V
La cumpăna dintre ani s-a crestat o
cumpănă și peste cursul existenței mele de șofer, cu sau fără simbrie. Dacă tot
nu avusesem nicio tamponare cu obiectul muncii pe parcursul întregului an,
destinul s-a zburlit la mine și mi-a servit-o în ultima zi din calendar. Și
pentru că sosise sorocul ca leatul vechi să-și ia zborul, era musai ca
întâmplarea să capete o strălucire aparte, demnă de așezat în ramă.
Mai întâi mă pune Necuratu să iau mașina nevestei pentru
o scurtă plimbare și ceva cumpărături. Credeți-mă pe cuvânt, decât să șifonezi
mașina consoartei mai bine te-ai gândi la o aventură cu prietena ei cea mai
bună. S-ar putea să fie mai puțin furioasă. Apoi, dacă artizanul ceresc tot stă
cu acuarelele pregătite pentru a da nimb unui tablou original de prostie
pământeană, cadrul natural nu se potrivește cu localitatea de domiciliu. Nu,
deloc. Eventual, s-ar impune ca evenimentul să se desfășoare la câteva sute de
kilometri distanță de casă, unde ți-ai dori să petreci un revelion liniștit
alături de familie.
Acestea fiind circumstanțele, contribuția mea n-a fost
nici ea de neglijat. Am găsit cu ușurință o stradă cu sens unic lată cât să
treacă mașina de pompieri, acesta este etalonul. Dar cred că respectiva autospecială
de intervenție ar avea nevoie de o mică ajustare de dimensiuni odată cu
reînoirea parcului auto. În fine, problema lor. În ce mă privește pe mine, n-am
acordat prioritate la un mini-van, și buf! O tamponare de mai mare dragul se
săvârșise pe meleaguri oltenești.
Mă dau jos de la volan îngrozit, să observ daunele
produse celor două autovehicule afectate de violența impactului. Sub presiunea
momentului, uit cheia în contact, motorul pornit și, colac peste pupăză, se
blochează și portierele, ca și cum ar fi fost închise din telecomandă. Evident,
telecomanda rămăsese în mașină, agățată lângă cheia din contact. Nu-mi rămâne
decât să dau ture în jurul mașinii, căutând o breșă de securitate, vreun geam
lăsat sau vreo portieră neînchisă cum trebuie. Slabe speranțe!
Cealaltă mașină se prezintă în condiții jalnice, un hârb
abia cumpărat la mâna a doua de un nene căruia îi mai lipseau câțiva ani până
la pensie. Îl observ cu atenție. Un cap mare, pleșuv, numai la tâmple două tufe
de păr cărunt și o frunte lată, brăzdată de cute adânci. La rândul lui mă
studiază cu niște ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele
ochelarilor rotunzi, încălecați pe un nas coroiat. Eram pregătit pentru orice
fel de reproșuri, insulte, invective, așa cum e datina din bătrâni pe la noi
prin cartier. Oameni nervoși apar și dacă nu dai un semnal în trafic la
schimbarea direcției de mers. Darămite după ditamai pocinogul. Dar nu, omul se
abținea. Nu mi-am dat seama dacă își înfrâna pornirile vulcanice sau beneficiam
de o constantă a firii lui, de o lentoare contagioasă, venită parcă de peste
munți.
A doua variantă devenise mai plauzibilă. Ardeleanul
nostru nu se învrednicise nici măcar să-și înregistreze mașina pe numele său,
se prezenta cu număr de Sibiu, tot pe numele fostului proprietar. Când cobor ochii
spre hârb, observ că pe lângă alte avarii avea un cauciuc făcut ferfeniță.
Roata de rezervă, ultima noastră salvare la care mă puteam gândi, fusese scoasă
din lista accesoriilor obligatorii, dintr-un motiv realmente pueril. Ocupa prea
mult spațiu în portbagaj. În spatele nostru se formase o coadă de mașini de
aproape un kilometru. Claxoane, nervi, oameni revoltați. Eu și șoferul vanului
ne uitam unul la altul și dădeam din umeri neputincioși, fără a putea urni din
loc niciunul dintre automobilele care blocau calea de acces spre unul din
cartierele mărginașe ale orașului.
La un moment dat își face apariția un echipaj de poliție.
Doi lungani puși pe amenzi. Dar, înainte de a se așterne la scris, încearcă să
degajeze asfaltul. De ce-or fi lăsat oamenii ăștia mașinile în drum? par să-și
spună. Las că venim noi cu ideea salvatoare să le dea la o parte, zboară
gândurile de sub caschetă. Din bula lor, unde certitudinile iau locul
îndoielilor (deh! apanajul unor minți odihnite), coboară cu frunțile asudate pe
pământ în momentul în care le încurcăm socotelile. Nu suntem în stare să
levităm niciunul dintre monștri care blochează cordonul de mașini, a venit anunțul
care i-a nedumerit. Ca să fim mai convingători, le arătăm și motivul neputinței
noastre: una dintre mașini, încuiată cu motorul pornit, iar cealaltă cu janta
scrijelind asfaltul. Acum, cu toate datele pe tapet, așteptăm o soluție
miraculoasă din partea sfatului polițienesc. Dar cei doi reprezentanți ai
ordinii publice uită de amenzi și își dau coate, șușotind complice. Unul dintre
ei, care părea să fie mai gradat, îi spune celuilalt la ureche, crezând că nu-l
aude nimeni:
‒ Băăă! dar proști mai sunt ăștia, hai să mergem că stăm degeaba
cu ei!
După această mostră de implicare în rezolvarea cazului,
se scuză că sunt în misiune și trebuie s-o întindă, nu înainte de a ne face
încă o dată morală pentru blocarea circulației. Mustrarea, fără amendă, care ar
fi fost binemeritată, de altfel, am primit-o cu o oarecare indulgență. Dar să
râdă de noi cei doi reprezentanți ai Poliției Române, pe motiv de prostie, nu
era cel mai măgulitor lucru.
Deja, mă și vedeam în drum spre București, cu trenul sau
ce-oi mai găsi la ora aia, vreun ia-mă-nene rătăcit, să fac rost de cheia de
rezervă a mașinii și să mă întorc la familie, probabil, în anul următor. Greu
de crezut că revelionul nu mă va surprinde undeva pe drum. N-a mai fost cazul
de presupuneri catastrofice întrucât s-a dovedit că Dumnezeu mă iubește. Și mă
iubește într-atât de mult încât mi-a dat un frate care și-a ratat cariera de
spărgător de mașini. Până m-am deplasat cu celalalt șofer la sediul unei
societăți de asigurare să completăm o constatare amiabilă, mi-a deschis mașina
cum numai el știe și mi-am recuperat cheile.
Cu această ocazie am făcut și o descoperire în plan
personal. Frații mai mici, considerați imposibili la vârste fragede, reprezintă
acea pacoste dulce plină de neprevăzut și inefabil, crezută pierdută pentru
totdeauna în sertarul cu amintiri. Uneori mai regăsim crâmpeie din ea în cele
mai neașteptate locuri și situații. Schițez un zâmbet, surprins de-o nostalgie
ce nu-și are locul, și pășesc mai departe.
Deși am tras o spaimă teribilă, am putut petrece trecerea
dintre ani în tihnă. Ceea ce vă doresc și vouă, cititorilor mei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu