Copil fiind, locuiam la etajul șapte al unui bloc cu zece
etaje din Râmnicu Vâlcea. Aproape în fiecare zi urcam pe bloc unde treasa
liftului era înțesată cu bucăți de aluminiu de cele mai stranii forme și
dimensiuni. Puzderia de antene TV erau orientate când spre sârbi, când spre
bulgari, pentru a evada din televiziada ceaușistă. Urcam acolo nu neapărat
pentru că aveam ceva cu antena sau cu purecii care însoțeau, de cele mai multe
ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Ci pur și simplu ca să mă relaxez
în liniște. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului sau să mă las
cotropit de gândurile bizare despre fantasme din alte lumi. Uneori, în special
vara, terasa blocului devenea loc de petrecere a timpului liber, femeile făceau
plajă iar bărbații jucau table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe.
Iar când se preconiza vreun eveniment sportiv, meci de fotbal în cupele
europene sau turnee finale de campionat mondial, european, se circula mai ceva
ca pe bulevard. De obicei, bărbatul stătea sus pe bloc cu mâna făcută căuș în jurul
suportului metalic iar nevasta la televizor, cu fereastra deschisă, striga:
”Mut-o mai la stânga!... Dăi, dăi!... Las-o așa!” Atunci îmi luam tălpășița
pentru că-mi plăcea să stau singur pe bloc, să simt egoist mângâierea soarelui.
În acea după-amiază, când am deschis ușa metalică ce
dădea spre terasa blocului, cerul nu mai era atât de senin. Din contră,
atmosfera devenise apăsătoare și părea că se prăbușește peste mine. Eram în
clasa a patra și dădusem peste un necaz mare de tot. Venisem direct de la
școală, cu ghiozdanul în spate, fără să mai trec pe acasă. Doream să-mi pun
ordine în gânduri. Mă procopsisem cu prima notă de patru din viața mea și eram
conștient că dintr-o clipă în alta ai mei părinți aveau să afle. Doar tata era
prieten cu învățătorul Ivănescu, îl invita des pe la noi la un pahar de vin sau
o prăjitură.
Învățătorul avea grijă să cumpere un buchet de flori
pentru mama și era întodeauna foarte protocolar și elegant. Când dădea cu ochii
de mine, se uita cu mirare pe sub ochelarii cu lentile duble, de parcă m-ar fi
văzut pentru prima dată, și mă lăuda cu aceeași expresie tocită: "brânză
bună în burduf de câine". Era un dascăl de modă veche, cu o anumită
prestanță în ținută și în glas, cum nu mai întâlnim astăzi. Fusesem ultima lui
generație de elevi, înainte de a ieși la pensie, cu dispensă de doi ani, pentru
a ne putea duce până în clasa a patra. În rarele momente când considera că
materia este mai puțin importantă, ne povestea întâmplări de pe front sau din
școala militară, de unde fusese luat ca tânăr ofițer pentru a fi trimis în
război. Când îl vedeam acasă la noi nu mă simțeam în largul meu, mai ales că
știam că mai devreme sau mai târziu va povesti toate trăsnăile pe care le
făcusem în ultimul timp. Și, evident, nu uita de note. Până atunci nu luasem
însă nici un patru ca să știu la ce să mă aștept.
Gândul se proptise pe părinți a căror reacție n-o puteam
anticipa. Oricum, nu prevedeam nimic bun. Oare ce era mai bine? Să le spun eu
sau să afle de la învățător, pentru a nu-i vedea cum se schimonosesc la față?
M-am tras mai într-o parte pe casa liftului, cu genunchii lăsați peste
balustradă, să contemplu umbrele mișcătoare ale oamenilor sau ale mașinilor de
la piciorul blocului. Ce panoramă! Lacrimile prinseseră a se forma în colțul
ochilor și să-mi încețoșeze privirea. Umbrele de jos păreau să nu mai fie așa
depărtate. O plapumă alburie, transparentă, moale, s-ar fi așternut peste ele.
Dacă aș fi sărit acum, aș fi putut să le prind. Atât cerul, dar mai ales
pământul se comprimaseră puternic. M-am lăsat pe spate. Aproape că mă striveau.
Am închis ochii dar în spatele pleoapelor se derula ceva frenetic.
Fratele meu Bogdan, cu un an mai mic decât mine, mă
complexa teribil. Niciodată nu aveam argumente valabile în fața lui, decât
forța fizică a celui mai mare. De aceea ne băteam. Nu eram la fel de deștept,
de curajos ca el. El ar fi sărit. El putea trece dincolo, era un om puternic chiar
dacă era mic. Ne-am bătut și-n ultima zi. Nu puteam accepta să fiu inferior. Ne
aflam la bunici, într-un sat pe malul Oltețului, cu câteva zile înainte de a
începe școala. Urma să particip la prima zi de școală. Seara a coborât târziu
de pe deal pentru că nu-i dădeam pace. Am luat masa cu bunicii și am căzut lați
de oboseală, la somn. Peste noapte... Doamne ce coșmar! Din păcate nu este vis,
este adevărat. Fratele meu nu mai este. Am deschis ochii. Mi-ar fi plăcut să
visez. Dar nu eram decât eu cu notele mele proaste, atârnat pe bloc. Bogdan n-a
apucat să ia note, n-a dat lucrări de control, n-a fost scos la tablă de
învățătorul Ivănescu. Îl invidiam puțin. Acum am rămas singur să-i fac de râs
pe părinți.
Salvarea a ajuns la peste 10 ore de când a fost anunțată
să constate că e rece, că e frig, că nu e soare. Ce-ar mai fi putut constata?
Nimeni nu-și putea închipui cum un copil care n-a fost niciodată bolnav, care
n-a stat o zi la pat, să moară din senin. În lipsa unor informații oficiale, au
apărut tot felul de zvonuri, că am fi fost lăsați nesupravegheați și am fi luat
pastile sau otravă pentru șoareci. Sau, și mai grav, casa în care s-a întâmplat
era bântuită de spirite necurate. Părinții erau distruși și nu puteau face față
acestor oribile zvonuri. Evident, babele satului știau totul despre cum poate
fi rezolvată această situație. Iar victimă colaterală am fost găsit eu,
supraviețuitorul. Femei din sat care mă îngrozeau cu urâțenia lor fizică, poate
și din alte sate, au venit să mă descânte. Am fost băgat într-un sac de iută,
legat la gură și dat simbolic de pomană, trecut de trei ori pe sub masă,
stropit cu ierburi, ca într-un ritual sacru făcut să alunge demonii. Ai mei
părinți n-au mai răbdat și m-au internat într-un spital la Horezu, până mai
trece nebunia. Asta a inflamat și mai tare zvonurile. Era clar, dacă unul a
murit și celălalt este în spital, sigur s-au intoxicat cu ceva. Verdictul
medicilor, în urma autopsiei, a venit târziu, când nici nu mai conta:
bronho-pneumonie netratată, o boală astăzi banală. Părerile erau deja formate.
În spital am plonjat dintr-o dată într-o altă lume. Eram
perfect sănătos și aveam oroare să stau în pat. Alergam pe coridoare, coboram
pe balustrade ca pe tobogan, mă țineam de șotii cu alți pacienți sau cu
personalul medical. La toate le-am pus capac când am încuiat-o pe o asistentă
în toaletă, după ce am tras clanța de la ușă și am ascuns-o. În urma acestui
incident au fost luate măsuri dure de retorsiune asupra mea, mi s-au confiscat
pantalonii de pijama. Evident că în fundul gol nu puteam sta decât în pat, cu
pătura trasă pe mine. Ce haios a fost! M-am mai înveselit puţin. Viaţa trebuia
trăită. M-am ridicat, m-am scuturat şi am pornit-o agale către casă.
Am coborât scările până la etajul şapte şi am intrat în
apartament. Mama era acasă. Am simţit-o de la uşă că e supărată pe mine. M-am
dus în dormitor şi m-am băgat în pat, nedorind să dau ochii cu ea. Mama
trebăluia ceva pe la bucătărie dar după un timp a venit ea la mine:
~Marius, ia să-mi spui tu mie ce-ţi lipseşte ţie în casa
asta? Ce ţi-ai dori şi nu ai?
~Nimic, mamă, rostesc cu voce stinsă, bănuind ce avea să
urmeze.
~Şi atunci de ce ne faci una ca asta, de ce ne faci de
ruşine?
~Am greşit mamă, dar promit să fiu mai bun data viitoare.
~Mai bun?! Măi copile, tu eşti normal la cap? Te ţii de
glume? Eu şi taică-tău avem studii superioare, suntem nişte oameni
respectabili. Să mi se facă rău când m-a tras de mânecă vecina aia care nici
măcar nu ştie să vorbească, să-mi spună ce faci tu.
~Au aflat şi vecinii! m-am lamentat eu cu voce tare,
neputând să-mi stăpânesc uimirea.
~Cum, când te-a văzut femeia, şi nu o dată, de mai multe
ori, pe drumul spre Hermes, cum cerşeai bani? Nu-ţi dăm noi ţie destui bani
când ai nevoie? De ce vrei să fii mai bun?
M-am lăsat pe spate. Of, ce zi complicată! Şi nu aflaseră
încă de patru la română. Adevărul e că nu era nevoie să fiu mai bun, cum greşit
interpretase mama. Aveam o mutrişoară făcută să ispitească și pe cel mai avar
enoriaș al Domnului, dacă era întrebuinţată cum trebuie. Pe vremea aceea,
căpătasem obiceiul să cumpăr lozuri în plic, majoritatea necâştigătoare. După
ce terminasem de vândut sticlele şi borcanele de prin casă am găsit soluţia
salvatoare: "Vă rog să mă împrumutaţi şi pe mine cu un leu".
Probabil, inconştient, doream să mă recuperez în monezi, cel care fusesem
cândva dat de pomană.
