Mi se întâmplă uneori ca în periplul meu citadin să
întâlnesc oameni faimoși, celebrități, vedete, staruri, sau cum s-or mai numi
prin mediile unde sunt atât de familiari. Se urcă în mașină mimând o sobrietate
preocupată, caracteristică oamenilor cuprinși de griji, aflați cu gândul în cu
totul altă parte. Își fac socotelile sperând, probabil, să nu fie recunoscuți.
Eventual, pentru a-și menține prezența nealterată de priviri nimicitoare,
adaugă la recuzită și vreo pereche de ochelari de soare sau pălărie cu boruri largi,
în funcție de anotimp. Evident, șansele să rămână nereperați sunt infime.
Mă încearcă un sentiment ciudat de culpabilitate, să nu-i
deranjez și eu cu vreo replică necuvincioasă sau privire indiscretă, cuprins
fiind de o exaltare pe care oamenii obișnuiți nu știu cum să și-o tempereze în
astfel de situații. Mai mult, aceștia înțeleg să-și abordeze idolii pe nepusă
masă, agresându-i cu discuții improvizate pe diverse teme, cu felurite
nimicuri, de parcă s-ar cunoaște de când lumea. De la bordul mașinii, ezit dacă
să îi las în pace sau să le vorbesc formal, prefăcându-mă că-i văd pentru prima
dată. Totuși, acești semi-zei își asumă celebritatea, încât ignoranța
premeditată n-ar fi o dovadă de impolitețe? În condițiile în care linia de
demarcație dintre agresiune și venerație este foarte îngustă și mișcătoare, mă
îndoiesc că cineva ar avea pretenția de la fani să se comporte precum acei
pelerini cucernici care-și caută calea de închinăciune, cu pioșenie, la
duhovnicul din schit. Cu toate acestea, limita bunei-cuviințe este îndeobște
încălcată.
De data aceasta, doamna cochetă care-mi deschisese
portiera și se pregătea să pășească înăuntru, peste pragul B-MAX-ului camuflat,
în parcarea cu inserții forestiere de la Muzeul Satului, nu m-a surprins cu
prezența ei fizică. Părea o figură cunoscută, pierdută undeva în amintiri, dar
nu aveam, nici pe departe, certitudini metafizice. Abia după ce s-a făcut
comodă și s-a așternut la vorbă cu un interlocutor de buzunar, telefonul mobil,
o dimensiune aparte a ființei sale, acustică, m-a făcut să tresar. Vocea. Vocea
ei m-a extras din prezent și m-a catapultat pe meandrele timpului.
***
Eram copil și mergeam să văd filme la video, în săli
clandestine, improvizate la subsolul unor localuri rău famate. În mijlocul
încăperii insalubre trona o masă de lemn, scorojită, sub o mușama pe care sta
așezat un imens ecran TV. Televizorul pornit devenise gazda perfectă pentru
niște purici colorați care jucau în voie. Aveam și noi din aceia acasă, în
sufragerie, sub un milieu croșetat cu migală de mama, numai că ai noștri
epuizaseră toate nuanțele de negru și gri pe un fond cu pâlpâiri de alb. Lângă
cubul magic se afla o cutie dreptunghiulară cu o fantă pe mijloc, singurele
piese de valoare în decorul sărăcăcios. Era suficient ca cineva de-al casei să
introducă o casetă supradimensionată, de dimensiunile unei cărămizi, în carcasa
de plastic, ca imaginile să se pună în mișcare și să joace frenetic în fața
noastră.
Moblierul pauper, contrastând cu tehnologia occidentală pe
care o susținea, se completa cu vreo zece rânduri de scaune cu spătar din lemn.
Acele spătare mi-au rămas pentru totdeauna în memorie ca un simbol al absurdității
vremurilor de atunci. Deși erau destinate unui scop anume, de a susține și
relaxa trupurile ce urmau să construiască viitorul măreț al societății
socialiste, nu te puteai apropia de ele. Se pare că proiectantul și executantul
fuseseră certați. Altfel nu se explică de ce spătarele aveau acele șuruburi de
prindere întoarse pe dos ceea ce le făcea să se înșurubeze între coaste dacă te
rezemai cu spinarea de ele. Ca tabloul să fie complet, picioarele metalice ale
scaunelor rar se nimereau toate la aceeași dimensiune și făceau un zgomot
infernal în contact cu mozaicul pardoselei de pe care fusese îndepărtat la repezeală
linoleumul. Explicația încropită era cât se poate de comică (deși se dorea serioasă),
pentru a nu se degrada avuția poporului de către o sleahtă de tineri cu fumuri
occidentale în cap. Dacă cuiva i-ar fi dat prin gând să execute cele mai
incomode obiecte de mobilier, pentru a ține publicul cu atenția trează, cu
siguranță ar fi fost surclasat de scaunele din acea sală á la ghetto.
În general se difuzau filme cu arte marțiale, pe gustul
publicului juvenil. Eroii acelor benzi băteau tot și umpleau de sânge ecranul
sălii de tele-cinema. Altfel, sala era plină de mici vampirași, ahtiați după
sânge. Orice țânc din cartier auzise de Bruce Lee, Chuck Norris, Jackie Chan
sau Jean-Claude Van Damme. Numele lor erau pomenite în demostrații de agilitate
prin scările blocurilor sau chiar pe stradă, pentru recrearea unor scene din
filme. În schimb, la filmele chinezești din aceeași categorie, sarcina de a
recunoaște protagoniștii era cu mult mai anevoioasă. Toți semănau între ei și
parcă aveau aceleași denumiri scurte și stridente auzului. Pe fondul unei adevărate
recrudescențe a violenței ecranizate se mai nimerea, ce-i drept rar, și câte o
nominalizare la Oscar, cu personaje care nu epatau prin forța brută, în schimb
aveau forța de a ne ține în suspans, cu ochii pironiți de ecran, trăind aievea
acțiunea ce se consuma sub privirile noastre timpurii.
Aflasem de la un amic de pe scară, ceva mai mare și mai
umblat, că în aceeași sală, la ore mici, se difuzau altfel de filme, din
categoria celor interzise minorilor. La intrare, deși cinefilii noctambuli
primeau cu generozitate, în locul programului de spectacol, un produs foarte
căutat pe vremea lui Ceaușescu, respectiv sulul de hârtie igienică, unele scaune
mai păstrau diverse pojghițe unsuroase ce aminteau, și în timpul zilei, de
schimbarea de generic nocturn. Cu toate acestea, scârba de a te așeza pe un
astfel de scaun nu putea înfrânge dorința noastră de a vedea și alți eroi, decât
cei ai muncii socialiste.
Pe vremea aceea mă consideram fan al actorului american
Tom Cruise. Aveam o prietenă care pur și simplu îl adora și, evident, dacă
doream să-i câștig simpatia trebuia să mă pun la curent cu toate scenele jucate magistral de
celebrul june-prim. În acea sală improvizată, coborâtă parcă din lumea a treia,
îmi țineam răsuflarea alături de Maverick, în timp ce spinteca văzduhul cu al
său supersonic sau clipoceam suav la scenele mai tandre, când se întorcea din
misiune și se strecura poznaș lângă frumoasa Charlie. Alteori, mă lăsam furat
pentru o clipă de iluzia că sunt născut de ziua Americii, pe un alt meleag, în
”Born on the Forth of July”. Și toate acestea mijlocite de vocea care se afla
acum pe bancheta din spate a B-MAX-ului de protocol: Irina Margareta Nistor.
Acea voce puțin guturală, deși uneori surprindea prin tonalități înalte, care
eufemiza la sânge limbajul colorat al băieților de cartier, la fel de colorați,
din Harlem sau Bronx. O voce parodiată îndelung, sursă de miștouri
postdecembriste, aluzie la faptul că nicio înjurătură de pe micul ecran nu
putea depăși suprema ingerință: ”La naiba cu tine!”. Dar cu atât mai
fermecătoare.
Să tot fi trecut de jumătatea cursei când m-am hotărât
să-mi dezleg limba:
‒ Nu v-am mai auzit vocea de când eram copil. E ceva timp
de atunci. Și totuși, când v-am ascultat vorbind la telefon, parcă-mi rezona în
urechi sfârșitul unui film văzut de curând. Sună ciudat ce vă spun acum, dar
trăiesc senzația că s-a creat un arc peste timp. Mă aștept să ajung acum acasă și să-mi regăsesc părinții
în apartamentul cu două camere, neîncăpător, din vremea liceului, situat la etajul șapte al unui bloc
cu zece nivele. Dacă aș vedea ceva schimbat în sufragerie sau în dormitor,
posibil să privesc lung ca la o imensă surpriză. Asta e percepția care mă
domină.
‒ Da, a fost o perioadă frumoasă. Din păcate acum nu mai
dublez filme. Cel mult niște promo-uri sau recomandări pentru cinefili.
‒ Mă bucur că v-am întâlnit și am călătorit împreună. Eu,
de fapt, am fost angrenat în două călătorii, una dintre ele în timp, printre
amintiri. Am devenit puțin melancolic, gândindu-mă în câte împrejurări minunate
m-a însoțit vocea dumneavoastră.
O aprobare sonoră ar fi putut juca rol de replică la această destăinuire.
S-a lăsat o
vreme așteptată.
Apoi tăcerea a înlocuit armonia unui nerostit răspuns. Poate, cel mai bun. Devenise
limpede că tăcerea purta bolovani sufletești.
Aproape ajunsesem la destinație. În față mi se deschisese
ochilor un cartier de case, micuțe și cochete, strivite parcă, deocamdată doar
din punct de vedere urbanistic, de colosul sferic ce se înălța în depărtare. Un
colos cu greutate în plan sportiv, purtând denumirea de Arena Națională. Opresc
mașina în dreptul unei căsuțe-tip cu mansardă care, după aspect, a traversat
toată perioada comunistă, supraviețuind vechiului stadion. Ajut la coborâre,
returnez un buchet de flori, probabil primit, pe care-l așezasem cu grijă în
portbagaj, și am mai auzit doar zgomotul cheii în broasca porții, ca un
clinchet de clopoțel. O voce metalică.
