trăiască viața :). Dar cum facem cu stările noastre?
Atunci când avem emoții, pulsul grăbește secundele iar cand lenevim ne rugăm de
limbile ceasornicului să se miște. Doamne, nu cumva o iau pe arătură? În ce
direcție mă duce logica mea? Dacă drogul accelerează ritmul cardiac, înseamnă
că dependenții de aceste substanțe trăiesc mai mult? Sau mai intens? Ar putea
fi pus un semn de egalitate între cele două cuvinte? Nu, e clar, am luat-o pe
arătură. Orice copil de clasa întâi mi-ar râde în nas pentru că el știe că
persoanele care consumă ..., suferă de diverse boli, trăiesc mai puțin. M-ar
considera ori nebun ori drogat. Hm! Chiar așa, să mă deconspir singur în fața
unui țânc? Mai bine mă gândesc la altceva.
Mi-am părăsit locul de la masă şi pornesc agale pe drumul
de întoarcere la hotel. Trotuarul pe care păşeam părea dintr-odată mai aproape,
mai lat decât în realitate, încât parcă călcam în străchini. Parcă aș fi
împrumutat ochelarii unui miop și îi purtam pentru prima oară. Imaginați-vă că
urcați sau coborâți pe întuneric câteva trepte, știți că sunt acolo dar dintr-o
dată dispar. Cam așa ar putea fi exprimat plastic ce se întâmpla cu mine. Cu
greu am reuşit să parcurg cei patru kilometri până la hotel, chiar şi cu harta
în mână. În plus, mă acaparase o cumplită durere de cap.
Ajuns în camera de hotel m-am trântit direct în pat. Mă
foiam când pe o parte, când pe alta şi repetam într-una, cu voce tare, „Nu mai
vreau”, „Nu mai fac”, deși eram singur în încăpere. Retrospectiv, pot spune că
m-am ţinut de cuvant şi nu-mi doresc să mai repet. Am încercat să adorm dar
eram prea surescitat iar gândurile nu-mi dădeau pace. Atunci, cel mai bun lucru
pe care-l puteam face a fost să mă ridic şi să notez tot ce-mi venea în minte,
tot ceea ce mi se întâmpla. Eram curios să mă analizez din toate punctele de
vedere iar hârtia reprezenta cea mai bună mărturie. Presimțeam că este o ocazie
unică. Astfel am putut să împărtăşesc cu voi, dragi cititori, o parte din
fantasmele mele de atunci. Absolut autentice.
