AMANTA SISTEMULUI (1)

1

Sunt bărbat. Am fost. O infecție purulentă pe corpul unei societăți în descompunere. O hidoșenie scelerată, călcând peste cadavre, care-mi ostoiesc setea de înavuțire din vlaga celor căzuți. E singura care mă ține cât de cât preocupat, să nu-mi zbor creierii cu revolverul din sertar. Sunt om de afaceri, ce dracu! Doza de drog pătimaș pe care mi-o extrag din privirile tulburi și rugătoare ale celor pe care i-am țepuit se cere a fi crescută. Simt repulsie față de semenii mei, fie ei bărbați sau femei. Repulsie față de mine, un avorton ciudat ajuns la vârsta maturității, care nu sunt în stare nici măcar să satisfac o femeie. Când eram mai tânăr, mă străduiam să lucrez cu degetele și limba pentru a nu-mi altera egoul în formare, dar m-am plictisit și de asta. De viață de familie nici nu poate fi vorba. Pe mine mă întreține ura, nu iubirea. De ce să mă complac în minciună, susținând sus și tare amabilități fără sens, cuvinte frumoase și pompoase, cadouri, dezmierdări, rahaturi, așa cum fac nouăzeci la sută dintre bărbații căsătoriți? Sunt și așa destul de nefericit cu mine însumi, ca să mai adaug o nouă valență acestei nefericiri. Nu mă suport. Nu vă suport! De fapt, nu vă suport pentru că sunteți ca mine, oameni, aveți mâini, picioare, ochi, nas, gură, ce mai, trăsături umane, penis, pentru unii funcțional. De aceea nu vă suport! Penis…. de aceea nu vă suport! Nu vă su...

Ecoul din gând devine persistent. M-am hotărât, trebuie să fac o schimbare cu viața mea. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Nu mă simt confortabil în corpul meu. Această carapace hidoasă nu mă mai încape. Sunt pregătit pentru o operație de schimbare de sex. O lume nouă mi se deschide la picioare. Un nou avatar se înalță pe scheletul unei existențe chinuitoare. Nu e o schimbare de formă, ci de fond. Scot o coală imaculată din sertar și stiloul gravat cu inițiale. Albul intimidează. La fel de albă ca existența mea de aici înainte. Încep să scriu cu litere boante ce se așează greoi pe hârtie. Testament: „Subsemnatul Gheorghe Luchin, cetățean român, necăsătorit, fără descendenți și fără ascendenți în viață, las doamnei Lucky Gheorghe întreaga mea avere mobilă și imobilă, înțelegând să o desemnez legatară universală. Acest testament reprezintă ultimul meu act de voință pe această lume.”

Nu mă voi uita înapoi. Nu regret nimic din ce a fost și nu voi regreta nimic din ce va fi. Știu, mi se vor arunca în cap tone de lături. Voi fi considerat un inadaptat cronic, un idealist pornit să schimbe lumea și sfârșind prin a se schimba pe sine, un uzurpator, o mumie înviată atinsă de blestemele celor rămași desculți. Nu-mi pasă. Va fi de ajuns o donație simplă pentru Patriarhie ca să le închid gura la toți, să le demonstrez că sunt o alta. Mi-am programat intervenția la o clinică din Tel Aviv, departe de freamătul de acasă. Sunt... dematerializat. Nu-mi simt corpul, nu mă furnică degetele de la picioare, palmele. Nici măcar fruntea. Transformarea e la nivelul minții, a sufletului care s-a înălțat de la trup și a schimbat toate datele percepției masculine. Dar ce-o fi cu corpul meu? Sunt adormit. E o stare indusă. Mă voi trezi femeie. O mângâiere stranie îmi răcorește pieptul. Încep să mă dezmeticesc.

‒ Mami, mami, trezește-te! Întârziem la școală. Ce se întâmplă cu tine? E ora opt fără zece.

‒ Of, ce coșmar! Am visat că eram bărbat. Un bărbat ratat. Parcă trăiam într-o altă viață... Nu-i nimic puiule! Te învoiește mami la prima oră. Luca, te descurci să te îmbraci singur?

‒ Da, mami.

Menajera nu a ajuns. Unde o fi zăbovind tuta asta? Of! Parcă mi-a zis ceva că întârzie. Am sărit în blugi din trei mișcări și, după o toaletă sumară, o trecere rapidă prin bucătărie, de unde am înșfăcat un sandviș, eram pe ușă afară cu copilul de mână. În stradă, aerul răcoros al dimineții mi-a picurat în nări valuri de sânge oxigenat, asemeni curei cu aerosoli deasupra unui ibric cu cafea tare, italiană, sau a unei prize bune la ieșirea din club, după o noapte prelungită, stropită îndelung. Ce-s prostiile astea? La început visul, acum acest gând... N-am mai prizat ceva de dinainte să-l am pe Luca. Oare din sferele înalte ale creației, unde mi se coace destinul, se pregătește ceva? Hazardul acestei vieți vrea să-mi joace o festă, strămutându-mă din existența mea banală? Îmi strâng copilul de mână, mai tare ca de obicei, gest anume făcut pentru a mă extrage din gând. Unde oi fi pus cheile de la mașină? După o căutare sumară, realizez că mașina e descuiată, iar cheile în contact. Așa a stat peste noapte. Ceva straniu se întâmplă cu mine.

Nimeresc la școală la jumătatea orei. Împing copilul pe ușă ca pe o jucărie înfrânată, cu capul în piept și ochii în lacrimi, îmi cer scuze de la dobitoaca de învățătoare, gest de supremă umilință, și caut să ajung în zbor în cancelarie. De după colț, la scări, dau nas în nas cu un chipeș de-a doișpea. Mai să cad jos de uimire. Mai să mă prindă. Nu mi-e clar ce urmărește pramatia, caută să mă întărâte sau mă vrea doar întărită? Întărită parcă, cel puțin la bust. De-ar fi fost cu câţiva ani mai mare, ce mascul aş fi făcut din el!

‒ Bună... ziua, doamna profesoară.

‒ Bună, Dima, ce-i cu tine pe scara profesorilor? Sau te pomeneşti c-ai învăţat pronunţia corectă în engleză? Pesemne vrei să mă provoci la ascultat data viitoare, am surâs ștrengărește.

‒ Pronunţia n-o pot învăţa decât din gura dumneavoastră. Ha, ha... Aici îmi aştept diriga să iasă din cancelarie. Are să-mi comunice ceva pentru şedinţa cu părinţii.

‒ Bine, vedem noi.

Ajunsă în cancelarie, m-am tolănit pe un fotoliu și m-am cufundat cu capul în mâini. Nu știu cât am stat așa. Poate o jumătate de oră, poate mai mult. Timpul avea răbdare cu mine, nu mă zorea de la spate. Până să încep orele mai era destul de așteptat. Probabil devenisem o curiozitate morbidă, un fel de natură moartă, de genul celor văzute la muzeul figurilor de ceară, pentru colegii de cancelarie. Câțiva au încercat să mă pipăie pentru a se convinge că ceea ce privesc este aievea, că nu-i înșeală ochiul, apoi s-au scuzat cerșindu-și privilegiul de a-mi aduce un pahar cu apă. Bieți ignoranți ipocriți, care abia așteaptă să împrăștie în cele patru zări o bârfă cât de mică despre cum am ajuns eu mahmură la ore! Noroc cu Silvia, prietena mea bună de la catedra de română. De cum m-a văzut, m-a extras de acolo punându-mi o țigară în gură și chemându-mă pe terasă la un fum.

‒ Presimt că ai ceva important să-mi povestești, mă abordează Silvia în timp ce-mi aprindea țigareta. Niciodată nu te-am văzut așa dărâmată după o noapte de chef. Unde ți-ai permis să mergi fără mine?

‒ Dacă ți-aș spune nu m-ai crede. E prea banal. Acasă, în pat cu Luca. M-am zvârcolit toată noaptea din cauza unui vis ciudat, care s-a repetat de câteva ori. Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar existența mea după divorț cunoaște un singur nume masculin: L-u-c-a.

‒ Lucky, scuză-mă, n-am încotro și trebuie să ți-o spun franc: arăți foarte rău. Mai bine te-ai învoi pentru astăzi. Și cu toate păsările astea de pradă de aici... Abia așteaptă să te devoreze. Nici nu știi când te poți trezi cu o inspecție.

‒ Dă-i în mă-sa! N-am nimic. Mă pudrez puțin și sunt ca nouă. Mai bine mi-ai povesti tu despre securistul tău. Duci o viață mult mai palpitantă decât cloaca anostă în care vegetez eu.

Silvia ajunsese o negativistă convinsă, de un pesimism incurabil. O relație cu un bărbat din subteranele unei societăți în descompunere era tot ce-i lipsea. Totul devenise susceptibil în privirea ei, când îl bănuia pe Geo de vreo escapadă sau, mai rău, de fapte necurate. Prin natura meseriei, deh, se mai întâmplă și necurate, unele regretate, dar cele mai multe nu. De la modul cum se îmbracă, cu ce gesturi o întâmpină sau pe ce ton vorbește, cel mai mic amănunt îi dădea de bănuit. Dacă ar fi avut o forță supranaturală, să pătrundă în mintea lui, ar fi făcut lucrurile exact pe dos. N-avea nici o îndoială că încărcătura subversivă este bine camuflată, cu un scop malefic întotdeauna definit și îndeajuns de subtil. Conspirațiile îi vizau și viața de familie, nu numai viața societății. Purta în ea un zbucium perpetuu pentru clipa de grație în preajma bărbatului iubit. Reușea, fără efort, performanța de a aborda întregul spectru al stărilor de spirit într-un singur minut. Ce mai, viața ei emoțională putea fi considerată un terci care oscila precum ecranul unui sonometru în timpul unui concert de muzică rock. Dacă aș fi avut vreo înclinație către psihologie aș fi putut-o lesne diagnostica cu o tulburare bipolară destul de severă.

 De fapt, nici nu sunt convinsă că-l iubea. Poate că iubirea Silviei să consuma în propria ei zbatere, autoflagelându-se sau sodomizându-se intelectual în fața unui Geo cu față de porc. Acesta era exact opusul Silviei, de o autosuficiență crasă. Un monstru zămislit în regnul vegetal, trecut apoi prin stadiul animal, unde evoluția sa sentimentală, chiar și cea emoțională, au fost brutal curmate. Trupul lui mătăhălos, aproape insensibil la gesturi delicate, era dotat cu o minte care-l guverna ca un tiran. Dacă amanta lui avea calitatea de a se metamorfoza în funcție de cele mai stranii capricii, Geo păstra în el un monument de consecvență, neabătându-se de la linia construirii socialismului, sau, mă rog, acum a capitalismului, trasată de organele superioare de partid și de stat. Când am abordat-o pe Silvia despre relația ei, m-a făcut să înțeleg c-am pus degetul pe rană: ”Palpitantă pe dracu! În ultima vreme mă caută doar din interes, să-i corectez nu stiu ce documente de la birou. Vrea secretară cu filologie. Ba, pardon! Apartamentul unde ne mai întâlneam noi a trebuit să-l predea. Cred că se duce de râpă relația noastră. În plus, e super-stresat, nervos, egoist. Nu știe ce se va alege de el în aceste vremuri tulburi”.

Într-adevăr, gravissima situația! După cum o descria Silvia, ziceai c-ar fi venit apocalipsa, iar lumea se termină odată cu mazilirea capilor unui serviciu. Lucrurile nu stau nici pe departe așa. Securiștii s-au descurcat bine-merci în orice regim. În fond, sunt antrenați să facă față unor situații neprevăzute. Ultimii ani însă l-au îmbătrânit pe Geo peste măsură, prin lipsa de stabilitate și predictibilitate. S-a văzut introdus într-un malaxor de funcții și job-uri, cu niște organigrame întortocheate, făcute parcă de țicniți, atingând și câteva borne importante precum Comitetul de Stat al Planificării, Uzinexport, Bancorex. Acum, presimțea că se va striga iarăși adunarea. Nu-i lasă tătucul din brațe așa ușor, îi plantează pe ici, pe colo, prin societatea civilă.

‒ Hai să nu exagerăm! Să nu-mi spui că vacanța în Bahamas a fost tot din interes? Vezi cum ești! Ai putea să fii și tu mai înțelegătoare. Poate chiar trece printr-un moment...

‒ Nooormal că din interes! Ce credeai? Intrase zaharisita aia de nevastă-sa la idei și-i făcea zile fripte, așa că m-a expediat la Nassau ca pe un colet, până se mai liniștesc apele. Dar ce, s-au liniștit? Nici la birou, nici acasă. O tot scaldă cu divorțul.

Asta era! Geo îi promisese că o să divorțeze și o să-și facă intrarea în scenă cu ea, imaculata. De parcă individul ar fi de capul lui, nu o marionetă sinistră în mâinile păpușarului șef. Orice relație pasageră reprezintă o vulnerabilitate, o știa bine. Așa că, pentru un astfel de individ, o moluscă fără coloană vertebrală, sau, mai bine zis, al cărui schelet se transformase în cochilie și nu știe cum să se ascundă mai bine în străfunduri atunci când vede dincotro bate vântul, cea mai bună soluție este temporizarea. Nu puteam decât s-o compătimesc pe Silvia și, alături de ea, pe milioane de gâsculițe ce rătăcesc prin spațiul poluat al acestei lumi, ca niște muște bete într-o sticlă, fără niciun fel de orizont. Geamul sticlei creează iluzia de spațiu, dar, de fapt, sunt țintuite într-o capcană cu vederea la natură. Mă mir că sistemul l-a lăsat să-și facă mendrele până acum. Sau i se pregătește debarcarea într-un job lumesc, prin vreo companie străină sau vreun minister, unde relațiile extraconjugale sunt o virtute. Dar ce-mi pasă mie? Silvia să-și poarte singură crucea dacă n-are pic de viclenie în ea. N-am de gând să-i deschid ochii ca apoi să creadă despre mine că vreau să-i fur bărbatul.

‒ Nu știu ce să zic, Silvia. Uneori, oamenilor le e frică de schimbări radicale în viața lor. Dacă Geo are dificultăți și la serviciu... Îți dai seama că nu-i ușor. Poate ar trebui să ai mai multă răbdare. Acum trebuie să plec. Mă duc să mă aranjez puțin la păr și apoi intru la ore. Dacă vrei, ne putem vedea mai târziu la un ceai. Pa!

Evident, nu aveam nici cea mai mică urgență să plec. Dar în starea mea de oboseală și lehamite, de școală, de oraș, de lume, de tot, simțeam că mă apucă o greață teribilă dacă mai stau să ascult smiorcăielile dezarticulate, de copil răsfățat, ale Silviei. Peste drum de școală se vedea sigla mare a unui coafor, așa că n-ar fi o idee rea să mă fac puțin la păr înainte de a intra la clasă. Decizie cât se poate de inspirată. Masajul capilar, combinat cu repausul impus de scaunul circular, cu spătarul la patruzeci și cinci de grade, au avut efecte miraculoase pentru a-mi reda vigoarea pierdută.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro