Cred că fiecare om are încă din fragedă pruncie colțul
lui de paradis, micul lui secret atemporal, locul la care se întoarce cu gândul
în momentele de restriște sau pur și simplu pentru a-și reîncărca bateriile.
Pentru mine acest rai pe Pământ este Răucești, satul copilariei situat undeva
pe lângă orașul Târgu Neamț și la o azvârlitură de băț de satul lui Creangă.
Sigur, percepția idealistă a ochilor unui copil care privește fără griji în lumina caldă a dimineții are de puține ori legătură cu realitatea. Satul lui de turtă dulce
capătă proporții în raport cu talia sa. Căsuțele mici de chirpici, cu cerdac,
aliniate la drumul de țară, pe care rar trecea câte o mașină ce lăsa în urmă un
nor de praf, îmi păreau atunci adevărate palate.
În praful acela ne jucam noi, copiii, transformând orice
n-avea trebuință prin gospodărie în veritabile atracții din lumea jucăriilor.
Un cerc care fusese într-o viață anterioară roata unei biciclete era plimbat cu
bățul de dimineața până seara, organizând chiar concursuri între copii cu
cercuri. Alteori conduceam prin praf până ne făceam negri ca tăciunele o cutie
goală de conservă pe care o băteam într-un cui la capătul unei scânduri. Dar
cel mai interesant joc era unul pe bani, atunci când veneau și unii mai mari ce
chiar aveau nevoie de ei. Găseam un bolovan spre care aruncam cu monezi, pe rând, de la vreo
zece metri. Cel care nimerea cel mai aproape de bolovan lua fișicul de monezi
și-l izbea în piatră, însușindu-și efigiile din țărână. Urma al doilea, și tot
așa. De obicei, ultimii nu mai apucam să izbim fișicul de monezi, dar rămâneam
cu distracția și amuzamentul celor din jur.
Lângă căsuțele de odinioară, simple dar curate, în care
rar călcam pentru că de obicei se aflau odăițele cele bune, misterioase, își
fac loc în anii din urmă adevăratele palate. Palate de tranziție, neterminate,
ca și societatea românească. Concepute pe 2-3 nivele, cu structuri de beton
solide, au doar vreo două camere zidite și montate ferestre tip termopan, de
unde poți să tragi concluzia că sunt și locuite. Asta, în cazul în care
proprietarii nu fac parte din cele aproape două treimi de locuitori ai comunei
plecați la muncă prin alte zări. Cu ochii minţii vedeam hiperbola copilăriei
plină de candoare față în față cu realitatea deşănţată a unor vremuri care încă
se caută. Și am conchis că satul acela idilic, protejat sub pavăza gardulețelor
cu streașină, a dispărut pentru totdeauna sub asaltul nimicitor al kitsch-ului
și al opulenței. Nici oamenii nu mai sunt aceiași. Blazați, opaci în privire,
preocupați aproape exclusiv de grijile cotidiene, deloc puține, îți răspund
tăios dacă încerci să le evoci amintiri. Am trecut să-mi vizitez bunica
centenară, poate singura legătură cu trecutul, și am stat de vorbă cu câțiva
dintre ei. Erau îmbătrâniți înainte de vreme, unii de muncă alții de stat, stat
la bufet nu acasă, dar invariabil toți aveau legătură cu Italia. Unii urmau să
plece, alții abia se întorseseră.
Nelăsând prezentul să mă domine, mă întorc la anii ludici
când bunicii îmi puneau ceva de-ale gurii într-o trăistuță și mă trimeteau cu
vaca pe miriște, lângă pădure, la păscut. Acolo, la marginea crângului, cât
vedeai cu ochii era puzderie de vite care aveau ca accesoriu câte un ţânc cu
trăistuță. Dacă bunicii ar fi vândut vaca, cred că aş fi fost cel mai nefericit
copil, mai ales că satul se depopula în timpul zilei. De dimineaţa până seara
lăsam vacile să pască în voie şi ne încingeam în cele mai captivante jocuri.
Aproape în fiecare trăistuţă se găsea câte un joc de cărţi făcute cu dichis din
coperţi de carton sau etichete de conserve. Uneori ne avântam în pădure şi ne
îndestulam cu alune. Din lemnul de alun făceam fluiere sau arcuri cu
săgeţi. Îl cunoşteam ca fiind, alături
de lemnul de răchită, cel mai maleabil. În zilele mai umede umpleam traista cu
bureţi pentru că învăţasem să-i deosebim pe cei comestibili. Dar cel mai mult,
în pădure, ne plăcea să construim cazemate, pe locul unor vechi tranşee ce
făcuseră parte dintr-un vast sistem de fortificaţii construit de nemţi în
timpul celui de-al doilea război mondial. Ca să pară jocul cât mai real, săpam
în covorul de frunze moarte să găsim mici relicve ale vremurilor trecute,
cartuşe şi grenade, unele neexplodate. Cu acestea din urmă ne purtam cu mare
băgare de seamă căci auziserăm din folclorul sătesc că unii copii rămăseseră
fără o mână sau fără un picior din cauza unor explozii accidentale. Întotdeauna
se găsea câte unul mai călit în focul luptelor ce imitau încleştările cu
nemţii, care avea ideea năstruşnică să aruncăm muniţia găsită în foc, ca să
vedem cum explodează. Atunci ne asezam la o distanţă respectabilă şi urmăream
spectacolul cu răsuflarea tăiată.
Alteori, în zilele caniculare ni se făcea poftă de
scăldat. Lăsam vacile priponite şi coboram în satul vecin, cale de vreo cinci
kilometri, până la albia Neamţului. Acolo ne purtam cu aceeaşi băgare de seamă
pentru că tot din folclorul sătesc auziserăm că unii copii au fost înghiţiţi de
ghiolurile apei. Când ne întorceam seara, căci sub soarele amiezii uitam de
trebuşoara ce-o primisem de-acasă, ni se arăta în faţa ochilor o adevărată
minune cosmică. În preajma vacilor noastre părea să fi aterizat nişte imense
farfurii zburătoare, atât era pământul de pârjolit. Întâmplător, pentru a
calcula circumferința acelor imense cercuri apărute din senin pe miriștea
proaspăt treierată, era suficient să măsori lungimea lanţului de la gâtul
vacii. Evident, vacile erau flămânde şi noi nu ne puteam gândi decât la o altă
minune ca să scăpăm nevătămaţi acasă. Pe drum băgam vaca în toate lanurile de
porumb aflate la dispoziţie dar proverbul cu îngrăşatul porcului în ajun se
potrivea de minune şi suratei lui mai mari.
Într-una din zile tot satul fremăta de aceeaşi veste
cutremurătoare. Doi flăcăi mai mari se căutau unul pe altul pentru a se lua la
bătaie. Memoria îmi joacă feste, încât nu mai stiu de la ce-ar fi pornit totul.
Poate de la vreo fată mai oacheșe sau de la vreun frate mai mic care dovedise
indolență în raport cu cei mai mari. Cert este că cei doi flăcăi erau puși pe
fapte mari. Inevitabilul s-a produs pe un câmp de la marginea satului. A ieșit
o bătaie cum nu mai văzusem până atunci. Noi, copiii, făcuserăm cerc în jurul
celor doi războinici și-i încurajam când pe unul, când pe altul. Pumni,
picioare, lovituri cu capul, nu se menajau de la nimic. Se loveau cu cea mai
mare forță de care erau în stare. După vreo jumătate de oră, razboinicii
obosiseră dar nu se lăsau. Loviturile erau mai rare dar mai bine țintite, cu
efecte devastatoare. Se clătinau de pe picioare și urlau de durere. La un
moment dat, unul dintre ei îl pune la pământ și-l imobilizează pe celălalt. Cel
de jos urla ca din gură de șarpe: ”Omoară-mă, că dacă scap....”. A scăpat și am
aflat că e bine-merci undeva pe malurile Bosforului, mâna dreaptă a unui
bașkan.
Celălalt protagonist
însă... M-am întâlnit cu el de curând. Aproape să nu-l mai recunosc. Îmbătrânit
înainte de vreme, nu mai păstra nimic din vigoarea de odinioară. Dumnezeu îi
pusese în cârcă o sumedenie de necazuri și, ca și cum n-ar fi fost de ajuns, îi
mai pusese și paharul în mână. Era asemenea satului în care s-a născut.
Decăzut.