Translate

sâmbătă, 10 aprilie 2021

CONDAMNAREA LA VIAȚĂ (roman în lucru) cap. 6-7

 

VI

         Mergeam împreună la baie, Jimmy și cu mine, în acel spațiu restrâns, placat cu faianță albă. Nici vorbă să ne-o tragem, așa cum și-ar fi imaginat unii. Aveam alte treburi și alte gânduri de-a produce plăcere. Nu ne-a luat mult să ne convingem că toaleta reprezenta singurul loc unde nu ne deranja nimeni și puteam să discutăm nestingheriți. Altminteri, doar în șoaptă ne puteam exprima deschis, ca să nu le dăm idei și altora sau să le hrănim instinctul de turnător. În acel refugiu, stam cu orele și-l făceam pe Jimmy părtaș la cugetările mele: ”Experiențe plăcute... Auzi tu, Jimmy! Nefiresc să fiu receptorul unei astfel de cerințe deplasate, tocmai acum, în situația deplorabilă în care mă găsesc. De parcă n-ar exista o contradicție flagrantă de termeni între pretenții și simțăminte! De parcă nu s-ar vedea de la o poștă în ce condiții inumane suntem nevoiți să ne ducem existența! E cât se poate de clar că, pentru a putea să-mi descopăr dispoziția de povestitor, ar trebui să mă izolez complet de lumea exterioară și s-o privesc doar pe cea interioară, cu ochii închiși. Lucru, în primă instanță, aproape imposibil de îndeplinit.” Jimmy nu mă întreba nimic, intuind probabil că sunt însuflețit de-un subiect căruia-i acordam prea mare importanță, întrucât mă convinsesem din privirea lui tâmpă, că nu pricepea mare lucru. Aș fi putut să-i vorbesc și în limba română sau chineză, c-ar fi avut aceeași reacție.

Cu cât mă străduiam mai mult să forez în trecut, cu atât convingerea mea se întărea, strâmbându-mă în fața latrinei infecte prin care susura un fir de apă arămie, ca după o pilulă amară. Cea mai grotescă fațetă a realității e prea tare, ca un șnaps luat pe stomacul gol, pentru a mă putea concentra asupra unor banalități din alte timpuri. Tărâmul de neînchipuit se afla aici, cu mine. Iadul perfect surclasa orice concurență. Doar dacă priveam în jur, evidența nu lăsa loc de interpretări. Să fi descris condițiile de trai din acel așezământ al groazei, mi-ar fi fost mai la îndemână. Mi-ar fi format mâna. Pe lângă ele, toate cele pe care le trăisem până atunci păreau memoriile unei fete cuminți.

Locuitorii celulelor subdimensionate, cu paturi suprapuse câte trei și ancorate de tavan cu lanțuri grele, își suportau cu stoicism regimul de teroare, având două surse care se concurau reciproc. Prima sursă însemna teroarea externă și oficială. Ne obișnuiserăm cu ea și conviețuiam parcă de când lumea, mental și corporal deopotrivă, poate și pentru că fuseserăm avizați de ceea ce are să ni se întâmple încă dinainte de a păși în camera de penitență. Însă ceea ce nu știam era că, odată familiarizați cu teroarea externă, intram într-o zonă nebuloasă care ascundea și alte forme de a băga spaima în noi, mai parșive, lovind fără milă și fără să anunțe. Această teroare sofisticată, pentru că ne afecta mai mult psihic, dar și fizic uneori și atunci era măcel, cerea ofrandele mult mai consistente. Prin analogie, ar putea fi descrisă cu termenul de ”teroare internă”, pentru că-și revendica originea în calupurile de mușchi și brațe puternice de sub zeghe, care îndoiau fibrele celor mai slabi. Puținilor, sper, cititori trecuți pe sub furcile caudine de la Simpang Renggam sau din alte închisori de maximă siguranță, nu le spun o noutate când afirm că cele mai ale dracu' cazne și le provoacă deținuții între ei, nu personalul care deservește pușcăria. Acesta doar tolerează o ierarhie pe trei paliere, stabilită în spatele gratiilor, cum altfel, prin forța pumnilor. Ei bine, în acest domeniu trebuie să recunosc că Jimmy era mult mai priceput decât mine și, într-o oarecare măsură, reușise să mă protejeze de oligarhia penitenciară.

Pe treapta cea mai înaltă într-o asemenea organizare primitivă, după modelul găștilor de cartier, găsești șeful camerei, supranumit ”Guru”. Nu ți-ai dori să stai față în față cu el, cu capul lăsat pe spate pentru a-l ajunge cu privirea. Guru ăsta era un zdrahon al cărui pat modificat abia îi suporta tonajul și suspectam că ar fi aterizat la noi direct de la luptele de sumo. Avea linie directă de comunicație cu șeful gardienilor, în numele întregii comunități delincvente, ori de câte ori era necesar. Pentru a-și menține linia disponibilă, trebuia să o ungă în permanență cu mici atenții de la vămuirea coletelor primite de acasă de cei năpăstuiți. În consecință, Guru era tătucul nostru cu rol multiplu de procuror, judecător, avocat și portărel; toate la un loc, într-o singură mână de fier. Toate divergențele, disputele sau simplele neînțelegeri între deținuți treceau pe la el. Nicio solicitare adresată administrației penitenciarului nu se putea depune fără acordul lui.

Urmau, pe treapta a doua a pozei de grup infracțional, gherțoii recidiviști, cu multe condamnări la activ, care mai mult au stat de partea aglomerată a gratiilor decât în libertate. Ăștia îl ajutau pe Guru să restabilească ordinea ori de câte ori apărea vreo revoltă în rândul celor cărora li se urâse cu viața și nu se mai gândeau la consecințe când încercau un act disperat. Și se întâmpla destul de des (cam o dată pe săptămână) ca un inconștient sau sinucigaș, nemaiputându-și suporta doza zilnică de umilințe, să încerce a-și face singur dreptate. Până să ajungă gardienii la vizetă, să întrebe ce se întâmplă prin deschizătura îngustă, întotdeauna cu întârziere, răzvrătitul era redus la tăcere și-și vedea potolit de treaba lui. Atât de rapid se mușamaliza tot scandalul, de parcă gardienilor li s-ar fi năzărit că a fost vreo fojgăială prin încăpere.

Pe treapta cea mai de jos, ne situam cei mulți. Să nu credeți cumva că suboamenii nu sunt în stare să-și stabilească structuri ierarhice, exploatându-se ca în cele mai civilizate dintre lumi. Ei bine, sunt! A treia categorie sau castă, cu paturile la cucurigu, contribuind la baldachinele în care se lăfăiau pricopsiții de la parter, mă includea și pe mine sau pe Jimmy. Eram percepuți ca sclavi, nevoiți să suportăm bătaia de joc și supliciul din partea celorlalți deținuți cu aere de gherțoi. Noi, străinii, n-aveam nicio șansă să migrăm dintr-o castă în alta, oricât de mult ne-am fi încordat mușchii sau am fi încercat să-i corupem pe gherțoi. Funcționa tacit un fel de șovinism de peșteră. Singura salvare la care ne puteam aștepta, dacă am fi cunoscut vreo meserie utilă, era să fim luați la muncă într-un regim de detenție semideschis. Asta însemna hrană mai bună și, în general, condiții ceva mai umane de trai. În ce mă privește, mă născusem să port de două ori stigmatul de sclav sau paria, cum se mai spune prin locurile astea. Deși cunoșteam atâtea meserii utile, ca un băiat trăit la țară, două ghiulele metafizice îmi atârnau de picioare și nu mă lăsau să mă ridic, sortindu-mi să îngroș tagma nefolosiților pentru tot restul detenției. Pe lângă statutul de străin, ghiuleaua cea mare o reprezenta pedeapsa capitală, care nici măcar nu se știa când va fi  pusă în aplicare.

Cam astea erau condițiile de trai pe care trebuia să le ignor pentru a-i face hatârul psihologului. După mai multe încercări eșuate, când credeam că nimeni și nimic nu mă mai poate disloca din realitatea crudă a gulagului meu, m-am pomenit cu gândurile rătăcind în voie, plutind în derivă pe mările și oceanele omenirii. În pofida tuturoror neajunsurilor, patul meu, cel mai apropiat de tavan, cocoțat pe alte două și ramforsat cu tije metalice, îmi oferea și un motiv de satisfacție: crea o anumită intimitate propice scrisului și cititului.

 

VII

Dintr-o dată, pe nepregătite, corpul a început să mi se inunde cu o stranie stare de beatitudine, la fel ca atunci, în seara aceea… Asta e! Prima experiență cu substanțe halucinogene găsise culoarul perfect pentru a ieși la lumină din negura minții mele. Prima dată nu se uită niciodată…, a început să-mi surâdă un refren printre buze, mișcându-le aproape imperceptibil și umezindu-mi privirea. Inițierea, așa cum se cade, am primit-o din partea unei fiice a Evei. Acțiunea se petrecea într-un club de noapte unde, ca niciodată, m-am dus singur, fără lovele de spart în figuri și fără ambiții personale. Inițial, nu trebuia să se întâmple așa, însă planul a fost dat peste cap în ultimul moment. Nu din vina mea, deși aș putea, la o adică, să-mi reproșez naivitatea specifică vârstei. Dar ce relevanță mai au toate astea acum? Importante sunt faptele. Debutul acțiunii a însemnat un fiasco total. Stabilisem să mă întâlnesc cu un amic care mai venea cu alți doi amici de-ai lui și promisese să ne ofere o noapte de distracție și voie bună pe cinste; pe cinstea lui. Sărbătorea nu știu ce zi onomastică, așa mi-a îndrugat, probabil la derută.

Am zăbovit aproape o oră în fața clubului, deplasându-mă din ce în ce mai nervos dintr-o latură în alta a clădirii, cu palmele frecând pânza buzunarelor, înainte de a mă dumiri că fusesem luat de ”fazan”. Grupuri, grupuri de tineri gălăgioși treceau pe lângă mine și se opreau la poarta metalică, unde așteptau cuminți controlul de la intrare. Oftam de invidie și necaz. Nu identificasem nicio soluție viabilă de a depăși situația și asta mă omora cel mai tare. Așteptam ca o momâie în drum, habar n-aveam ce. Nicio minune nu avea cum să se petreacă, așa, răsărind nitam-nisam din asfalt. Dar cine să gândească lucid în condițiile alea? Eu, nicio șansă!

Mă agățasem cu disperarea omului care doar timp are de pierdut, după ce pierduse aproape tot, de singura atracție care mă mai putea ține în loc. Un reflector amplasat chiar pe acoperișul clădirii îmi captase atenția. Ca într-o poveste de Crăciun, descria meticulos, cu un compas ceresc, arcuri de lumină la zenit și spre orizont, având unica menire de a atrage clienții. Ca un pansament pe rană era imaginea asta, pe un cer încărcat cu stele, care predispunea la visare. Dintr-odată însă parcă înnebunise și reflectorul, rotindu-se buimac și împungând cerul cu fasciculul său luminos în cele mai neașteptate locuri. Îl puteam asemui cu o baterie antiaeriană scăpată de sub control sau, cine știe, poate era controlat de muzica nebună ce se auzea în răstimpuri din interior. Din când în când, se mai deschidea câte o ușă, urmată de un bubuit ca de artilerie, dar totuși muzical, izvorând din boxele care scoteau puzderie de decibeli. Doar câteva clipe. Ușa se închidea la loc, antifonând încăperea.

În timp ce-mi oboseam ochii pe cerul stropit cu pulbere de lumină, am avut surpriza să constat că parcarea se umpluse de mașini scumpe. Petrecerea era în toi. Pe urmă, după ce furia dezmățului s-a mai domolit, probabil odată cu debarasarea meselor de excesul de sticle goale, tinerii petrecăreți au început să părăsească incinta pentru câte o gură de aer curat sau ca să poată purta o discuție fără urlete și țipete în urechea celuilalt. Urmau să revină cu forțe proaspete. Dacă aș mai fi stat un minut, cred că m-aș fi zgâriat pe ochi de ciudă. ”Acum e momentul!”, mi-am zis cu însuflețire și m-am îndreptat spre intrare, hotărât să nu mai zăbovesc o clipă, fie ce-o fi! Mi-am scos geaca și am îndesat-o pe sub pulover, în timp ce vorbeam singur, cu voce tare și din cale-afară de preocupat: ”Unde dracu' s-o fi dus ăsta? Băi, și i-am zis să mă aștepte aici, afară. Ce oameni! Cât de neserios poți fii? Cheile mașinii, uite, au rămas tot la el. Acum, cum îl mai găsesc în club, în înghesuiala asta de lume? N-are minte nici de doi lei...” Un gardian m-a oprit în timp ce treceam pragul clubului, mi-a pus o mână viguroasă în piept, s-a uitat atent la mine, ar fi vrut să mă întrebe de ștampila de pe braț care să-i confirme că plătisem intrarea, dar, văzându-mă supărat și boscorodind de colegul imaginar, m-a lăsat să intru pe încredere.

Dintr-odată, am pătruns, ca printr-un tunel al timpului, într-o altă lume. Locația avea un aspect neîngrijit, de hală industrială cu mult metal în ea, în care se strecura o lumină spectrală, difuză. Metale grele și în boxele supradimensionate ale așezământului. Orăcăiala în registrul acut, acompaniată de distorsiuni înalt amplificate, pasaje solo de chitară și repetarea obsedantă a riff-urilor, se amestecau cu frânturi de conversație. Gâlceava chitarelor electrice era cu adevărat infernală și se armoniza perfect cu obscuritatea și înghesuiala, de parcă toate liceele și facultățile din oraș și-ar fi revărsat podoabele aici, pe timpul nopții. Dintr-un depozit de vinuri, probabil, fuseseră aduse mai multe butoaie cu doage și cercuri bătute în nituri, care înlocuiseră mesele. La o privire mai atentă, îți pica fisa că sunt stilizate, ca și butoiașele mai mici ce țineau loc de scaune. Pe capacele dogite, cu câte un cep pe ici, pe colo, tronau munți de halbe, pahare cu vin sau căni de lut, aburinde, din care se sorbeau băuturi calde. Zeci de chelnerițe se fâțâiau printre butoaie, în ținute lejere, încadrându-se perfect în peisaj, în acest lăcaș al pierzaniei.

Numai într-un colț de hală, pe o butaforică față de butoi mai puțin aglomerată, se găseau câteva pahare mici de cristal în care licărea un lichid transparent. Iar printre pahare, atrăgea atenția un bol de dimensiuni mari, garnisit cu gheață, din care o domnișoară se aproviziona cu câțiva ciorchini miniaturali de culoare neagră. Nu puteau fi struguri, ce naiba, în plus duduia îi întindea cu grijă pe câte o felie de lămâie. Apoi, cu mare grație, să nu deranjeze încărcătura, ducea felia spre gura unui companion. Înghițitura era însoțită de misteriosul lichid, golit din pahar. Abia mai târziu a aflat și țăranul venit la oraș, adică eu, ce e acela caviar și cum se servește la mesele festive.

Singur și stingher, uimit și totodată contrariat, m-am proptit de pervazul unui geam, într-o zonă mai retrasă. Nu era cazul să mă mai ascund după deget. Devenise evident și pentru mine că nu puteam să recit toată seara acel monolog despre colegul imaginar, iar să fiu într-o permanentă căutare a unui ins iluzoriu, nici atâta. Dintr-un moment într-altul, așteptam să fiu luat pe sus și dat afară în șuturi de hăndrălăii risipiți prin punctele strategice ale așezământului. În general, nu se pătrunde așa într-un club exclusivist, fără vreo recomandare, țoale de firmă cu care să epatezi sau lovele la teșcherea. Iar eu n-aveam de niciunele. Văzând că minunea rezistă mai mult de cinci minute și că nu mi se întâmplă să ies prea devreme șifonat, preiau inițiativa. Într-un fel, îmi forțez norocul deja nespus de binevoitor până atunci. Cumpănesc bine până să-mi extrag doza de curaj, dar, până la urmă, trec de momentul psihologic, când reținerea și teama sunt depășite, și mă îmbărbătez singur. Mă strecor la tejghea, cu cel mai ciudat tupeu de care puteam fi în stare, și cer barmaniței un joint, dacă se poate, pe datorie. În așteptarea răspunsului, îmi suflu afectat bretonul de pe frunte, într-un gest de cea mai jalnică bravadă.

Condamnarea la viata - Marius Carbunescu, editia 2021 - eMAG.ro