XI
Seara de toamnă ploioasă coboară printre muritori o
atmosferă apăsătoare. Piața Lahovari pare a se încovoia sub apăsarea umbrelor
ce mișună care încotro. Decorul umed și întunecat accentuează mișcarea alertă a
siluetelor din fundal, de parcă un regizor ceresc se joacă cu telecomanda pe
fast-forward. Fusesem solicitat pentru o nouă cursă chiar la baza statuii
bătrânului politician, străjuit de două personaje alegorice. Cu ochii larg
deschiși încerc să dibuiesc prin parbrizul ud și aburit o siluetă feminină mai
puțin grăbită. Nu după mult timp ochesc o doamnă care se codea dacă să vină
spre mașină sau să se îndepărteze cu precauție de o potențială sursă de
necazuri. Doi pași înainte, doi pași înapoi, devenise un joc previzibil și
puțin amuzant. Recunosc.
‒ Stimată doamnă, mă scuzați că vă abordez așa direct,
așteptați cumva o comandă din partea serviciului Uber? rostesc cu oarecare
nesiguranță în glas, după ce cobor geamul portierei din dreapta.
‒ Eu nu! Nu! Nu mă urc la tine în mașină! Lasă-mă în pace!
De unde știu eu unde mă duci, ce vrei să-mi faci? Am să aștept mașina care mi-a
fost alocată și care văd bine că diferă de asta a ta.
Măsor din priviri emitenta acestor vorbe precipitate. O
femeie în jurul a 35 de ani, cu trăsături fine care amintesc, în
plan îndepărtat, de o efemeră frumusețe adolescentină. Se pregătise strașnic
pentru vremea câinoasă de afară, fiind înfășurată într-o haină de piele care se continuă cu
niște cizme din același material. Mâinile îi sunt înțepenite pe o umbrelă
rezistentă la vânt, pe care se chinuie s-o mențină într-o poziție cât de cât verticală.
O urmăresc cu detașare printre picăturile de ploaie și-mi închipui că a avut
ceva antecedente neplăcute cu șoferii din traficul bucureștean, selectați de
voința hazardului să o plimbe pe străzile și bulevardele urbei.
‒Nu vă impacientați, stimată doamnă, că rezolvăm imediat
neînțelegerea. Puteți să-mi spuneți ce marcă de mașină așteptați sau măcar ce
număr de înmatriculare are aceasta?
‒ Păi, aplicația mi-a repartizat o mașină cu număr de
București. Scrie aicea, mare: ”B-MAX”.
Observ că ai număr de provincie. Deci, n-am nici o îndoială că s-a produs o
fraudă pe undeva. Mașina care scrie aici trebuie să sosească. Altfel, n-am ce
căuta să mă urc.
‒ Aaa! Îmi pare rău că așteptați de atâta timp, dar
faceți o regretabilă confuzie. ”B-MAX”
este denumirea modelului de autoturism, nicidecum numărul de înmatriculare. Îmi
permit să vă ofer o informație foarte prețioasă pe vremea asta cumplită, acest
model de autoturism Ford este produs la uzina din Craiova, chiar la noi în
țară.
‒ Ei, asta nu se poate! Acum mă iei la mișto, nu? Ai
impresia că la mine merge cu explicații din astea, de doi bani? Vezi-ți de
treabă, domne! Ce regretabilă confuzie? Ce informație prețioasă? Nu
mă impresionezi cu formule de-astea, de-ale voastre, de agățat domnișoare. Ce-am
ajuns, să facă mișto de noi toți taximetriștii! Cam mult tupeu pe unii!
‒ Cum vreți, putem anula comanda, dar să știți că altă
mașină cu numărul B-MAX n-are de unde să vină la ora asta. Doar să faceți o
nouă comandă…
‒ După ce am așteptat atâta, să mai fac și o nouă
comandă? Pe bune? Chiar trebuie să-ți suport toate mojiciile și toate glumele
de prost gust? Nu mai găsești un serviciu de calitate în țara asta. Numai
țărani la volan!
‒ Doamnă, doriți sau nu să vă urcați în mașină? V-am făcut destule
concesii, iar drept dovadă: poftim! Explicațiile mele s-au dovedit de prisos.
Mai am și alte treburi de rezolvat pe ziulica de azi decât să ascult ifosele și
invectivele cu care ”mă gratulați” de
o bună bucată de vreme, răspund arțăgos după ce femeia reușise să mă disloce
din calmul relativ cu care priveam, aproape terapeutic, picăturile de ploaie ce
se spărgeau de parbriz și alunecau la vale pe toboganul transparent.
Ultimele mele cuvinte au mai înmuiat-o pe urmașa modernă
a Katherinei și i-au schimbat întrucâtva hotărârea de-a căuta o altă mașină. Trebuie să recunosc însă, pesemne mai convingătoare decât vorbele mele neroade și străine de orice noimă a
fost vremea capricioasă de afară care turna găleți de apă în capul pietonilor. În
sfârșit, mai rămăsese nearticulată o ultimă remarcă tendențioasă, înainte de-a
se urni spre mașină. Așa că-i dă drumul pe țeavă:
‒ Colegul tău cu
care am mers dimineață nu era așa arogant, mă avertizează, ca și cum mi-ar face
o mare favoare dacă și-ar uza încălțările să-mi calce pragul mașinii.
Zicând acestea, se apropie de mărul discordiei, mult
discutatul ”B-MAX”, parcă vrând să se
convingă că ceea ce vede nu seamănă cu o banală înșiruire de caractere pe o
plăcuță de înmatriculare. Chiar așa, lipsesc cifrele din acronimul modelului de
autoturism. Până să prind de veste de intențiile doamnei, aceasta face ce face
și folosește o mișcare total neinspirată. Se dă un pas înapoi pentru a evita o
băltoacă ce se formase în asfaltul ondulat de arșițele trecute și, dintr-o
poziție aplecată, încearcă să tragă de portieră pentru a-și face loc pe
bancheta din spate a mașinii. Nu am apucat s-o avertizez că portierele B-MAX-ului
se deschid invers, din față spre spate. În plus, ca deruta să fie maximă, acestea
culisează pe un fel de șină. În consecință, cadrul natural era cât se poate de potrivit
sub îndrumarea Celui de Sus, încât nu a lipsit mult să asist la un accident
stupid. Cu privirea pierdută și sufletul la gură am vizionat traiectoria
razantă a portierei, trecând agonizant pe lângă fața transfigurată a femeii. Parcă
trăiam la intensitate de suporter o fază dintr-un meci de fotbal, când reluarea
cu încetinitorul evidențiază o ocazie de gol a echipei adverse, cu mingea
trecând milimetric pe lângă poartă. Impactul n-a mai avut loc. Doar o eschivă,
care l-ar putea face invidios și pe cel mai talentat pugilist, mi-a salvat
pasagera de ce era mai rău.
Niște scuze tembele au fost ultimele mele cuvinte care
s-au auzit în seara respectivă. Restul drumului a fost un lung, lung și
tensionat monolog susținut de vocea feminină:
‒ Ce dracu de mașină este asta? Cine îți permite să
folosești o astfel de mașină pentru transportul de persoane? Nu trebuie să aibe
și ele o autorizare, ceva? Să nu pună în pericol siguranța pasagerilor. Am să
te reclam. Niciodată n-am mai pățit așa ceva. Nu era mai politicos să-mi deschizi
portiera? M-ai văzut o domnișoară singură și ce ți-ai zis: haide să facem puțin
mișto! Las că vă cunosc eu! Dacă mă loveam, cine-mi plătea spitalizarea?
Și câte și mai câte. Într-un târziu am ajuns la destinație.
Am răsuflat ușurat și n-am mai fost în stare să preiau nicio cursă în ziua
respectivă.
