VI
Mergeam împreună la baie, Jimmy și cu mine, în acel spațiu restrâns, placat cu faianță albă. Nici vorbă să ne-o tragem, așa cum și-ar fi imaginat unii. Aveam alte treburi și alte gânduri de-a produce plăcere. Nu ne-a luat mult să ne convingem că toaleta reprezenta singurul loc unde nu ne deranja nimeni și puteam să discutăm nestingheriți. Altminteri, doar în șoaptă ne puteam exprima deschis, ca să nu le dăm idei și altora sau să le hrănim instinctul de turnător. În acel refugiu, stam cu orele și-l făceam pe Jimmy părtaș la cugetările mele: ”Experiențe plăcute... Auzi tu, Jimmy! Nefiresc să fiu receptorul unei astfel de cerințe deplasate, tocmai acum, în situația deplorabilă în care mă găsesc. De parcă n-ar exista o contradicție flagrantă de termeni între pretenții și simțăminte! De parcă nu s-ar vedea de la o poștă în ce condiții inumane suntem nevoiți să ne ducem existența! E cât se poate de clar că, pentru a putea să-mi descopăr dispoziția de povestitor, ar trebui să mă izolez complet de lumea exterioară și s-o privesc doar pe cea interioară, cu ochii închiși. Lucru, în primă instanță, aproape imposibil de îndeplinit.” Jimmy nu mă întreba nimic, intuind probabil că sunt însuflețit de-un subiect căruia-i acordam prea mare importanță, întrucât mă convinsesem din privirea lui tâmpă, că nu pricepea mare lucru. Aș fi putut să-i vorbesc și în limba română sau chineză, c-ar fi avut aceeași reacție.
Cu cât mă străduiam mai mult să forez în trecut, cu atât convingerea
mea se întărea, strâmbându-mă în fața latrinei infecte prin care susura un fir
de apă arămie, ca după o pilulă amară. Cea mai grotescă fațetă a realității e
prea tare, ca un șnaps luat pe stomacul gol, pentru a mă putea concentra asupra
unor banalități din alte timpuri. Tărâmul de neînchipuit se afla aici, cu mine.
Iadul perfect surclasa orice concurență. Doar dacă priveam în jur, evidența nu
lăsa loc de interpretări. Să fi descris condițiile de trai din acel așezământ
al groazei, mi-ar fi fost mai la îndemână. Mi-ar fi format mâna. Pe lângă ele,
toate cele pe care le trăisem până atunci păreau memoriile unei fete cuminți.
Locuitorii celulelor subdimensionate, cu paturi suprapuse
câte trei și ancorate de tavan cu lanțuri grele, își suportau cu stoicism regimul
de teroare, având două surse care se concurau reciproc. Prima sursă însemna teroarea
externă și oficială. Ne obișnuiserăm cu ea și conviețuiam parcă de când lumea, mental
și corporal deopotrivă, poate și pentru că fuseserăm avizați de ceea ce are să
ni se întâmple încă dinainte de a păși în camera de penitență. Însă ceea ce nu
știam era că, odată familiarizați cu teroarea externă, intram într-o zonă
nebuloasă care ascundea și alte forme de a băga spaima în noi, mai parșive,
lovind fără milă și fără să anunțe. Această teroare sofisticată, pentru că ne
afecta mai mult psihic, dar și fizic uneori și atunci era măcel, cerea
ofrandele mult mai consistente. Prin analogie, ar putea fi descrisă cu termenul
de ”teroare internă”, pentru că-și revendica originea în calupurile de mușchi
și brațe puternice de sub zeghe, care îndoiau fibrele celor mai slabi. Puținilor,
sper, cititori trecuți pe sub furcile caudine de la Simpang
Renggam sau din alte închisori de maximă siguranță, nu le spun o noutate când
afirm că cele mai ale dracu' cazne și le provoacă deținuții între ei, nu
personalul care deservește pușcăria. Acesta doar tolerează o ierarhie pe trei
paliere, stabilită în spatele gratiilor, cum altfel, prin forța pumnilor. Ei
bine, în acest domeniu trebuie să recunosc că Jimmy era mult mai priceput decât
mine și, într-o oarecare măsură, reușise să mă protejeze de oligarhia
penitenciară.
Pe treapta cea mai înaltă într-o asemenea organizare
primitivă, după modelul găștilor de cartier, găsești șeful camerei, supranumit
”Guru”. Nu ți-ai dori să stai față în față cu el, cu capul lăsat pe spate
pentru a-l ajunge cu privirea. Guru ăsta era un zdrahon al cărui pat modificat
abia îi suporta tonajul și suspectam că ar fi aterizat la noi direct de la
luptele de sumo. Avea linie directă de comunicație cu șeful gardienilor, în
numele întregii comunități delincvente, ori de câte ori era necesar. Pentru
a-și menține linia disponibilă, trebuia să o ungă în permanență cu mici atenții
de la vămuirea coletelor primite de acasă de cei năpăstuiți. În consecință, Guru
era tătucul nostru cu rol multiplu de procuror, judecător, avocat și portărel;
toate la un loc, într-o singură mână de fier. Toate divergențele, disputele sau
simplele neînțelegeri între deținuți treceau pe la el. Nicio solicitare
adresată administrației penitenciarului nu se putea depune fără acordul lui.
Urmau, pe treapta a doua a pozei de grup infracțional,
gherțoii recidiviști, cu multe condamnări la activ, care mai mult au stat de partea aglomerată a gratiilor decât în libertate. Ăștia
îl ajutau pe Guru să restabilească ordinea ori de câte ori apărea vreo revoltă
în rândul celor cărora li se urâse cu viața și nu se mai gândeau la consecințe
când încercau un act disperat. Și se întâmpla destul de des (cam o dată pe săptămână)
ca un inconștient sau sinucigaș, nemaiputându-și suporta doza zilnică de
umilințe, să încerce a-și face singur dreptate. Până să ajungă gardienii la vizetă,
să întrebe ce se întâmplă prin deschizătura îngustă, întotdeauna cu întârziere,
răzvrătitul era redus la tăcere și-și vedea potolit de treaba lui. Atât de
rapid se mușamaliza tot scandalul, de parcă gardienilor li s-ar fi năzărit că a
fost vreo fojgăială prin încăpere.
Pe treapta cea mai de jos, ne situam cei mulți. Să nu
credeți cumva că suboamenii nu sunt în stare să-și stabilească structuri
ierarhice, exploatându-se ca în cele mai civilizate dintre lumi. Ei bine, sunt!
A treia categorie sau castă, cu paturile la cucurigu, contribuind la baldachinele
în care se lăfăiau pricopsiții de la parter, mă includea și pe mine sau pe
Jimmy. Eram percepuți ca sclavi, nevoiți să suportăm bătaia de joc și supliciul
din partea celorlalți deținuți cu aere de gherțoi. Noi, străinii, n-aveam nicio
șansă să migrăm dintr-o castă în alta, oricât de mult ne-am fi încordat mușchii
sau am fi încercat să-i corupem pe gherțoi. Funcționa tacit un fel de șovinism
de peșteră. Singura salvare la care ne puteam aștepta, dacă am fi cunoscut vreo
meserie utilă, era să fim luați la muncă într-un regim de detenție semideschis.
Asta însemna hrană mai bună și, în general, condiții ceva mai umane de trai. În
ce mă privește, mă născusem să port de două ori stigmatul de sclav sau paria,
cum se mai spune prin locurile astea. Deși cunoșteam atâtea meserii utile, ca
un băiat trăit la țară, două ghiulele metafizice îmi atârnau de picioare și nu
mă lăsau să mă ridic, sortindu-mi să îngroș tagma nefolosiților pentru tot restul detenției. Pe lângă
statutul de străin, ghiuleaua cea mare o reprezenta pedeapsa capitală, care
nici măcar nu se știa când va fi pusă în
aplicare.
Cam astea erau condițiile de trai pe care trebuia să le
ignor pentru a-i face hatârul psihologului. După mai multe încercări eșuate,
când credeam că nimeni și nimic nu mă mai poate disloca din realitatea crudă a
gulagului meu, m-am pomenit cu gândurile rătăcind în voie, plutind în derivă pe
mările și oceanele omenirii. În pofida tuturoror neajunsurilor, patul meu, cel mai
apropiat de tavan, cocoțat pe alte două și ramforsat cu tije metalice, îmi
oferea și un motiv de satisfacție: crea o anumită intimitate propice scrisului
și cititului.
VII
Dintr-o dată, pe nepregătite, corpul a început să mi se
inunde cu o stranie stare de beatitudine, la fel ca atunci, în seara aceea…
Asta e! Prima experiență cu substanțe halucinogene găsise culoarul perfect
pentru a ieși la lumină din negura minții mele. Prima dată nu se uită niciodată…, a început să-mi surâdă un refren
printre buze, mișcându-le aproape imperceptibil și umezindu-mi privirea. Inițierea,
așa cum se cade, am primit-o din partea unei fiice a Evei. Acțiunea se petrecea
într-un club de noapte unde, ca niciodată, m-am dus singur, fără lovele de
spart în figuri și fără ambiții personale. Inițial, nu trebuia să se întâmple
așa, însă planul a fost dat peste cap în ultimul moment. Nu din vina mea, deși
aș putea, la o adică, să-mi reproșez naivitatea specifică vârstei. Dar ce relevanță
mai au toate astea acum? Importante sunt faptele. Debutul acțiunii a însemnat un fiasco total.
Stabilisem să mă întâlnesc cu un amic care mai venea cu alți doi amici de-ai
lui și promisese să ne ofere o noapte de distracție și voie bună pe cinste; pe
cinstea lui. Sărbătorea nu știu ce zi onomastică, așa mi-a îndrugat, probabil
la derută.
Am zăbovit aproape o oră în fața clubului, deplasându-mă
din ce în ce mai nervos dintr-o latură în alta a clădirii, cu palmele frecând
pânza buzunarelor, înainte de a mă dumiri că fusesem luat de ”fazan”. Grupuri,
grupuri de tineri gălăgioși treceau pe lângă mine și se opreau la poarta metalică, unde
așteptau cuminți controlul de la intrare. Oftam de invidie și necaz. Nu
identificasem nicio soluție viabilă de a depăși situația și asta mă omora cel
mai tare. Așteptam
ca o momâie în drum, habar n-aveam ce. Nicio minune nu avea cum să se petreacă,
așa, răsărind nitam-nisam din asfalt. Dar cine să gândească lucid în condițiile
alea? Eu, nicio șansă!
Mă agățasem cu disperarea omului care doar timp are de
pierdut, după ce pierduse aproape tot, de singura atracție care mă mai putea
ține în loc. Un reflector amplasat chiar pe acoperișul clădirii îmi captase
atenția. Ca într-o poveste de Crăciun, descria meticulos, cu un compas ceresc, arcuri
de lumină la zenit și spre orizont, având unica menire de a atrage clienții. Ca
un pansament pe rană era imaginea asta, pe un cer încărcat cu stele, care
predispunea la visare. Dintr-odată însă parcă înnebunise și reflectorul,
rotindu-se buimac și împungând cerul cu fasciculul său luminos în cele mai
neașteptate locuri. Îl puteam asemui cu o baterie antiaeriană scăpată de sub
control sau, cine știe, poate era controlat de muzica nebună ce se auzea în
răstimpuri din interior. Din când în când, se mai deschidea câte o ușă, urmată
de un bubuit ca de artilerie, dar totuși muzical, izvorând din boxele care
scoteau puzderie de decibeli. Doar câteva clipe. Ușa se închidea la loc, antifonând
încăperea.
În timp ce-mi oboseam ochii pe cerul stropit cu pulbere
de lumină, am avut surpriza să constat că parcarea se umpluse de mașini scumpe.
Petrecerea era în toi. Pe urmă, după ce furia dezmățului s-a mai domolit, probabil
odată cu debarasarea meselor de excesul de sticle goale, tinerii petrecăreți au
început să părăsească incinta pentru câte o gură de aer curat sau ca să poată
purta o discuție fără urlete și țipete în urechea celuilalt. Urmau să revină cu
forțe proaspete. Dacă aș mai fi stat un minut, cred că m-aș fi zgâriat pe ochi
de ciudă. ”Acum e momentul!”, mi-am zis cu însuflețire și m-am îndreptat spre
intrare, hotărât să nu mai zăbovesc o clipă, fie ce-o fi! Mi-am scos geaca și
am îndesat-o pe sub pulover, în timp ce vorbeam singur, cu voce tare și din
cale-afară de preocupat: ”Unde dracu' s-o fi dus ăsta? Băi,
și i-am zis să mă aștepte aici, afară. Ce oameni! Cât de neserios poți fii? Cheile mașinii, uite, au rămas tot la el.
Acum, cum îl mai găsesc în club, în înghesuiala asta de lume? N-are minte nici
de doi lei...” Un gardian m-a oprit în timp ce treceam pragul clubului, mi-a
pus o mână viguroasă în piept, s-a uitat atent la mine, ar fi vrut să mă
întrebe de ștampila de pe braț care să-i confirme că plătisem intrarea, dar,
văzându-mă supărat și boscorodind de colegul imaginar, m-a lăsat să intru pe
încredere.
Dintr-odată, am pătruns, ca printr-un tunel al timpului,
într-o altă lume. Locația avea un aspect neîngrijit, de hală industrială cu mult
metal în ea, în care se strecura o lumină spectrală, difuză. Metale grele și în
boxele supradimensionate ale așezământului. Orăcăiala în registrul acut,
acompaniată de distorsiuni înalt amplificate, pasaje solo de chitară și
repetarea obsedantă a riff-urilor, se amestecau cu frânturi de conversație.
Gâlceava
chitarelor electrice era cu
adevărat infernală și se armoniza perfect cu obscuritatea și înghesuiala, de
parcă toate liceele și facultățile din oraș și-ar fi revărsat podoabele aici, pe timpul nopții. Dintr-un
depozit de vinuri, probabil, fuseseră aduse mai multe butoaie cu doage și
cercuri bătute în nituri, care înlocuiseră mesele. La o privire mai atentă, îți
pica fisa că sunt stilizate, ca și butoiașele mai mici ce țineau loc de scaune. Pe capacele dogite,
cu câte un cep pe ici, pe colo, tronau munți de halbe, pahare cu vin sau căni
de lut, aburinde, din care se sorbeau băuturi calde. Zeci de chelnerițe se
fâțâiau printre butoaie, în ținute lejere, încadrându-se perfect în peisaj, în
acest lăcaș al pierzaniei.
Numai într-un colț de hală, pe o butaforică față de butoi
mai puțin aglomerată, se găseau câteva pahare
mici de cristal în care licărea un lichid transparent. Iar printre pahare,
atrăgea atenția un bol de dimensiuni mari, garnisit cu gheață, din care o
domnișoară se aproviziona cu câțiva ciorchini miniaturali de culoare neagră. Nu puteau fi struguri, ce
naiba, în plus duduia îi întindea cu grijă pe câte o felie de lămâie. Apoi, cu
mare grație, să nu deranjeze încărcătura, ducea felia spre gura unui companion.
Înghițitura era însoțită de misteriosul lichid, golit din pahar. Abia mai
târziu a aflat și țăranul venit la oraș, adică eu, ce e acela caviar și cum se
servește la mesele festive.
Singur și stingher, uimit și
totodată contrariat, m-am proptit de pervazul unui geam, într-o zonă mai
retrasă. Nu era cazul să mă mai ascund după deget. Devenise evident și pentru
mine că nu puteam să recit toată seara acel monolog despre
colegul imaginar, iar să fiu într-o permanentă căutare a
unui ins iluzoriu, nici atâta. Dintr-un moment într-altul, așteptam să fiu luat
pe sus și dat afară în șuturi de hăndrălăii risipiți prin punctele strategice
ale așezământului. În general, nu se pătrunde așa într-un club exclusivist,
fără vreo recomandare, țoale de firmă cu care să epatezi sau lovele la
teșcherea. Iar eu n-aveam de niciunele. Văzând că minunea rezistă mai mult de
cinci minute și că nu mi se întâmplă să ies prea devreme șifonat,
preiau inițiativa. Într-un fel, îmi forțez norocul deja nespus de binevoitor
până atunci. Cumpănesc bine până să-mi extrag doza de curaj, dar, până la urmă,
trec de momentul psihologic, când reținerea și teama sunt depășite, și mă
îmbărbătez singur. Mă strecor la tejghea, cu cel mai ciudat tupeu de care puteam
fi în stare, și cer barmaniței un joint, dacă se poate, pe datorie. În
așteptarea răspunsului, îmi suflu afectat bretonul de pe frunte, într-un gest
de cea mai jalnică bravadă.
Condamnarea la viata - Marius Carbunescu, editia 2021 - eMAG.ro
