Când
mă gândesc la anii copilăriei, constat cu nostalgie că o părticică din mine a
rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al străduțelor ce brăzdează
Râmnicul Vâlcii. Acest oraș pitoresc de provincie este prea mic pentru a fi
străbătut cu mijloacele de transport în comun și, totodată, suficient de mare
pentru a nu te plictisi de fiecare colțișor al lui. Așazat, ca într-o căldare,
la intersecția a două guri de apă, pe malurile nisipoase ale Olăneștiului și
Oltului, este străjuit de jur împrejur de coline înalte, prietenoase vara cu
tinerii dornici de evadare. Dacă
pietrele ar putea să vorbească, atunci poate mi-ar recunoaște foșnetul pașilor,
ca o mângâiere, peste bucățile de caldarâm, cu cele puține, dar osoase
kilograme de licean. Capela, Petrișor, Cetățuia, Malul Alb sunt și acum, nu
doar niște nume abstracte, ci imagini mișcătoare de neprețuit în memoria
ființei mele. Aceste turnuri de control, de unde orașul se vede mic și
insignifiant, înghesuit în matca sa de o linie albastră, curgătoare,
îi
dădeau o particularitate meteorologică. Practic,
în acea căldare, primeam cu bunăvoință veri răcoroase și umede, precum și ierni
blânde, în care zăpada constituia o raritate. Viscolul sau vipia din Bărăgan,
aici se vedeau doar la televizor.
Îmi
amintesc cum în iernile de pe vremea lui Ceașcă, la prima zăpadă mai
consistentă căzută în capitală, aflam de la televizor despre oprirea
circulației pe drumurile publice, în toată țara. Aveau voie să circule doar
mașinile de întreprindere. Chipurile, pentru siguranța șoferilor și curățarea
drumurilor, dar, de fapt, se dorea o economie de carburant. Când țara era sub
omăt, la noi în Vâlcea era soare, frumos, temperaturi mediteraneene. Orașul
părea încremenit, străzile pustiite, de parcă o forță divină se jucase cu el
și-l transformase într-o imensă pânză impresionistă, așezată pe un șevalet
imaginar. Bulevardele goale erau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un
bolovan de cretă și desenam șotroane, terenuri de tenis cu piciorul, direct pe axul
drumului. Uneori, chiar dislocam vreo două borduri pentru a face porți și
încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții
prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja
câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care
se termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul
stradal lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași
considerente economice. Atunci, urcatul pe scări până la etajul șapte se
transforma într-un joc morbid de-a v-ati ascunselea, când prindeai câte un
colocatar în brațe, ce venea din sens invers, mai să te dea pe spate. Singurul
reper în oceanul de smoală era o balustradă aspră, fracturată din loc în loc.
Iarna
trecea repede, de parcă nici n-ar fi fost, iar vara venea cu alt avatar, greu
de înțeles pentru cei care n-au trait acele vremuri. Blocul cu poșta din
Ostroveni era locul în care se consumau aceste stranii metamorfoze ale
copilăriei. Aproape în fiecare zi urcam pe bloc unde terasa liftului era
înțesată cu bucăți de aluminiu laminate în cele mai stranii forme și
dimensiuni. Puzderie de antene TV, orientate când spre sârbi, când spre
bulgari, pentru a evada din televiziada ceaușistă! Urcam acolo, nu neapărat
pentru că aveam ceva cu antena sau cu purecii care însoțeau, de cele mai multe
ori, imaginile mișcătoare de pe micul ecran. Ci, pur și simplu, ca să mă
relaxez în liniște. Îmi plăcea să privesc în zare dimensiunile orașului,
forțându-mi privirea să sfredelească versanții alburii ce se înălțau după coama
ultimelor blocuri, sau să mă las cotropit de gânduri bizare despre fantasme din
alte lumi. Uneori, când vremea caniculară își făcea mendrele, iar cerul nu era
pătat de vreun nor, terasa blocului devenea loc de petrecere a timpului liber.
Femeile întindeau câte o pătură și făceau plajă pe planșeul cu smoală care,
uneori, se deforma ca plastilina sub presiunea kilogramelor atinse de celulită.
Bărbații jucau table sub ligheanele antenelor pe post de umbreluțe, însoțiți de
un clinchet ca de clopoțel venit de undeva de la umbră, dintr-o căldare cu
gheață, în care-și făceau loc și câteva sticle submersibile. Iar când se
preconiza vreun eveniment sportiv, meci de fotbal în cupele europene sau turnee
finale de campionat mondial, european, se circula mai ceva ca pe bulevard. De
obicei, bărbatul stătea sus pe bloc, cu mâna făcută căuș în jurul suportului metalic,
iar nevasta la televizor, cu fereastra deschisă, striga: ”Mut-o mai la
stânga!... Dăi, dăi!... Las-o așa!” Atunci îmi luam tălpășița pentru că-mi
plăcea să stau singur pe bloc, să simt egoist mângâierea soarelui.
Alteori
mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile mele. Fiind un copil firav, îmi
plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și să-i pedepsesc pe cei care mă
nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine bătătorite, plecând să cucerească
punctele cardinale dintr-o margine de urbe numită Ostroveni. Mă îndreptam ades
spre Sala Sporturilor unde făceam antrenament, traversând podul metalic de cale
ferată și, apoi, lăsam în urmă gara veche și prăfuită, plină de navetiști, cu
mirosuri pestilențiale. Alte trasee, marcate zilnic, duceau spre liceul
economic din capătul sudic al fostului bulevard Lenin, ori spre centru, peste
Podul Vinerii Mari. Erau atât de mecanice aceste deplasări, încât, dacă aveam
nevoie de vreo deviere de la destinație, mă trezeam după muuult timp că am
greșit calea. Drumul spre liceu trecea printr-un cartier de case absolut
minunat, străjuit de copaci tăiați la linie, care porționau cu umbrele lor
bucățile de asfalt. Acest cartier de case s-a transformat în ultimii ani într-o
hidoșenie arhitecturală, după valul de primari penali pe care i-am scos din
anonimat, printr-un gest profund democratic, de autoflagelare cu ștampila de vot.
Dar, atunci, era minunat să trec zilnic pe sub ziduri de iederă și gărdulețe,
în pas avântat în răcoarea dimineții, sau mai potolit spre amiază. Pe sub acele
ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei fete. Mergeam alături
de ea de multe săptămâni și nu îndrăzneam să-i spun niciun cuvânt până la
liceu, pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Uneori îmi notam
subiecte de conversație și acasă, dar când ajungeam să le rostesc îmi dădeam
seama că nu se potrivesc.
Viața
de licean nu avea nimic în comun cu celebra metaforă bacoviană ”Liceu – cimitir
al tinereții mele”, în schimb liceul era amplasat în imediata vecinătate a unui
cimitir, cât se poate de autentic. Acolo își făceau veacul fumătorii din anii
mai mari. Era un loc mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și
chibrituri la tot pasul. Pentru a ajunge în cimitir era musai să traversezi
terenul de sport, dar, chiar și acesta era greu de supravegheat. Se afla la
înălțime, pe o colină în spatele liceului. Puțini profesori, în afara celor de
sport, se învredniceau să urce cele douăzeci și ceva de trepte până pe platou.
Așadar, terenul de sport reprezenta paradisul manifestărilor de libertate
adolescentină, locul unde se făceau și se desfăceau universuri, se legau
prietenii trainice.
Mi-e
atât de dor de Râmnicul Vâlcii de atunci, un univers arhitectural maiestos ce
căpăta proporții în raport cu talia de buzunar, încredințat fiind de privirile
mele timpurii. Dar, oricât m-aș strădui, este rămas undeva în urmă.
