Translate

sâmbătă, 2 ianuarie 2016

Jurnalul unui uberist (5)

V


La cumpăna dintre ani s-a crestat o cumpănă și peste cursul existenței mele de șofer, cu sau fără simbrie. Dacă tot nu avusesem nicio tamponare cu obiectul muncii pe parcursul întregului an, destinul s-a zburlit la mine și mi-a servit-o în ultima zi din calendar. Și pentru că sosise sorocul ca leatul vechi să-și ia zborul, era musai ca întâmplarea să capete o strălucire aparte, demnă de așezat în ramă.
Mai întâi mă pune Necuratu să iau mașina nevestei pentru o scurtă plimbare și ceva cumpărături. Credeți-mă pe cuvânt, decât să șifonezi mașina consoartei mai bine te-ai gândi la o aventură cu prietena ei cea mai bună. S-ar putea să fie mai puțin furioasă. Apoi, dacă artizanul ceresc tot stă cu acuarelele pregătite pentru a da nimb unui tablou original de prostie pământeană, cadrul natural nu se potrivește cu localitatea de domiciliu. Nu, deloc. Eventual, s-ar impune ca evenimentul să se desfășoare la câteva sute de kilometri distanță de casă, unde ți-ai dori să petreci un revelion liniștit alături de familie.
Acestea fiind circumstanțele, contribuția mea n-a fost nici ea de neglijat. Am găsit cu ușurință o stradă cu sens unic lată cât să treacă mașina de pompieri, acesta este etalonul. Dar cred că respectiva autospecială de intervenție ar avea nevoie de o mică ajustare de dimensiuni odată cu reînoirea parcului auto. În fine, problema lor. În ce mă privește pe mine, n-am acordat prioritate la un mini-van, și buf! O tamponare de mai mare dragul se săvârșise pe meleaguri oltenești.
Mă dau jos de la volan îngrozit, să observ daunele produse celor două autovehicule afectate de violența impactului. Sub presiunea momentului, uit cheia în contact, motorul pornit și, colac peste pupăză, se blochează și portierele, ca și cum ar fi fost închise din telecomandă. Evident, telecomanda rămăsese în mașină, agățată lângă cheia din contact. Nu-mi rămâne decât să dau ture în jurul mașinii, căutând o breșă de securitate, vreun geam lăsat sau vreo portieră neînchisă cum trebuie. Slabe speranțe!
Cealaltă mașină se prezintă în condiții jalnice, un hârb abia cumpărat la mâna a doua de un nene căruia îi mai lipseau câțiva ani până la pensie. Îl observ cu atenție. Un cap mare, pleșuv, numai la tâmple două tufe de păr cărunt și o frunte lată, brăzdată de cute adânci. La rândul lui mă studiază cu niște ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele ochelarilor rotunzi, încălecați pe un nas coroiat. Eram pregătit pentru orice fel de reproșuri, insulte, invective, așa cum e datina din bătrâni pe la noi prin cartier. Oameni nervoși apar și dacă nu dai un semnal în trafic la schimbarea direcției de mers. Darămite după ditamai pocinogul. Dar nu, omul se abținea. Nu mi-am dat seama dacă își înfrâna pornirile vulcanice sau beneficiam de o constantă a firii lui, de o lentoare contagioasă, venită parcă de peste munți.
A doua variantă devenise mai plauzibilă. Ardeleanul nostru nu se învrednicise nici măcar să-și înregistreze mașina pe numele său, se prezenta cu număr de Sibiu, tot pe numele fostului proprietar. Când cobor ochii spre hârb, observ că pe lângă alte avarii avea un cauciuc făcut ferfeniță. Roata de rezervă, ultima noastră salvare la care mă puteam gândi, fusese scoasă din lista accesoriilor obligatorii, dintr-un motiv realmente pueril. Ocupa prea mult spațiu în portbagaj. În spatele nostru se formase o coadă de mașini de aproape un kilometru. Claxoane, nervi, oameni revoltați. Eu și șoferul vanului ne uitam unul la altul și dădeam din umeri neputincioși, fără a putea urni din loc niciunul dintre automobilele care blocau calea de acces spre unul din cartierele mărginașe ale orașului.
La un moment dat își face apariția un echipaj de poliție. Doi lungani puși pe amenzi. Dar, înainte de a se așterne la scris, încearcă să degajeze asfaltul. De ce-or fi lăsat oamenii ăștia mașinile în drum? par să-și spună. Las că venim noi cu ideea salvatoare să le dea la o parte, zboară gândurile de sub caschetă. Din bula lor, unde certitudinile iau locul îndoielilor (deh! apanajul unor minți odihnite), coboară cu frunțile asudate pe pământ în momentul în care le încurcăm socotelile. Nu suntem în stare să levităm niciunul dintre monștri care blochează cordonul de mașini, a venit anunțul care i-a nedumerit. Ca să fim mai convingători, le arătăm și motivul neputinței noastre: una dintre mașini, încuiată cu motorul pornit, iar cealaltă cu janta scrijelind asfaltul. Acum, cu toate datele pe tapet, așteptăm o soluție miraculoasă din partea sfatului polițienesc. Dar cei doi reprezentanți ai ordinii publice uită de amenzi și își dau coate, șușotind complice. Unul dintre ei, care părea să fie mai gradat, îi spune celuilalt la ureche, crezând că nu-l aude nimeni:
‒ Băăă! dar proști mai sunt ăștia, hai să mergem că stăm degeaba cu ei!
După această mostră de implicare în rezolvarea cazului, se scuză că sunt în misiune și trebuie s-o întindă, nu înainte de a ne face încă o dată morală pentru blocarea circulației. Mustrarea, fără amendă, care ar fi fost binemeritată, de altfel, am primit-o cu o oarecare indulgență. Dar să râdă de noi cei doi reprezentanți ai Poliției Române, pe motiv de prostie, nu era cel mai măgulitor lucru.
Deja, mă și vedeam în drum spre București, cu trenul sau ce-oi mai găsi la ora aia, vreun ia-mă-nene rătăcit, să fac rost de cheia de rezervă a mașinii și să mă întorc la familie, probabil, în anul următor. Greu de crezut că revelionul nu mă va surprinde undeva pe drum. N-a mai fost cazul de presupuneri catastrofice întrucât s-a dovedit că Dumnezeu mă iubește. Și mă iubește într-atât de mult încât mi-a dat un frate care și-a ratat cariera de spărgător de mașini. Până m-am deplasat cu celalalt șofer la sediul unei societăți de asigurare să completăm o constatare amiabilă, mi-a deschis mașina cum numai el știe și mi-am recuperat cheile.
Cu această ocazie am făcut și o descoperire în plan personal. Frații mai mici, considerați imposibili la vârste fragede, reprezintă acea pacoste dulce plină de neprevăzut și inefabil, crezută pierdută pentru totdeauna în sertarul cu amintiri. Uneori mai regăsim crâmpeie din ea în cele mai neașteptate locuri și situații. Schițez un zâmbet, surprins de-o nostalgie ce nu-și are locul, și pășesc mai departe.
Deși am tras o spaimă teribilă, am putut petrece trecerea dintre ani în tihnă. Ceea ce vă doresc și vouă, cititorilor mei.