ÎN VIZITĂ LA CNSAS

Nu de puține ori am constatat ca instituții create să fie în slujba cetățeanului, să-l sprijine, să-l ajute, să-l informeze, sunt populate cu funcționari care, de fapt, au un scop opus celui declarat: să-l încurce, să-l dezinformeze sau să-l facă să renunțe. M-am tot întrebat de ce acest antagonism? Cred că un răspuns ar putea fi ”șpaga”. Anumiți funcționari au nevoie de stimulente pentru a-și face treaba, iar  atunci când nu și-o fac sunt acoperiți de documente birocratice. De curând am aflat că există și un alt motiv: instituții cu dublu rol, unul oficial de paradă, iar altul pentru uz intern.

Acum ceva vreme, m-a rugat tata să-mi fac timp pentru a trece pe la CNSAS, să mă interesez de un dosar al bunicului patern. Bunicul a decedat în 1989, cu câteva luni inainte de revoluție, dar se pare că urma lui pe acest pământ a rămas încă întipărită într-un dosar de pe rafturile instituției denumite cu pompă Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității. Intrând în sediul din str. Matei Basarab, am rămas puțin surprins de primirea care mi-a fost făcută. Imediat m-a preluat o doamnă foarte amabilă, m-a condus la registratură, mi s-a făcut fișă pentru sala de lectură și am fost rugat să aștept puțin până mi se găsește dosarul. Între timp mi s-au adus formulare cu cereri, dacă doresc să solicit copii de la dosar, pe suport hârtie sau CD, dacă doresc deconspirarea informatorilor din dosar, prezenți cu nume conspirative. Ba chiar și o cerere pentru deconspirarea ofițerilor de securitate care au lucrat la dosar. Mă și gândeam că am nimerit într-o instituție nouă, europeană, pusă în slujba celor nedreptățiți atâtea decenii la rând, avizi să afle de la ce li s-a tras.

În timp ce-mi așteptam dosarul am observat în sala de lectură o doamnă în vârstă, trecută de 80 de ani, care vocifera continuu. Când s-a ridicat în picioare să preia un dosar, am văzut-o bine. Înaltă și osoasă, îmbrăcată curat într-o rochie de zefir albastru. O figură prelungă cu pielea încrețită, ochii mari, negri și o urmă de ruj, ca o părere, pe buzele veștede. Trăsăturile feței arătau încă urmele trecutei frumuseți. O rămășiță poate de cochetărie o făcea să-și ascundă umerii osoși sub un șal negru care-i îmbrățișa trupul. Se apucase de citit un dosar voluminos și, la fiecare pagină dată, găsea timp și pentru câte o replică injurioasă:

−     Am să vă dau în judecată, comuniștilor! Securiștilor, v-ati adunat cu toții aici! Să vă fie rușine! Am să merg până la președinte...

Nimeni nu-i acorda vreo atenție doamnei, doar din când în când câte un supraveghetor o sfătuia să vorbească mai încet că deranjează pe ceilalți cititori din sală. Gestul era contraproductiv căci nu făcea decât să ațâțe potopul de invective. Mă gândeam cu milă la acea persoană, probabil a suferit mult, a fost afectată psihic, poate și emoțional de vede peste tot numai securiști. N-am stăruit prea mult asupra acestui gând căci între timp îmi sosise dosarul bunicului și m-am apucat de citit. La un moment dat, gândesc că timpul meu ar putea fi folosit mai judicios dacă fac poze după paginile îngălbenite de vreme. Mai ales că ce citeam mi se părea complet străin și ar fi trebuit să mă consult cu tata pentru a putea înțelege faptele la care se făcea referire în dosar. Să tot fi făcut vreo 10-15 poze cu telefonul mobil când o doamnă supraveghetor a aruncat din mână revista de mondenități din care citea cu sârg și s-a îndreptat val-vârtej către mine. Mi-a smuls telefonul mobil amenințând :

−     Ori stergeți poza ori vă confisc telefonul. Nu aveți voie să faceți poze aici.

În clipa aceea mi-aș fi dorit să fi avut un telefon mai ”smart” decât mine, pentru că în timp ce încercam să șterg poza mi-a apărut pe ecran tot fișierul de poze cu iconițe explicite. Și am înțeles că doamna era ceva sefă:

−     Măi fetelor, voi vedeți câte poze are ăsta aici? Unde v-au fost ochii?

−    Dar nu înțeleg, am încercat eu să protestez, dacă tot îmi permiteți să fac copii după dosar, am fost sfătuit să completez chiar o cerere în acest sens, de ce nu pot face copii și cu telefonul ?

Era clar că depășisem linia roșie și orice explicație era de prisos. Doamna cea amabilă, care mă preluase prima dată, după câteva minute de gândire a venit la mine și s-a simțit datoare să-mi dea un răspus:

− Copiile din dosar trebuie autorizate. Vă dați seama că pot exista situații mai sensibile, cu ofițeri încă activi care nu doresc să fie deconspirați. De aceea, copiile trebuie să fie cu ștampila noastră.

Decât un astfel de răspuns, mai bine ar fi tăcut! M-am grăbit atunci să predau dosarul a lehamite, și cererile completate, după care am părăsit sala. La Registratură, unde îmi lăsasem buletinul, am fost ajuns din urmă de doamna cea în vârstă care, pesemne văzuse ce mi s-a întâmplat. M-a abordat cu solidaritate:

−     Domnule, ăștia sunt niște nenorociți, ar trebui să meargă cu toții la pușcărie. Să înfunde pușcăriile! Sunt mai rău ca torționarii. Sunt fiii și nepoții torționarilor comuniști, să știți de la mine, a spus bătrâna în timp ce trecea cu mersu-i greoi.

−     Lăsați-o pe doamna, a sosit replica de la ghișeu după ce bătrâna s-a mai depărtat. Aproape zilnic vine aici și ne face capul calendar cu prostiile ei.

−     Poate că exagerează, am raspuns eu încercând timid să-i iau apărarea, dar dacă n-ar fi existat oameni ca ea, n-am fi avut nici acum ceea ce numim libertate, am fi rămas încă mulți ani încremeniți în comunism...

−     Ce libertate domnule, mi s-a retezat scurt vorba. Ăștia n-au făcut nimic pentru țara asta, nici n-au trăit aici, și beneficiază de retrocedări de milioane. Știți câți bani învârt ăștia? Eu și dumneavoastră trebuie să muncim să ne întreținem copiii și ei vin și iau totul de-a gata, din munca noastră. Mai au și tupeul să facă scandal. Păi nu le e rușine!

Am plecat de acolo besmetic, rusinându-mă de gândurile mele meschine, că pentru o clipă am crezut-o pe bătrână senilă, că vede comuniști și securiști peste tot. Dar, de fapt,  ei chiar acolo erau, mișunau peste tot, unii cu patalama iar alții cu concepții și filosofii de tip comunist. Unii amabili, alții mai duri, dar toți cu același scop, să ne facă să ne simțim prost dacă nu suntem ca ei. Ușor, ușor, gândurile mele navigau pe meridianele timpului către o altă perioadă a vieții mele când am interacționat cu Securitatea, și am avut parte de securiști buni și securiști răi, toți dedicați. Dar despre asta într-o altă poveste.

P.S.: La câteva săptămâni după vizita la CNSAS primesc din partea instituției o scrisoare, pe care o reproduc mai jos. Fără alte comentarii!

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

FUGARUL

Când văd atâta ipocrizie în societatea românească mă detașez de prezent. Îmi amintesc cum prin anii 90 fiii acestui popor umpleau lagărele de refugiați din vest, alungați de acasă de mineriade, cu aceeași forță ca a unui război civil. Rememorez cozile pe la ambasade pentru vize de ședere, chiar și vize turistice. Acestea înlocuiseră cozile la carne, dar bătaia de joc rămăsese aceeași. Trierile erau făcute brutal, fără nici un fel de compasiune pentru cei condamnați să rămână acasă. Iar cine reușea să evadeze din spatele cortinei de fier, devenite între timp de catifea, avea un alt șoc. Afla că leafa medie de 100 de dolari ajunge doar pentru o noapte la un hotel mai răsărit. Dar pentru unii memoria este scurtă...

Acum ne regăsim ultimii invitați la balul acestei aristrocrații a Europei numită Uniunea Europeană, unde ne-am calificat cu indulgență, și strâmbăm din nas. Grecii sunt leneși și evazioniști, nemții își dau aere de dictatori. Un lucru este cert. Pe noi nu ne vedem. Am citit cu duiumul pe rețelele de socializare, luări de poziție acide despre refugiați, venite din partea unor români emigranți la rândul lor în alte state vestice. Se considerau cetățeni europeni și aveau dreptul la opinie! Nu știu însă câți dintre noi reușim să privim în profunzime drama unor refugiați. Marșurile forțate la care sunt supuși, de săptămâni, poate chiar luni. Lipsurile pe care sunt nevoiți să le îndure, de hrană, apă, condiții minime de igienă. Teama de necunoscut. Mulți dintre ei, în special copii, nu mai ajung la capătul drumului. Au de ales să moară impușcați sau înecați, și aleg a doua variantă.

Îmi vine în minte cazul, citit undeva, despre o  sportivă din Siria, campioană la înot, care a ales libertatea. S-a îmbarcat împreună cu alți refugiați pe o barcă pregătită să traverseze Mediterana. În mijlocul mării motorul s-a defectat iar barca, ințesată de refugiați, plutea în derivă. Șansele de supraviețuire erau minime. Campioana împreună cu sora ei și o altă fată plonjază în apă și înotând cu o singură mână, trag barca după ele zeci de ore, până ajung cu noroc la țărmul unei insule grecești. Faptul că majoritatea celor din barcă erau bărbați reprezintă, desigur, doar o notă de subsol. Ulterior această fată ajunge în Germania, îndeplinește baremul pentru calificarea la olimpiadă și concurează la Rio sub pavilionul refugiaților. Acesta e un caz fericit, aproape desprins dintr-un film clasic cu happy-end. Dar realitatea este mult mai dură.

Pentru noi este mai reconfortant ca de la nivelul unei societăți de consum, fără lipsuri majore, să-i considerăm pe refugiați, in corpore, barbari, necivilizaţi, dacă nu chiar terorişti. Dar nu a fost tot timpul aşa. Cel puţin pentru mine, nu e greu să fac eforturi pentru a mă pune în situaţia acestor năpăstuiți. Chiar am fost ca ei.

***

Era în vara anului 1992. Terminasem liceul și mă pregăteam pentru admitere la facultate când o nebunie adolescentină m-a cuprins cu toată forța ei. Doream să emigrez. Unde? Nu conta. Oriunde se putea. Aflasem de la un coleg de școală de o rută clandestină pentru trecerea frontierei în Grecia. Undeva prin munți, lângă localitatea Petrich. Am reușit să obțin de la colegul meu și un desen pe o coală A4, având pretenția de hartă, cu drumul pe care urma să-l străbat pe jos. Păstram asta cu sfințenie. Între timp, îi mai tapam pe părinți de bani și dădeam fuga la exchange să mai schimb câte un dolar, doi.

Avea să vină și ziua cea mare, când de pe peronul Gării de Nord m-am urcat în trenul de Sofia. Nu-mi luasem bilet, aveam de gând să merg cu nașu, pentru a-mi drămui fiecare bănuț. Mare greșeală! Era să fiu dat jos din tren în prima gară din Bulgaria. Chiar am atins preț de câteva secunde solul neprimitor al țării vecine, înainte de a mă urca din mers în alt vagon. Nașul bulgar devenise nervos când i-am pus în mână o bancnotă să-l mituiesc. M-a amenințat că mă dă jos cu prima ocazie și aproape s-a ținut de cuvânt. Un motiv suficient de temeinic ca de la Sofia să-mi iau bilet pentru Petrich. Doar 33 leva, aproximativ 6 dolari la cursul de atunci.

Mă văd ajuns în Petrich fără a ști pe unde s-o apuc. Casuțe albe și vinete, de piatră cioplită, găurite de ferestre înguste, zăbrelite, își fac loc pe străzile înguste și înclinate ale orașului de munte. Vagabondez pe străzi în căutarea unui hotel de la marginea orașului, din spatele căruia aveam informația că pornește cărarea către munți. La un moment dat, oprește lângă mine un echipaj de poliție. Într-un oraș de graniță astfel de patrulări sunt frecvente. Dar eu, copil neumblat cu minte puțină, fără a ști să-mi țin emoțiile în frâu, mă albesc la față și atrag atenția polițiștilor. Îmi fac semn să mă apropii și mă provoacă cu câteva întrebări de rutină. Sub paravanul diferențelor lingvistice bălmăjesc ceva legat de faptul că sunt cazat la Hotel Bulgaria și m-am rătăcit. Că sunt șofer în tranzit și, ca să-mi întăresc afirmația, scot din buzunar chiar permisul de conducere pe care abia se uscase cerneala când am plecat de-acasă. M-au ascultat cu mirare după care îmi fac semn să urc în mașina poliției. Gândeam că aici s-a terminat scurta mea aventură bulgărească și eram resemnat. Nu mică mi-a fost mirarea când, după câteva zeci de minute, sunt invitat să cobor exact în fața hotelului pe care îl căutam. Pământul îmi ardea sub picioare, am grăbit pasul de teamă să nu se răzgândească.

Părea să fie ziua mea norocoasă când am pornit-o pe cărarea din spatele hotelului. Începeam a urca muntele pe o potecă pietroasă, ce șerpuia printre ziduri îngropate în frunzișul curpenilor de viță sălbatică, în țesătura de iederă încâlcită de ghirlandele agățătoare ale trandafirilor sălbatici. Locuri așa de strâmte că mă înțepam în ghimpii măceșilor. După vreo doi kilometri abandonez cărarea, gândindu-mă că pe un drum bătut e cel mai lesne să fiu depistat. Așa că purced să întâmpin versanții pieptiș spre punctul unde credeam eu că se află Grecia. Mă afundam la întâmplare, aplecat pe sub bolțile de ramuri încărcate, ce-și amestecau frunzișul des, împletind mii de draperii fine, molatice, clătinate sub mângâierea lină a vântului ce adia dinspre versant. Umezeala și căldura din locurile acelea hrăneau cu atâta îmbelșugare vegetația ce creștea în voia sorții, bogată și fără socoteală. Seva vieții țâșnea parcă prin coaja aspră a viguroșilor copaci, așa de deși, că ramurile creșteau îmbrățișate, iar rădăcinile groase se încolăceau între ele ca niște șerpi uriași ce se zvârcoleau în huma jilavă. Între timp se întunecase iar pământul făgăduinței devenise o negură de nepătruns.

Înotam prin vegetația nebună. Urcam, coboram, iar urcam, într-o succesiune care parcă nu se mai termina. Intervenise și oboseala dar nu mă lăsam, mă strecurasem pe sub un gard de sârmă ghimpată, semn ca ajunsesem la hotar, și știam că trebuie să mai trec unul. Numai că pe acesta, al doilea, parcă-l înghițise pământul și mergeam în gol. Iar cu fiecare kilometru încrederea mea se epuiza. Nu mai era mult până se lumina de ziuă când am abandonat, chinuit de crampe și oboseală. M-am urcat într-un stejar înalt să mă odihnesc și, totodată, să mă reorientez în spațiu la lumina zilei. Cu acest gând am adormit cât de cât liniștit.

Dimineața, m-au trezit brusc niște zgomote ciudate. Când mă uit în jos de la înălțimea stejarului unde eram camuflat, patru-cinci patrule de grăniceri dotați cu arme automate și câini-lupi căutau ceva. Probabil pe mine... Probabil am atins vreun fir de alarmă când am trecut pe sub sârma ghimpată... Gândeam tot felul de scenarii și mă rugam în gând. N-am fost nicicând mai apropiat de Dumnezeu ca atunci. Într-un târziu patrulele s-au împrăștiat. Am rămas în copac toată ziua și abia când s-a înserat din nou am îndrăznit să cobor. Informațiile vizuale culese de la înalțime s-au dovedit utile și în scurt timp eram în Grecia, pe un drum pietruit de țară, pe care din când în când mai trecea câte o mașină.

Eram flămând, însetat iar setea era cumplită. Rezervele mele de apă se epuizaseră de mult în dogoarea statului în copac. Lipsa apei mă dezumanizase, nu mai puteam gândi, nu mai puteam merge iar nervii erau întinși la maxim. La un moment dat, zăresc în mijlocul drumului o băltoacă formată de la ploaie. Mă apropii, mă las în genunchi și-mi umezesc buzele. Beau. Nu mai simțeam nici un gust, nimic. Doar mâlul care-mi scrâșnea între dinți. Mă ridic și merg în continuare spre necunoscut. Cred ca am mai mers în jur de cinci kilometri fără să dau de vreun cătun, o casă, ceva. După care am cedat.

Eram prăbușit într-un șanț de pe marginea drumului și realitatea începuse să se înmoaie, să se îndulcească, să devină fluidă. Pe câmpurile searbede creșteau livezi roditoare de meri, caiși, portocali. Mă înfruptam din nectarul zeilor și ajutam la stivuirea lădițelor cu fructe în mașinile de marfă. Alături de mine mai erau câțiva emigranți. Aveam în față o plantație grecească și ne făceam treaba cu sârg. La un moment dat, un camion se îndreaptă în viteză direct către mine. Ridic privirea și farurile mă orbesc. Încerc să mă dau în lături dar picioarele, tot corpul, nu mă ascultau. Eram țintuit acolo. Nu, nu aiuram. Pun mâna la ochi. Aud un scrâșnit de roți și mașina oprește brusc la câțiva metri de mine.

După câteva secunde de uluială mă dumiresc. Era un Jeep de-al armatei din care coborâseră câțiva militari. Din câteva cuvinte își dau seama că sunt fugar și mă duc la unitate. Am cerut apă și mâncare. Mi s-a dat. Atunci am mâncat pentru prima dată croissant cu cremă, la noi nu apăruseră. Și acum, când mai mănâncă copiii croissant, mirosul mă face să tresar și resimt un gol în stomac. M-au ținut câteva ore după care m-au transferat la o altă unitate, posibil de grăniceri. Spre deosebire de militarii din unitatea precedentă, aceștia erau foarte brutali, din șuturi și palme nu mă scoteau. Aveam în curând să aflu că mai erau și alți fugari acolo. M-au închis alături de alte vreo zece persoane, în mare parte albanezi, într-o cămăruță cât o toaletă publică, prevăzută cu gratii în loc de ușă. Nu puteai sta decât în picioare. Aveam un singur gemuleț de o palmă, pentru aerisire, iar albanezii fumau în draci. Era un fum de-l tăiai cu cuțitul. Noroc că din când în când eram scos să dau declarații și mai luam o gură de aer proaspat, alături de deja obișnuitele șuturi și palme peste ceafă. Toți mă întrebau din ce rețea de călăuze fac parte, nimeni nu voia să creadă că sunt pe cont propriu.

M-au ținut vreo trei zile în speranța că vor putea scoate ceva de la mine. Inutil. A patra zi, resemnați, mi-au dat drumul. Am fost dus cu o mașină la vama rutieră de la Kulata și de acolo trecut granița înapoi în Bulgaria. Nu mai aveam chef de nicio aventură, dar drumul înapoi spre casă se anunța lung și anevoios. Eram obosit, debusolat, nu știam ce voi face peste cinci minute, pur și simplu mă lăsam în voia sorții. Deodată, zăresc o mașină cu număr de România venind dinspre vamă și, timid, fac cu mâna. S-a oprit. Era un inginer din Brașov care lucra în Grecia și acum se întorcea acasă. Chiar își dorea pe cineva cu care să mai schimbe o vorbă pe drum, așa că a fost foarte încântat să mă ia cu el. Eu nu mai aveam sentimente, să mă pot bucura de ceva. Nici nu stiu cum a trecut timpul până am ajuns în București. M-a lăsat la Universitate și nu mi-a luat nici un ban. Dacă tot ajunsesem în centru, m-am dus să mă înscriu la Școala Superioară de Jurnalistică și, în aceeași zi, mi-am sunat părinții să le dau vestea că sunt student. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

De atunci am fost de nenumărate ori în Grecia, singur ori cu familia. Și când m-am căsătorit, am petrecut o bună bucată din luna de miere sub templele vechii Elade. Dar, cu riscul de a-mi necăji consoarta, pot spune cu mâna pe inimă că prima întâlnire cu urmașii civilizației elenistice a fost de neuitat.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro

REVANȘA ARDELENILOR

Mă autodenunț. Sunt suspect de primirea unor foloase necuvenite pentru a ajunge la Parlamentul European. Nu eu. Să mă explic. În urmă cu ceva timp primesc un apel necunoscut și o voce molcomă mă anunță: ”Dragă domnule, suntem din Bistrița și venim la București cu un grup de copii care mere în excursie la Parlamentul European. Avem un microbuz cu douăzeci de locuri...”. Având în vedere că mă ocup de administrarea unei pensiuni lângă aeroport, m-am gândit că au găsit numărul meu de telefon de pe un site de profil și le-am tăiat-o scurt:

− Îmi pare rău, dar nu putem găzdui un număr atât de mare de turiști...

− Dar, dragă domnule, nu vrem să ședem, numa' nu avem unde lăsa microbuzul. Stiți, suntem în excursie cu copiii și nu avem de unde bani de cazare, mi se răspunde de la capătul celălalt al convorbirii fără fir.

Gândindu-mă la copii am acceptat, mai ales că nu era pentru prima dată când cunoștințe care călătoreau în străinătate își lăsau mașina în fața porții. Aveam și o urmă de îndoială, în fond un microbuz de 8 m lungime nu este atât de ușor de parcat încât să nu deranjeze vecinii. N-am apucat să duc gândul la bun sfârșit că interlocutorul meu ardelean intervine:

− O să vă deranjăm puțin că noi merem toată noaptea și ajungem în Otopeni la ora cinci dimineața. Dar nu va faceți griji că ne revanșăm cu niște produse bio de aici de la noi.

−Haideți domne, terminați cu prostiile. Dacă am apucat să va promit, asta e. Veniți! Important e să vedem cum parcăm mașina, să nu blocăm drumul...

Cam două săptămâni au trecut de la această discuție până la sosirea ”delegației” pentru Parlamentul European. Mi-am pus ceasul să sune la ora stabilită și m-am inființat la întâlnirea matinală. Șoferul microbuzului dusese ”delegația” la aeroport și acum mă aștepta să parcăm mașina. Sub o ploaie măruntă, mocănească, a coborât din microbuz un colos învelit într-o haină de piele, cu vârful nasului roșu, cu ochii albaștri spălăciți, dornic să-mi strângă mâna cu respect. L-am salutat în grabă și am trecut să-l ghidez căci ploaia se întețea. Am reușit, nu fără mare greutate să punem măgăoaia în repaus, după care m-am oferit să-l reped cu mașina mea înapoi la aeroport. Pe drum, deși nu era ora potrivită, am încercat să fac puțină conversație:

− Domnule, dar cred că v-au mâncat urechile copiii aceștia, să călătoriți atâta drum cu ei. Nu e obositor?

− Nu, deloc. Drumul a fost bun, lejer, iar de ăștia mici nu avem decât șapte.

− Aaa, înțeleg că aveți și elevi mai mari, restul...

− Da, de unde, ceilalți sunt profesori, știți dumneavoastră, supraveghetori.

− Cum domnule, glumiți, doi supraveghetori la un elev? Păi cât de neastâmpărați pot fi?

Dar n-am mai apucat să aflu răspunsul că ajunseserăm deja în parcarea aeroportului. Ne-am luat ramas bun și ne-am văzut fiecare de drum. Când am ajuns acasă, am desfăcut mai mult din curiozitate cele trei sacoșe ticsite cu revanșa bio a șoferului de microbuz. Și mi-am dat seama că acesta nu glumise deloc. Înăuntru erau șapte pachețele, aproape trase la indigo, cu slană, caș și o sticlă de tărie. Probabil, fusese ordin pe unitate. Cum ar veni, câte un pachețel de fiecare copil care primise încuvințarea să meargă la Bruxelles. Cancelaria de supraveghetori nu se pune la socoteală. Nu că aș fi avut nevoie.

M-am simțit ca în ”Albă ca Zăpada...” cu cotizația de Parlamentul European pe masă. Parcă aveam și un măr în gât! În rest, despre profesori numai de bine. Cazul, dincolo de latura tragi-comică, pare reprezentativ pentru situația învățământul românesc actual.

TATA

Cum ne definim pe noi înșine? Cel mai simplu mod este să ne comparăm cu ceilalți, pentru că nu-i așa, specia umană are suficient de multe nuanțe încât să ne identificăm sau nu cu semenii noștri. Eu, fără a fi malițios, mă raportez tot timpul la părintele meu. Acest exercițiu incontrolabil, care probabil își are originea în copilărie, nu este deloc unul confortabil, odată ajuns la maturitate.

Diferențele de gândire dintre noi sunt destul de mari. Altă vârstă, alte concepții, alte valori. Poate conflictul între generații? Poate ciuma roșie care, ca o maree, vrând să ne înece în mediocritate, ne-a șlefuit în mod diferit? Mai ales că la vremea respectivă eram pietre tari de dimensiuni diferite, eu - adolescent, el - la deplină maturitate. Cine stie! Resimt un fel de tristețe cosmică când mă raportez la tata. Mi-aș dori mai mult ca planetele sa nu iasă din rând, pentru a ne pune și noi de acord, măcar în chestiunile cele mai simple. Dar n-ai să vezi așa ceva. Disputa mea de idei cu tata se poartă la un nivel atât de ridicat încât îl invoc fără tăgadă în majoritatea cazurilor. Îl cunosc atât de bine încât nici măcar nu mai e nevoie de doi. E o luptă cu mine însumi, cunoscând opiniile tatei, și încercând să le contrazic. E o continuă căutare de argumente imbatabile. Dincolo de clasicele subiecte politice și economice, mă surprind până și în cele mai banale situații interogându-mă: ”Oare muzica care se difuzează acum la radio i-ar plăcea și tatei?” sau ”Cartea pe care o citesc e de natură să-l răscolească la fel ca pe mine?”. Evident că răspunsul este ”Nu!”, pentru conformitate. Atunci retorica și argumentațiile în cascadă dau năvală în gândurile mele, spulberând zăgazurile unei aprobări necondiționate, cum i-ar sta bine unui copil model. Și o țin așa minute în șir, fără a ajunge la o concluzie definitivă. Așadar, dragă tată, ard, vibrez, reverberez în dispute imaginare cu tine. Iar tu nici măcar nu bănuiești ce se coace în mintea fiului tău.

În ultima vreme, noile tehnologii care au intrat în casele noastre potențează acest conflict interior. Se poate spune că tata dă primele vâsle în domeniul vast al navigării pe internet și este ca un copil cu jucăria cea nouă. Îmi redistribuie pe email sau pe rețelele de socializare luări de poziție vehemente, prelucrate în laboratoare de informații, pe diverse subiecte. Masonerie, servicii, evrei, dacologie, Rosia Montană, George Soros, sunt temele predilecte. Presupun că, dacă mi le trimite, nu o face dezinteresat ci rezonează într-o oarecare măsură cu ele. Acestea dau nastere la noi controverse ce se cer clarificate. Încerc să joc cu manta:

~ Ști, dragă tată, în primii ani de presă liberă, studenților la facultatea de jurnalism li se inocula ideea că tot ce este ieșit din comun atrage, în detrimentul faptului cotidian. Dacă un câine mușcă un om nu este o știre dar invers avem ceva senzațional, susțineau profesorii noștri dezbrăcați de curând de haina manifestului programatic al organului de partid și de stat. Acest principiu, corect în epoca clasică a presei, a fost exacerbat odată cu dezvoltarea internetului și creșterea social media în preferințele cititorilor. Acuratețea cu care se numără ”bob cu bob” fiecare consumator de titluri din mediul online a produs un deserviciu presei. Am ajuns la paradoxuri greu de închipuit pentru generația voastră: știri cu titluri bombastice dar lipsite de conținut, evenimente fabricate acolo unde, de fapt, nu există. În ziarele pe care le răsfoiai în urmă cu mai mulți ani titlul și primul paragraf conțineau ce e mai important într-o știre. Acum este exact pe dos.

~ Cum adică bob cu bob? Interesează pe cineva ce citesc eu sau transmit prietenilor mei?

~ Exact. Mai mult ca niciodată suntem înconjurați de intoxicări, știri din capul locului falsificate, neverosimile. Dacă cineva ar avea curiozitatea să facă o statistică, probabil ar descoperi că 50% din știrile care circulă în mediul online sunt false, iar alte 30% păcătuiesc prin omisiune, oferind doar acea părticică de adevăr care este pusă în slujba unor interese meschine, politice, economice, de piar.

~ Cred că nu ai de gând să-mi insulți discernământul în ceea ce fac?

~ Deloc. Dar țin să-ți explic că o strălucită tehnică de manipulare se bazează pe ”împachetarea” într-un articol a informațiilor false laolaltă cu informații adevărate, îndeobște cunoscute. Jumătăți de adevăr sunt îmbinate iscusit cu jumătăți de minciună. În acest fel, cititorul având în background informațiile adevărate, transferă certitudinea de adevăr asupra întregului articol, și-l însușește și-l răspândește. Probabil ai observat și tu că în ultimul timp manipularea nici nu mai respectă această regulă, falsul e grosier, fără urmă de adevăr. În schimb, te copleșește prin număr, prin avalanșa de astfel de lături. Iar o minciună sfruntată, repetată la nesfârșit, capătă poleială de adevăr.

~ Să presupunem că așa este. De unde ști tu ce informații sunt adevărate și ce nu? Dacă corectitudinea politică este controlată de organizațiile evreiești care conduc lumea? Ai idee cum se traducea "politically correct" pe vremea inchiziției ?

~ Nu știu, dar încerc să aflu. Pe vremuri, manualele de jurnalism insistau pe ideea că un gazetar trebuie să respecte o conduită de onoare și să verifice o informație din trei surse, înainte de a o publica. Acum, când prin explozia ”social media”, practic oricine poate să răspândească o știre, călcând în picioare orice deontologie profesională, când avem site-uri care și-au făcut o ”reputație” din răspândirea de minciuni, când însuși vremelnicul de la Casa Albă a beneficiat de pe urma unui astfel de site românesc, când avem platforme întregi online afiliate propagandei unor interese străine în România, cred că singura șansă este să înlocuim veriga stricată. Să facem noi treaba jurnaliștilor și să verificăm informațiile din trei surse pentru a ne însuși acea conduită profesională. Evident că nici așa nu suntem complet feriți de manipulări, dar le putem limita.

~ Ușor de zis, zise tata cu neîncredere. De aceea îți trimit eu ce cred că este interesant, pentru a avea de unde alege și a trece prin filtrul tău. Și poate, între timp, înainte de a ajunge la anii mei, te vei convinge de adevărul celor susținute de mine.

Efectul discuției cu tata nu a fost cel preconizat. Bombardamentul cu informații îndoielnice a continuat. Poate chiar s-a intensificat pentru că a observat că mă interesează tema. Mi-am dat seama și de tâlcul celor spuse la final: el la vârsta mea nu se mai poate întoarce, în schimb eu s-ar putea să ajung la anii lui. Și să gândesc la fel ca el, spre disperarea copiilor mei.

       

ÎN UMBRA MARELUI URS

Zilele trecute am citit pe FB un comentariu critic la adresa suplimentării efectivelor NATO staționate pe teritoriul României, scris de un fost coleg de breaslă. Articolul mi s-a părut oarecum tendențios, dar n-am dat importanță acestui fapt. Totuși, am considerat că poluează spațiul meu virtual vital de pe FB, încât n-am avut nici o ezitare când am apăsat butonul ”unfriend”. Fără alte explicații, pe care le-aș fi considerat inutile. Nu este singurul caz când dau ”unfriend” pentru postările unor persoane, care nu coincid cu punctul meu de vedere, și aproape trecuse neobservat acest incident. În ziua următoare insa, am avut parte de o surpriză care, coincidență sau nu, m-a făcut să mi-l reamintesc. Întamplarea face să-mi verific traficul de pe blogul personal, mai ales ca n-am mai scris nimic de ceva vreme. Dintr-o dată apar 15 vizite pe blog de pe teritoriul Federației Ruse cu sursa de intrare ”feisbuc”. Mirarea este cu atat mai mare cu cât de când am inaugurat pagina de blog n-am avut nici o vizită de pe acele meleaguri, și în plus, nu abordez subiecte de politică externă sau apărare. Oare să fie o coincidență stranie sau acești băieți chiar ne monitorizează?

Restituiri de arhivă/ BĂTAIE PE FUNCȚII ÎN TURISM

Pe vremuri, acum 21 ani, era bătălie mare pe funcții în turism, mai ceva ca în Parlamentul Ucrainei. Bătălia era prin minister sau organizațiile patronale căci  altfel, turiștii nu dădeau năvală!!! Acum o fi altfel? Atunci aveam de ales între Vasilescu sau Mărășoiu, între Neacșu sau Lazăr. Acum, mai alege și DNA-ul! N-am de gând să peiorez mai mult în această direcție, nici nu aș avea argumente. De fapt, am dorit să inserez aceste articole mai mult pentru latura lor nostalgică. Atunci puteam scrie liber despre oricine și orice. În caz că greșeam, de vină era doar naivitatea specifică vârstei, dacă pot spune așa, ci nu presiunile de tot felul. O mostră din aceste scrieri vă ofer în continuare.

Restituiri de arhiva/ Hoteluri pentru general

             În urmă cu mai bine de 20 ani, camerele de hotel erau împărțite pe culoarele de la Palatul Victoria. O societate comercială putea rămâne fără un hotel sau o vilă, prin Hotărâre de Guvern. O informație care stârnește zâmbete astăzi. Dar în 1994, adică în paleozoicul democrației noastre originale, se afla pe prima pagină a ziarului  Romania liberă. Reproduc din textul de arhivă: ”În perioada 1 ianuarie 1990-15 mai 1993 au fost scoase din patrimoniul turistic al României 21 de hoteluri și vile (2285 locuri de cazare) pentru a fi cedate, în general fără plată, unor instituții centrale de stat. Principalii beneficiari ai acestor hoteluri, pe baza unor hotărâri guvernamentale, sunt Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și Serviciul Român de Informații. Principala motivație a acestor înstrăinări este faptul că sub îndrumarea fostului regim armata a construit respectivele hoteluri. Ne întrebăm atunci de ce dl Gheorghe Tinca nu ia pentru uzul armatei și Casa Poporului? Sau, dacă așa stau lucrurile, serviciul dlui Măgureanu ce a mai construit? Publicăm în continuare lista activelor din patrimoniul societăților comerciale din turism care au fost cedate terților (...)”