Mi-a trecut de curând pe la ureche o teorie că românii ar
fi maeștrii improvizațiilor. Cum ar fi putut să fie altfel, îmi spunea un amic
cu care stăteam la un pahar de vorbă, când penuria ceaușistă și autoturismul
național Dacia 1300 au contribuit din plin la această realitate? N-ai vazut și
în reclama ”E-on” cu scurgerile de gaze? Se pune accent tocmai pe această
conduită a ”nedescurcănismului” mioritic, românul se descurcă...
Mă pregăteam să-l contrazic pe amicul meu, mai ales că
îmi repugnă din principiu ideea cu stereotipurile de țară. Românii sunt într-un
fel, ungurii, evreii, grecii, sau mai știu eu care nații, în alt fel. Pe un
astfel de stereotip se clădește și intoleranța etnică, până la exacerbare. Cine
susține că toți chinezii arată la fel, axiomatic trebuie să accepte și reversul
medaliei. Și chinezii pot spune despre europeni că sunt identici. Ne
îngrijorează discriminarea românilor din Marea Britanie, mai ales după Brexit,
dar asta face parte din reversul medaliei.
Cum spuneam, îmi pregăteam argumentele să-l contrazic pe
amicul meu când exemplul cu Dacia m-a lovit în plin. Parcă-l văd pe tata, pe
vremea când eram copil, suflând în carburator pe marginea drumului, cu mâinile
până la cot de vaselină. Orice banală deplasare până la bunici se putea
transforma, în orice moment, într-o aventură cu mijlocul de locomoție produs la
Mioveni. Cei tineri poate nu știu, dar mașina Dacia chiar se repara pe marginea
drumului. Majoritatea șoferilor erau și mecanici de ocazie. Dacă nu se
pricepeau, se găsea vreun trecător bine intenționat care să-i învețe cum se
demontează motorul. Când plecam în vacanță, printre bagaje se ascundeau și
câteva piese auto, o planetară, un pivot, o chiulasă, de rezervă. Sunt celebre
cazurile cu cureaua de distribuție din dresuri de femeie sau folosirea unui
cartof pe post de condensator. Așadar, acest exemplu mi-a produs o mică
incursiune în memorie... Dar...
Nu-i mai puțin adevărat că improvizațiile, ca și eludarea
legii, reprezintă un teren minat. Poți să ai satisfacții mărunte sau traume
inimaginabile, în cazul în care socoteala de acasă nu se potrivește. Din
păcate, mi-au trebuit 20 de ani, de la pățania pe care am să v-o istorisesc în
continuare, pentru a ajunge la această concluzie.
În 1996, Guvernul proaspăt instalat la Palatul Victoria,
în urma alegerilor din acel an, venea cu așteptări mari într-o țară săracă,
sufocată de o inflație galopantă. În euforia momentului, mai marii zilei au
luat decizia punerii în aplicare a uneia dintre promisiunile electorale, lucru
rar până atunci, și după. Așadar se acordau tinerilor credite pentru locuințe,
cu dobandă subvenționată, un fel de precursor al programului ”prima casă”.
Contextul economic și social era fundamental diferit. Inflația avea trei cifre,
salariile erau indexate aproape în fiecare lună ca să țină pasul cu prețurile
iar totul se calcula doar în mărci și dolari. Dolarul era mai vizibil în
București iar mărcile în vestul țării. În aceste condiții, un credit pentru
locuință de la CEC, cu dobândă de 45% la lei, era visul oricărui tânăr.
Am adunat cu sârg o mulțime de documente, certificate,
adeverințe, declarații, unele fără relevanță. Așa cum scria la carte. Le-am
strâns într-un dosar stufos numit ”de creditare” și m-am prezentat cu el la
bancă. Se pare că îndeplineam toate condițiile. Dar ghinion! În București lista
de așteptare era lungă, plafonul de credite mic, pilele numeroase. Epoleții
aveau și ei copiii lor.
Rămăsese o singură variantă de luat calcul, să ne facem
buletine de Vâlcea, eu și soția, și să depunem toată documentația la
autoritățile competente din Râmnicu Vâlcea, orașul nostru de baștină. Se pare
că acolo cererea de credite era mai mică. V-ați putea închipui ca după un efort
de care nu vă credeați în stare, rezultatul să vă ia pe nepregătite? Exact așa
s-a întâmplat. Ne-am dorit cu tot dinadinsul acel credit, cu dobândă negativă
în raport cu inflația, iar când l-am primit nu știam ce să facem cu el.
Creditorul ne permitea să cumpărăm locuință numai în Vâlcea. Dar noi aveam
nevoie de apartament în București, unde locuiam cu chirie. Nedescurcănismul
mioritic ne-a ajutat și de astă dată. A trebuit să improvizăm. Tata a venit cu
o idee traznită dar, cel puțin teoretic, funcțională. Iar de aici s-a dezvoltat
o întreagă comedie a erorilor.
***
La ceas de seară soții Anton zăbovesc la masă după ce
copiii isi termină de mâncat și se duc în camera lor. Își povesteau, ca în
fiecare seară, deja obișnuitele banalități de la serviciu. Deodată soțul
privește în gol și rostește indiferent:
~ Azi m-am
întâlnit cu Gogu. Am mai schimbat două vorbe. E supărat cu fiu-său, nu-i dau
voie ăștia
de la CEC să-i ia apartament în București.
~ Fiecare le știe
pe-ale lui. Dacă ar da băncile credite la oricine, unde ar ajunge țara asta?
Ne-am procopsi cu toții. Hai mai bine să strângem masa.
~ N-ai înțeles.
Creditul e aprobat, din câte am înțeles. Dar nu-i dau voie să ia în București,
doar în Vâlcea.
~ Bărbate, asta
s-o crezi tu. De parcă interesează pe bancă unde-și cumpară unul sau altul
locuința! Cine știe ce e la mijoc. Oricum, noi n-avem ce bani să-i dăm, dacă de
asta te-a abordat.
~ Stai linistită,
dragă, că nu vrea omul nimic de la noi. Doar că.... Se gândea să-l ajutăm să
încaseze banii ălora de la CEC. Și el ne-a ajutat cu spațiul ăla de la gară,
așa că nu puteam să-l refuz.
~ Și cum te-ai
oferit tu să-l ajuți?
~ Stai să vezi, că
lui Gogu nu-i stă mintea în loc. Cumpără apartamentul nostru cu credit, CEC-ul
ne virează banii în cont iar apoi noi cumpărăm un apartament în București, unde
or să stea copiii. După un timp facem schimb de apartamente și situația revine
la normal.
~ Nu știu ce să
zic, e legal să facem asta?
~ Perfect legal.
Așadar, am cumpărat în Râmnicu Vâlcea un apartament
frumos, central, cu patru camere. Unde mai pui că era și locuit. Banii încasați
de la CEC, în moneda națională, ți se împuținau în mână de la o zi la alta. Erau
atât de lichizi că ți se scurgeau printre degete, măcinați de inflație. Cu ei
trebuia să cumpărăm în București unul, mai mic și mai lăturalnic, pe numele
soților Anton. Dar nu era atât de simplu. Tranzacţiile cu locuinţe în capitală
se efectuau într-o monedă capitalistă, dificil de procurat. În zilele noastre e
amuzant să-ți amintești că banalul schimb valutar era atunci o operațiune atât
de complicată. O persoană avea voie să schimbe maxim 500 de dolari/an, pe baza
pașaportului. Ne-ar fi trebuit zeci de pașapoarte de la rude, prieteni, prieteni
ai prietenilor. Iar aceștia nu trebuiau să aibe aspirații de ducă în
străinătate, unde le-ar fi trebuit valuta. Dar, cum am mai spus, românul știa
să se descurce. Ai fi putut crede că guvernanții puseseră anume acele bariere
în calea existenței noastre pentru a ne testa nedescurcănismul.
Ca să nu mai lungim vorba, găsim și apartamentul ideal,
cum îl consideram la vremea respectivă. Un agent imobiliar cu experiență, pe
nume Paragină, ne îndrumă să nu declarăm toată suma la notariat ”ca să nu
plătiți atâtea taxe”. Ce om de treaba! Mă și gândeam la funcționarii mărunți
care, când e să-ți facă rau, pentru nimic în lume n-ar ieși din litera legii.
Mi-amintesc cum odată am primit o recipisă în baza căreia trebuia să ridic un
document împortant. Numai că pe recipisă numele era puțin diferit, în loc de
Marius scria Maria. O dactilografă fără ochelari, deși ar fi avut nevoie,
potrivise astrele pentru mine. Când m-am prezentat la ghișeu, funcționara a
zâmbit puțin și mi-a întins hârtia înapoi: ”Nu se poate”. ”Păi de ce?”. ”Păi nu
vezi că ești bărbat?”.”Doamnă e o greșeală, dacă vreți vă arăt și buletinul”.
”Dați-mi buletinul”.”Poftim”.”Da, nu prea semănați, aici aveți mustață”.”Cu
mustață, fără mustață, tot bărbat sunt”. ” Nu se poa-te!”.
N-aș fi crezut pentru nimic în lume că o să regret astfel
de funcționari. Faptul că apartamentul reprezenta o moștenire și graba cu care
vânzătorul se precipita să semneze actele ar fi putut să ne pună în gardă în
fața unui astfel de sfat toxic. Dar eram prea orbiți de bucuria unui cămin al
nostru ca să mai sesizăm subtilități.
Până la urmă semnăm actele, adică familia Anton semnează
contractul și devine proprietara de drept a locuinței. Urma ca după achitarea
creditului să facem schimb de apartamente și lucrurile să reintre în normal. Cel
puțin așa ne gândeam...
Liniștea ne-a fost tulburată după nici un an. De o
citație. Eram anunțați că mai există și alți moștenitori ai fostului
proprietar, în afara celui care a vândut apartamentul. Aceștia nu au primit
nici o lețcaie din averea defunctului iar acum își solicitau drepturile în
instanță, anularea contractului de vânzare și reîmpărțirea averii. Actul de
unic moștenitor în baza căruia s-a vândut apartamentul s-a dovedit a fi un
fals.
După ce și-a încasat banii, vânzătorul cu acte false nu
mai era de găsit. Agățase fraierul și o tulise din țară. Toată beleaua căzuse
asupra noastră, a cumpărătorilor. Cu alte cuvinte, trebuia să facem față
într-un lung și anevoios proces cu nou-apăruții moștenitori. Dacă litigiul ar
fi fost pe numele meu tot ar fi fost ceva mai simplu. Dar nu. Familia Anton,
care fusese de acord să ne ajute dezinteresat, trebuia să se apere în instanță.
Bună ziua mi-ai dat, belea ți-ai căpătat! La fiecare termen de judecată era
nevoie să se deplaseze din Vâlcea, să piardă o zi prin București, în picioare
pe culoarele tribunalului. Doamna preda la liceu, nu se putea învoi de la ore.
Între soți apăruseră discuții, că-și lasă copiii pe drumuri. Pentru noi,
spectrul pierderii procesului echivala cu primirea înapoi a unei sume mult mai
mici de bani. Stresul era cumplit.
Abia după vreo patru ani am obținut o decizie definitivă
prin care ni se recunoștea calitatea de cumpărători de bună credință. Între
timp valoarea creditului a fost măcinată de inflație și n-a mai durat mult până
când l-am achitat integral, anticipat. Am efectuat și schimbul de apartamente
și toată lumea a fost mulțumită. Dar, astfel de momente sunt de evitat.
Ulciorul nu merge de multe ori la apă, fără să se spargă!
