Cum ne definim pe noi înșine? Cel mai simplu mod este să
ne comparăm cu ceilalți, pentru că nu-i așa, specia umană are suficient de
multe nuanțe încât să ne identificăm sau nu cu semenii noștri. Eu, fără a fi
malițios, mă raportez tot timpul la părintele meu. Acest exercițiu
incontrolabil, care probabil își are originea în copilărie, nu este deloc unul
confortabil, odată ajuns la maturitate.
Diferențele de gândire dintre noi sunt destul de mari.
Altă vârstă, alte concepții, alte valori. Poate conflictul între generații? Poate
ciuma roșie care, ca o maree, vrând să ne înece în mediocritate, ne-a șlefuit
în mod diferit? Mai ales că la vremea respectivă eram pietre tari de dimensiuni
diferite, eu - adolescent, el - la deplină maturitate. Cine stie! Resimt un fel
de tristețe cosmică când mă raportez la tata. Mi-aș dori mai mult ca planetele
sa nu iasă din rând, pentru a ne pune și noi de acord, măcar în chestiunile
cele mai simple. Dar n-ai să vezi așa ceva. Disputa mea de idei cu tata se
poartă la un nivel atât de ridicat încât îl invoc fără tăgadă în majoritatea
cazurilor. Îl cunosc atât de bine încât nici măcar nu mai e nevoie de doi. E o
luptă cu mine însumi, cunoscând opiniile tatei, și încercând să le contrazic. E
o continuă căutare de argumente imbatabile. Dincolo de clasicele subiecte
politice și economice, mă surprind până și în cele mai banale situații
interogându-mă: ”Oare muzica care se difuzează acum la radio i-ar plăcea și
tatei?” sau ”Cartea pe care o citesc e de natură să-l răscolească la fel ca pe
mine?”. Evident că răspunsul este ”Nu!”, pentru conformitate. Atunci retorica
și argumentațiile în cascadă dau năvală în gândurile mele, spulberând
zăgazurile unei aprobări necondiționate, cum i-ar sta bine unui copil model. Și
o țin așa minute în șir, fără a ajunge la o concluzie definitivă. Așadar, dragă
tată, ard, vibrez, reverberez în dispute imaginare cu tine. Iar tu nici măcar
nu bănuiești ce se coace în mintea fiului tău.
În ultima vreme, noile tehnologii care au intrat în
casele noastre potențează acest conflict interior. Se poate spune că tata dă
primele vâsle în domeniul vast al navigării pe internet și este ca un copil cu
jucăria cea nouă. Îmi redistribuie pe email sau pe rețelele de socializare
luări de poziție vehemente, prelucrate în laboratoare de informații, pe diverse
subiecte. Masonerie, servicii, evrei, dacologie, Rosia Montană, George Soros,
sunt temele predilecte. Presupun că, dacă mi le trimite, nu o face dezinteresat
ci rezonează într-o oarecare măsură cu ele. Acestea dau nastere la noi
controverse ce se cer clarificate. Încerc să joc cu manta:
~ Ști, dragă tată, în primii ani de presă liberă,
studenților la facultatea de jurnalism li se inocula ideea că tot ce este ieșit
din comun atrage, în detrimentul faptului cotidian. Dacă un câine mușcă un om
nu este o știre dar invers avem ceva senzațional, susțineau profesorii noștri
dezbrăcați de curând de haina manifestului programatic al organului de partid
și de stat. Acest principiu, corect în epoca clasică a presei, a fost exacerbat
odată cu dezvoltarea internetului și creșterea social media în preferințele
cititorilor. Acuratețea cu care se numără ”bob cu bob” fiecare consumator de
titluri din mediul online a produs un deserviciu presei. Am ajuns la paradoxuri
greu de închipuit pentru generația voastră: știri cu titluri bombastice dar
lipsite de conținut, evenimente fabricate acolo unde, de fapt, nu există. În
ziarele pe care le răsfoiai în urmă cu mai mulți ani titlul și primul paragraf
conțineau ce e mai important într-o știre. Acum este exact pe dos.
~ Cum adică bob cu bob? Interesează pe cineva ce citesc
eu sau transmit prietenilor mei?
~ Exact. Mai mult ca niciodată suntem înconjurați de
intoxicări, știri din capul locului falsificate, neverosimile. Dacă cineva ar
avea curiozitatea să facă o statistică, probabil ar descoperi că 50% din
știrile care circulă în mediul online sunt false, iar alte 30% păcătuiesc prin
omisiune, oferind doar acea părticică de adevăr care este pusă în slujba unor
interese meschine, politice, economice, de piar.
~ Cred că nu ai de gând să-mi insulți discernământul în
ceea ce fac?
~ Deloc. Dar țin să-ți explic că o strălucită tehnică de
manipulare se bazează pe ”împachetarea” într-un articol a informațiilor false
laolaltă cu informații adevărate, îndeobște cunoscute. Jumătăți de adevăr sunt
îmbinate iscusit cu jumătăți de minciună. În acest fel, cititorul având în
background informațiile adevărate, transferă certitudinea de adevăr asupra
întregului articol, și-l însușește și-l răspândește. Probabil ai observat și tu
că în ultimul timp manipularea nici nu mai respectă această regulă, falsul e
grosier, fără urmă de adevăr. În schimb, te copleșește prin număr, prin
avalanșa de astfel de lături. Iar o minciună sfruntată, repetată la nesfârșit,
capătă poleială de adevăr.
~ Să presupunem că așa este. De unde ști tu ce informații
sunt adevărate și ce nu? Dacă corectitudinea politică este controlată de
organizațiile evreiești care conduc lumea? Ai idee cum se traducea
"politically correct" pe vremea inchiziției ?
~ Nu știu, dar încerc să aflu. Pe vremuri, manualele de
jurnalism insistau pe ideea că un gazetar trebuie să respecte o conduită de
onoare și să verifice o informație din trei surse, înainte de a o publica.
Acum, când prin explozia ”social media”, practic oricine poate să răspândească
o știre, călcând în picioare orice deontologie profesională, când avem site-uri
care și-au făcut o ”reputație” din răspândirea de minciuni, când însuși
vremelnicul de la Casa Albă a beneficiat de pe urma unui astfel de site
românesc, când avem platforme întregi online afiliate propagandei unor interese
străine în România, cred că singura șansă este să înlocuim veriga stricată. Să
facem noi treaba jurnaliștilor și să verificăm informațiile din trei surse
pentru a ne însuși acea conduită profesională. Evident că nici așa nu suntem
complet feriți de manipulări, dar le putem limita.
~ Ușor de zis, zise tata cu neîncredere. De aceea îți
trimit eu ce cred că este interesant, pentru a avea de unde alege și a trece
prin filtrul tău. Și poate, între timp, înainte de a ajunge la anii mei, te vei
convinge de adevărul celor susținute de mine.
Efectul discuției cu tata nu a fost cel preconizat.
Bombardamentul cu informații îndoielnice a continuat. Poate chiar s-a
intensificat pentru că a observat că mă interesează tema. Mi-am dat seama și de
tâlcul celor spuse la final: el la vârsta mea nu se mai poate întoarce, în
schimb eu s-ar putea să ajung la anii lui. Și să gândesc la fel ca el, spre
disperarea copiilor mei.
