Geamantanul
Prima
dată când mi-am comandat o mașină la scară de pe mobil, prin aplicația Uber, am
fost uluit și mândru în același timp, de parcă descoperisem cine știe ce
șmecherie. Înainte, îndrăzneam arareori să mă urc într-un taxi și nu știu cum
se face că mi se confirmau toate ideile preconcepute, desigur, cea mai
dureroasă spunea că orice cursă se termină cu o tâlhărie. Oi fi eu mai mototol,
mutra mea transmitea că dețin o bancnotă mai mare decât se cade și nu
îndrăznesc să cer rest, că-i vina mea și poate voi fi repezit, iar în
condițiile astea de ce să mă duc ca mielul la tăiere? Decât ca ultimul om cu
mașina, mai bine sportiv și pe jos, îmi spuneam în timp ce o luam la pas, seara
târziu, numărând stațiile între care nu mai circulau autobuze. Ca o paranteză,
părerea mea despre taximetriști s-a mai schimbat între timp, iar la asta a
contribuit și povestea de față. Dar deocamdată să rămânem la Uber. Așadar, n-am
apelat la serviciile mașinilor galbene, însă, când a apărut Uber pe piață, m-am
grăbit să-mi tastez în aplicație datele cardului, simțindu-mă în sfârșit și eu
cineva în fața șoferului care se grăbea să-mi deschidă portiera. Poate și puțin
infatuat, dacă mă gândesc mai bine, că dispun la orice oră de mașină cu șofer.
Altfel spus, de la umilință și mâhnire la aroganță, stările mele de spirit în
materie de transport urban s-au modificat odată cu apariția serviciilor
alternative de ride-sharing.
Uneori,
Dumnezeu face în așa fel încât să poți privi lumea în oglindă din mai multe
unghiuri. Ori chiar să intrii cu totul în oglindă, ca să vezi cât mai realist
cum îți șade, mai ales când ești infatuat. La scurtă vreme, ziarul unde lucram
a dat faliment și, cum e viața, am devenit șofer Uber, punând mare preț pe
deschiderea portierelor în fața pasagerilor mei. Nu m-am lamentat, ba chiar am
descoperit virtuțiile acestei meserii, motiv pentru care am transformat-o
într-una de suflet. Nu multe activități îți oferă ocazia să cunoști fel de fel
de oameni, să stai de vorbă cu ei și să le afli păsurile; să poți povesti
despre ei.
Un
alt avantaj al serviciului Uber este folosirea într-un mod judicios a timpului
care-ți prisosește. Dacă se întâmplă să ai o oră liberă, o fereastră, cum spun
profesorii, dai fuga în aplicație. Copilul tău își dorește să intre la teatrul
de păpuși, la sport sau la cursuri de sculptură în castraveți? Foarte bine! Ai
la îndemână o ocupație rezonabilă care să dea sens așteptării. Prima sau
primele curse ajung nerestricționate în aplicația de comenzi. Oriunde te-ar
duce hazardul pe șoselele capitalei, ești bucuros că mergi și nu stai. Dar la
cea din urmă comandă, când a mai rămas doar vreo jumătate de oră din timpul
prevăzut până la reîntâlnirea cu cel mic, e musai să presetezi destinația
finală pentru ca așteptarea ta să nu se transforme într-una mult mai terifiantă
pentru puști. În acest fel, aplicația caută doar acele curse care se încheie pe
traseul prestabilit sau chiar la destinație. Este, dacă vreți, o alternativă
modernă și ceva mai politicoasă la agasantele interpelări ale șoferilor de
taxi: ”Unde mergeți? Aha, îmi pare rău, nu sunteti în drumul meu azi”.
Ei
bine, socoteala de acasă nu are întotdeauna un corespondent fidel în realitate,
vorbim doar de o soluție tehnică și ca orice tehnologie testată în situații
ideale, mai dă și rateuri. De pildă, un client solicită o cursă dus-întors, dar
tastează în comandă la rubrica încotro?
doar punctul de oprire intermediar... Numai în pielea șoferului să nu fii, când
vede că a ajuns, dar trebuie să se întoarcă. Simți așa, ca o durere ce te
trăznește în moalele capului, atunci când clientul îți vorbește despre
intențiile sale privind călătoria, ce implică tur și retur. După un oftat
prelung, ceri permisiunea să îl suni pe cel mic și îl rogi să stea cuminte pentru
că tati ajunge în cel mai scurt timp,
doar întârzie puțin. Și, mai ales, îl determini prin cuvinte meșteșugite să nu
cumva s-o sune pe mami, pentru a nu o
îngrijora inutil.
‒
Las că rezolvăm noi ca-ntre bărbați, se aude vocea gâtuită și abia șoptită, ca
și cum ar deține un secret ce implică multiple riscuri dacă este dezvăluit.
Am
apelat și eu în câteva rânduri la această rețetă de a monetiza timpul de
așteptare la poarta antrenamentului, unde își etala firea zburdalnică fiul meu.
M-am urcat în mașină după ce l-am coborât pe el și dus am fost.
Odată
era să mi se înfunde urât de tot, și doar o prezență de spirit pe care nu o am
tot timpul, m-a salvat de ce era mai rău. Curios lucru, toate zeitățile păreau
să-mi sufle în pânze și să-mi meargă strună. Până spre final. Primesc o cursă
în Leontin Sălăjan. Se urcă o
domnișoară cu un geamantan gol. Mergea să-l lase unor prieteni care trebuiau să
plece în voiaj și n-aveau geamantan și erau în pericol să piardă avionul și,
dacă se poate, să mă grăbesc puțin. Cam așa ceva, n-am fost foarte atent la
detalii. În orice caz, o poveste încâlcită despre un geamantan gol. Crispat,
concentrat la drum și preocupat de următoarea cursă, cea care m-ar fi readus în
cartier, i-am vorbit în voie femeii, fără să rețin mare lucru, doar că trebuia
să-i dau nițel talpă. La destinație m-am comportat mecanic, am coborât de la
volan și am ținut portiera deschisă până când pasagera s-a dat jos. Mi-a
mulțumit opărită și a plecat în grabă, fără să lase bacșiș.
Grijile
mele erau altele, deși păreau să nu se justifice, pentru că în clipa următoare
primesc o cursă care mă ducea fix pe strada unde îl lăsasem pe fiul meu. Preiau
clientul, îl întreb dacă destinația e finală, era, și îmi permit coborârea
relaxată în scaun. Chiar mă gândeam: ”ce bucurie pe mine!”, traficul nu e atât
de aglomerat, cum mă așteptam, și voi putea asista la ultimul sfert de oră din
antrenamentul băiatului. Îl voi vedea la lucru pe țânc, mai ales că evoluția
lui în teren e ca la mersul pe bicicletă, se cunoaște de la o zi la alta. De pe
margine, sufletul și încurajările mele aleargă odată cu el și prind aripi,
capătă portanță, imaginându-mă peste ani pe un stadion cu tribunele pline care
îi scandează numele. Ce-și poate dori mai mult un părinte?
Sunt
scos din reverie și adus brutal cu picioarele pe pământ. Abia ce-mi lăsasem la
adresă pasagerul cu care revenisem în cartier, și mai aveam doar vreun
kilometru de parcurs până la teren, când îmi sună telefonul. O voce gravă de
bărbat se prezintă ca amicul fetei care a călătorit cu mine mai devreme și care
și-a uitat geamantanul gol în portbagajul B-MAX-ului negru, căptușit cu
ghinion.
‒
Amice, cum facem să-mi aduci de urgență geamantanul? Eu acum trebuia să fiu
deja în aeroport. Sper să nu pierd avionul din cauza ta că ai încurcat-o.
‒
Ăăăăă... Te sun eu în două minute. Mă gândesc la o soluție, încerc o
temporizare de cea mai joasă speță, ca să rumeg mai bine ce am de făcut.
‒
Ce soluție? Nicio solutie! Te repezi încoace cu geamantan cu tot. Mă suni când
ești jos.
Și
a închis. Ce-i de făcut? Un drum până în Sălăjan
și înapoi mi-ar lua cel puțin o oră. Dacă nu cumva mă pune să-l duc și la
aeroport. Fiul meu termină antrenamentul în zece minute. Orice calcul îmi dădea
cu rest. În noaptea minții ce se coborâse vertiginos peste umerii mei, văd
licuriciul unei stații de taxi în apropierea unei intersecții. Opresc lângă o
mașină galbenă și cobor geamul portierei:
‒
Nu vă supărați, cât m-ar costa o cursă până la piață, în Sălăjan?
Taximetristul
molfăia dintr-un sandviș și se uita pieziș la mine, văzându-mă singur. Cine
știe de ce combinații mă crede în stare? Sau, poate, mi-a citit disperarea de
pe chip ca într-o carte deschisă? Îmi indică un preț piperat, pe care eu l-aș
fi perceput cel mult pentru o cursă de aeroport. N-am timp de lamentări.
‒
Perfect! Vă plătesc cât face, numai să duceți geamantanul ăsta la adresa
indicată. Imediat vă scriu un bilețel cu numărul meu de telefon și al
destinatarului. Vă așteaptă un domn în stradă. Vă rog să vă grăbiți, să nu
piardă avionul. Vorbiți cu el. Poate, bonus, vă alegeți și cu o cursă de aeroport.
Mai ales că omul e pe fugă.
‒
Gata șefu. S-a făcut! Cum să nu! Te sun să-ți confirm că am ajuns și am predat
bagajul, îmi răspunde bărbatul de la volanul mașinii galbene, însuflețit
dintr-odată.
Transfer
geamantanul dintr-o mașină în cealaltă, plătesc regește și-mi cumpăr tihna
pentru mine și copil. A fost cea mai importantă afacere pe care am făcut-o în
ziua respectivă, o adevărată investiție. Una cu minus în portofel, dar cu
liniște în suflet. Și în familie, aș putea spune. Mă grăbesc să ajung la
puștiulică, într-o cursă contra-cronometru, dar parcă timpul se comprima
proporțional cu eforturile mele de-a trece linia de sosire. Pedalez în gol. Cel
mic mă apostrofează pentru o întârziere de câteva minute și promit ca data
viitoare să stau cu el tot antrenamentul. Și chiar cred asta cu fermitate. În
drum spre casă mă asigur că geamantanul plimbăreț a ajuns la proprietar și mă
descarc cu un oftat. După întâmplare, am început să-i privesc cu mai multă
simpatie pe concurenții noștri, șoferii de taxi. Fără ei, și noi am fi fost pe
traseu cu unul mai puțini.
