PRIMUL SĂRUT

Când mă gândesc la anii copilăriei constat cu nostalgie că o părticică din mine a rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Îmi amintesc de iernile de pe vremea lui Ceaușescu, cum la prima zăpadă mai consistentă căzută în capitală se oprea circulația, mașinile particulare nu mai aveau voie pe drumurile publice. Chipurile, pentru siguranța traficului și curățarea asfaltului, dar de fapt se dorea o economie la carburant. La noi în Vâlcea era vreme frumoasă, soare cu dinți, nici pic de zapadă, încât străzile pustii deveneau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de cretă și desenam terenuri de tenis cu piciorul direct pe axul drumului. Uneori dislocam vreo două borduri, pentru a face porți, și încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care se termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași considerente economice. Din cauză că se lua des curentul, unii vecini evitau liftul, nu era o fericire sa rămâi pe întuneric blocat între etaje. Întuneric și pe casa scărilor, mai luai în brațe câte un colocatar ce venea din sens invers, încercai să-l recunoști după voce. Singurul reper în oceanul de smoală era mâna curentă a unei balustrade aspre, cu lipsuri din loc în loc.

Câteodată mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine bătătorite, ori spre Sala Sporturilor unde ma antrenam la judo, ori spre liceu, încât, dacă se impunea vreo deviere de la traseu, mă trezeam după mult vreme că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea printr-un cartier de case, toate la fel, străjuite de copaci care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Din acel cartier nu cred că au mai rămas două case în picioare, în anii din urma transformându-se într-o hidoșenie arhitecturală. 

Atunci era minunat să trec zilnic pe sub ziduri cu iederă, în pas avântat dimineața sau mai potolit spre amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei fete. Mergeam alături de ea și nu ne spuneam nici un cuvânt pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Veneam pregătit de acasă cu subiecte de conversație care deveneau dintr-odată penibile când ajungeam să le rostesc.

Nu stiu ce și-o fi închipuit Bacovia, dar liceul nostru era amplasat gard în gard cu un cimitir cât se poate de real. Acolo își făceau veacul fumătorii și chiulangii. Era mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot pasul. Pentru a ajunge la cimitir trebuia mai întai să urci vreo zece trepte și apoi să traversezi terenul de sport aflat pe platou. Grea misiune pentru profesorii supraveghetori! Terenul de sport împreună cu cimitirul reprezentau oaza noastră de libertate. 

Într-o dimineață chiuleam împreună cu colegul meu de bancă. Taica-su, instructor auto, avea țigări de-alea fine, nu se cunoștea că mai șterpelea și el câte-un pachet din când în când. Alti colegi nu binevoiseră să ne urmeze, nici de pe la alte clase nu era nimeni, terenul de sport ne aparținea în totalitate. Îi povesteam lui Iulian despre noua mea dragoste și nu mă dadeam în lături de la oarece fabulații. Parea interlocutorul ideal, care inghițea gogoșile mele pe nemestecate, doar cu un zâmbet firav în colțul gurii. La un moment dat, schimbă foaia și mă întreabă direct:

- Băi, Carbu, tu ști să săruți?

Întrebarea m-a lăsat mut câteva secunde. Mi se părea simplă și totuși a dracului de complicată. Pe Iulian îl cunosteam bine, n-ar fi adresat niciodată o întrebare banală, fără sa strecoare vreo capcană. Orice răgaz m-ar fi dat de gol.

- Da, normal, ce credeai?, răspund nonșalant.

- Lasă, băi, pupat, eu vorbesc de sărutul franțuzesc, așa pasional. Ai încercat?

A doua întrebare m-a buimăcit total. Atât de mult că am devenit sincer:

- Băi, Iulică, îți spun drept că n-am încercat. Și nici nu prea știu cum. Ce-ai zice să mă înveți?

- Ce, ai înebunit? Când? Unde? Aici?

- Da, aici, nu vezi că nu vine nimeni, suntem doar noi doi?

-  Bine, fie, imi raspunse Iulian scărpinându-se în cap. Uită-te cu atenție!

Nu mai văzusem una ca asta. Își dezvelea dintii și scoatea limba ca un broscoi care încearcă să prindă o insectă din zbor. O tot plimba stânga-dreapta, dintr-un obraz în altul, și apoi și-o stergea de buze. Saliva i se prelingea. Nicicând n-am fost mai uluit. Văzând privirea mea, reia de cateva ori aceeași mișcare cu care căuta să mă initieze. Repetam și eu pe sub buzele strânse. Îmi părea rău de el că se strofoacă atâta pentru mine.

-  Eu tot nu pricep. Cum să faci așa ceva unei fete? Vrei s-o scuipi sau ce?

Colegului meu nu i-a picat bine lipsa mea de cooperare, îndărătnic mai sunt, dar nu s-a dat bătut. M-a luat de după gât, aplecându-mă un pic pentru că era mai scund, și a căutat să-mi explice la modul practic cum se procedează. Mă străduiam să nu pierd nici o robinsonadă a musculaturii bucale și băgam la cap. A, deci așa. Cum stăteam noi îmbrățișați, Iulian cu fața la poarta de acces spre teren, eu cu spatele, l-am văzut dintr-odată cum se scurge de pe picioare, alb ca varul. Aproape nu mai puteam să-l țin. Am întors capul să văd ce stafie l-a vlăguit în asemenea hal. Când colo, două colege vesele urcaseră până pe ultima treaptă spre teren și, când au dat cu ochii de noi, s-au întors brusc. Eu le-am văzut doar după ce au făcut stânga-mprejur, însă pot să-mi imaginez ce grimase aveau pe chip. Iulian al meu era în culmea disperării, căzuse în genunchi și bălmăjea ceva:

- Mi-e așa de rușine... nu mai pot... ce mă fac?

La polul opus al stării de spirit mă găseam eu, abia așteptam să ajung la prima întâlnire și să arăt cele învățate. Nu-mi stătea capul la alte consecințe, la ce vor zice colegii. Era clar că până-n prima recreație tot liceul va afla.

Peste vreo două săptămâni de la această pățanie am avut zi liberă de 1 Mai. Împreună cu Iulian și prietenele noastre am stabilit să mergem la un picnic pe malul Olăneștiului. De pe pătură, fata cu care eram l-a întrebat amuzată:

- Măi, dar cine l-a instruit așa bine pe băiatul ăsta ?

Iulian zâmbea cu subânțeles. Mă luaseră în colimator, dar mi-o meritam.

NEDESCURCĂNISMUL MIORITIC

Mi-a trecut de curând pe la ureche o teorie că românii ar fi maeștrii improvizațiilor. Cum ar fi putut să fie altfel, îmi spunea un amic cu care stăteam la un pahar de vorbă, când penuria ceaușistă și autoturismul național Dacia 1300 au contribuit din plin la această realitate? N-ai vazut și în reclama ”E-on” cu scurgerile de gaze? Se pune accent tocmai pe această conduită a ”nedescurcănismului” mioritic, românul se descurcă...

Mă pregăteam să-l contrazic pe amicul meu, mai ales că îmi repugnă din principiu ideea cu stereotipurile de țară. Românii sunt într-un fel, ungurii, evreii, grecii, sau mai știu eu care nații, în alt fel. Pe un astfel de stereotip se clădește și intoleranța etnică, până la exacerbare. Cine susține că toți chinezii arată la fel, axiomatic trebuie să accepte și reversul medaliei. Și chinezii pot spune despre europeni că sunt identici. Ne îngrijorează discriminarea românilor din Marea Britanie, mai ales după Brexit, dar asta face parte din reversul medaliei.

Cum spuneam, îmi pregăteam argumentele să-l contrazic pe amicul meu când exemplul cu Dacia m-a lovit în plin. Parcă-l văd pe tata, pe vremea când eram copil, suflând în carburator pe marginea drumului, cu mâinile până la cot de vaselină. Orice banală deplasare până la bunici se putea transforma, în orice moment, într-o aventură cu mijlocul de locomoție produs la Mioveni. Cei tineri poate nu știu, dar mașina Dacia chiar se repara pe marginea drumului. Majoritatea șoferilor erau și mecanici de ocazie. Dacă nu se pricepeau, se găsea vreun trecător bine intenționat care să-i învețe cum se demontează motorul. Când plecam în vacanță, printre bagaje se ascundeau și câteva piese auto, o planetară, un pivot, o chiulasă, de rezervă. Sunt celebre cazurile cu cureaua de distribuție din dresuri de femeie sau folosirea unui cartof pe post de condensator. Așadar, acest exemplu mi-a produs o mică incursiune în memorie... Dar...

Nu-i mai puțin adevărat că improvizațiile, ca și eludarea legii, reprezintă un teren minat. Poți să ai satisfacții mărunte sau traume inimaginabile, în cazul în care socoteala de acasă nu se potrivește. Din păcate, mi-au trebuit 20 de ani, de la pățania pe care am să v-o istorisesc în continuare, pentru a ajunge la această concluzie.

În 1996, Guvernul proaspăt instalat la Palatul Victoria, în urma alegerilor din acel an, venea cu așteptări mari într-o țară săracă, sufocată de o inflație galopantă. În euforia momentului, mai marii zilei au luat decizia punerii în aplicare a uneia dintre promisiunile electorale, lucru rar până atunci, și după. Așadar se acordau tinerilor credite pentru locuințe, cu dobandă subvenționată, un fel de precursor al programului ”prima casă”. Contextul economic și social era fundamental diferit. Inflația avea trei cifre, salariile erau indexate aproape în fiecare lună ca să țină pasul cu prețurile iar totul se calcula doar în mărci și dolari. Dolarul era mai vizibil în București iar mărcile în vestul țării. În aceste condiții, un credit pentru locuință de la CEC, cu dobândă de 45% la lei, era visul oricărui tânăr.

Am adunat cu sârg o mulțime de documente, certificate, adeverințe, declarații, unele fără relevanță. Așa cum scria la carte. Le-am strâns într-un dosar stufos numit ”de creditare” și m-am prezentat cu el la bancă. Se pare că îndeplineam toate condițiile. Dar ghinion! În București lista de așteptare era lungă, plafonul de credite mic, pilele numeroase. Epoleții aveau și ei copiii lor.

Rămăsese o singură variantă de luat calcul, să ne facem buletine de Vâlcea, eu și soția, și să depunem toată documentația la autoritățile competente din Râmnicu Vâlcea, orașul nostru de baștină. Se pare că acolo cererea de credite era mai mică. V-ați putea închipui ca după un efort de care nu vă credeați în stare, rezultatul să vă ia pe nepregătite? Exact așa s-a întâmplat. Ne-am dorit cu tot dinadinsul acel credit, cu dobândă negativă în raport cu inflația, iar când l-am primit nu știam ce să facem cu el. Creditorul ne permitea să cumpărăm locuință numai în Vâlcea. Dar noi aveam nevoie de apartament în București, unde locuiam cu chirie. Nedescurcănismul mioritic ne-a ajutat și de astă dată. A trebuit să improvizăm. Tata a venit cu o idee traznită dar, cel puțin teoretic, funcțională. Iar de aici s-a dezvoltat o întreagă comedie a erorilor.

***

La ceas de seară soții Anton zăbovesc la masă după ce copiii isi termină de mâncat și se duc în camera lor. Își povesteau, ca în fiecare seară, deja obișnuitele banalități de la serviciu. Deodată soțul privește în gol și rostește indiferent:

 ~ Azi m-am întâlnit cu Gogu. Am mai schimbat două vorbe. E supărat cu fiu-său, nu-i dau voie ăștia de la CEC să-i ia apartament în București.

 ~ Fiecare le știe pe-ale lui. Dacă ar da băncile credite la oricine, unde ar ajunge țara asta? Ne-am procopsi cu toții. Hai mai bine să strângem masa.

 ~ N-ai înțeles. Creditul e aprobat, din câte am înțeles. Dar nu-i dau voie să ia în București, doar în Vâlcea.

 ~ Bărbate, asta s-o crezi tu. De parcă interesează pe bancă unde-și cumpară unul sau altul locuința! Cine știe ce e la mijoc. Oricum, noi n-avem ce bani să-i dăm, dacă de asta te-a abordat.

 ~ Stai linistită, dragă, că nu vrea omul nimic de la noi. Doar că.... Se gândea să-l ajutăm să încaseze banii ălora de la CEC. Și el ne-a ajutat cu spațiul ăla de la gară, așa că nu puteam să-l refuz.

 ~ Și cum te-ai oferit tu să-l ajuți?

 ~ Stai să vezi, că lui Gogu nu-i stă mintea în loc. Cumpără apartamentul nostru cu credit, CEC-ul ne virează banii în cont iar apoi noi cumpărăm un apartament în București, unde or să stea copiii. După un timp facem schimb de apartamente și situația revine la normal.

 ~ Nu știu ce să zic, e legal să facem asta?

 ~ Perfect legal.

Așadar, am cumpărat în Râmnicu Vâlcea un apartament frumos, central, cu patru camere. Unde mai pui că era și locuit. Banii încasați de la CEC, în moneda națională, ți se împuținau în mână de la o zi la alta. Erau atât de lichizi că ți se scurgeau printre degete, măcinați de inflație. Cu ei trebuia să cumpărăm în București unul, mai mic și mai lăturalnic, pe numele soților Anton. Dar nu era atât de simplu. Tranzacţiile cu locuinţe în capitală se efectuau într-o monedă capitalistă, dificil de procurat. În zilele noastre e amuzant să-ți amintești că banalul schimb valutar era atunci o operațiune atât de complicată. O persoană avea voie să schimbe maxim 500 de dolari/an, pe baza pașaportului. Ne-ar fi trebuit zeci de pașapoarte de la rude, prieteni, prieteni ai prietenilor. Iar aceștia nu trebuiau să aibe aspirații de ducă în străinătate, unde le-ar fi trebuit valuta. Dar, cum am mai spus, românul știa să se descurce. Ai fi putut crede că guvernanții puseseră anume acele bariere în calea existenței noastre pentru a ne testa nedescurcănismul.

Ca să nu mai lungim vorba, găsim și apartamentul ideal, cum îl consideram la vremea respectivă. Un agent imobiliar cu experiență, pe nume Paragină, ne îndrumă să nu declarăm toată suma la notariat ”ca să nu plătiți atâtea taxe”. Ce om de treaba! Mă și gândeam la funcționarii mărunți care, când e să-ți facă rau, pentru nimic în lume n-ar ieși din litera legii. Mi-amintesc cum odată am primit o recipisă în baza căreia trebuia să ridic un document împortant. Numai că pe recipisă numele era puțin diferit, în loc de Marius scria Maria. O dactilografă fără ochelari, deși ar fi avut nevoie, potrivise astrele pentru mine. Când m-am prezentat la ghișeu, funcționara a zâmbit puțin și mi-a întins hârtia înapoi: ”Nu se poate”. ”Păi de ce?”. ”Păi nu vezi că ești bărbat?”.”Doamnă e o greșeală, dacă vreți vă arăt și buletinul”. ”Dați-mi buletinul”.”Poftim”.”Da, nu prea semănați, aici aveți mustață”.”Cu mustață, fără mustață, tot bărbat sunt”. ” Nu se poa-te!”.

N-aș fi crezut pentru nimic în lume că o să regret astfel de funcționari. Faptul că apartamentul reprezenta o moștenire și graba cu care vânzătorul se precipita să semneze actele ar fi putut să ne pună în gardă în fața unui astfel de sfat toxic. Dar eram prea orbiți de bucuria unui cămin al nostru ca să mai sesizăm subtilități.

Până la urmă semnăm actele, adică familia Anton semnează contractul și devine proprietara de drept a locuinței. Urma ca după achitarea creditului să facem schimb de apartamente și lucrurile să reintre în normal. Cel puțin așa ne gândeam...

Liniștea ne-a fost tulburată după nici un an. De o citație. Eram anunțați că mai există și alți moștenitori ai fostului proprietar, în afara celui care a vândut apartamentul. Aceștia nu au primit nici o lețcaie din averea defunctului iar acum își solicitau drepturile în instanță, anularea contractului de vânzare și reîmpărțirea averii. Actul de unic moștenitor în baza căruia s-a vândut apartamentul s-a dovedit a fi un fals.

După ce și-a încasat banii, vânzătorul cu acte false nu mai era de găsit. Agățase fraierul și o tulise din țară. Toată beleaua căzuse asupra noastră, a cumpărătorilor. Cu alte cuvinte, trebuia să facem față într-un lung și anevoios proces cu nou-apăruții moștenitori. Dacă litigiul ar fi fost pe numele meu tot ar fi fost ceva mai simplu. Dar nu. Familia Anton, care fusese de acord să ne ajute dezinteresat, trebuia să se apere în instanță. Bună ziua mi-ai dat, belea ți-ai căpătat! La fiecare termen de judecată era nevoie să se deplaseze din Vâlcea, să piardă o zi prin București, în picioare pe culoarele tribunalului. Doamna preda la liceu, nu se putea învoi de la ore. Între soți apăruseră discuții, că-și lasă copiii pe drumuri. Pentru noi, spectrul pierderii procesului echivala cu primirea înapoi a unei sume mult mai mici de bani. Stresul era cumplit.

Abia după vreo patru ani am obținut o decizie definitivă prin care ni se recunoștea calitatea de cumpărători de bună credință. Între timp valoarea creditului a fost măcinată de inflație și n-a mai durat mult până când l-am achitat integral, anticipat. Am efectuat și schimbul de apartamente și toată lumea a fost mulțumită. Dar, astfel de momente sunt de evitat. Ulciorul nu merge de multe ori la apă, fără să se spargă!

ISTORIA UNUI BĂNUȚ

Cineva îmi spunea că pentru a fi un bun părinte este important să te raportezi la propria ta copilărie. Aserțiune nu știu cât de adevărată, având în vedere că în epoca modernă copilăria celor trecuți de o anumită vârstă pare dintr-un alt film, în care doar își amintesc personajul copilăriei dar nu pot rezona cu el. Posibil ca, mai mult decât în alte perioade istorice, progresul tehnologic combinat cu schimbările de regim politic să fi căscat un hău cosmic între generații, încât indivizii să nu se mai regăsească.

Câțiva colegi de școală din Râmnicu Vâlcea încercă să-mi stimuleze simțurile nostalgice. Găsindu-mă pe o anumită rețea de socializare, îmi trimit o fotografie de grup, veche de peste  jde ani, de la ceremonia intrării în rândul pionierilor. Stăteam cu toții ghemuiți pe patru rânduri, aranjați ca să intrăm în cadru, pe treptele din fața școlii. Noi, băieții, că deh! fetele aveau prioritate, abia ne vedeam scăfârliile de după umărul colegelor noastre mult mai înalte. Eram cu toții albi la chip și la cămașă încât, dacă poza ar fi fost alb-negru, s-ar fi văzut doar cravatele de pionier. De altfel, era tot ce conta în poza respectivă iar noi, făloși nevoie mare, eram doar un accesoriu al acelei bucăți de pânză care, așa cum ni se spunea cu emfază, avea culoarea roșie de la sângele eroilor. Ulterior, a devenit cravata un accesoriu neprietenos, ca și matricola de altfel, fără de care nu puteam intra în școală. Dar să nu anticipăm.

Una dintre cele mai mari trăsnăi ale mele, care a depășit granițele școlii prin repovestiri care de care mai înfloritoare, este legată tocmai de această matricolă. Periodic se făceau controale de ținută la intrarea elevilor în școală, iar matricola și cravata erau punctele cele mai sensibile. Evident, când se întâmpla acest lucru, coada la intrare se întindea pe mai multe sute de metri. Nu aveam niciun chef să particip la acel imens cordon uman, dar pesemne că figuram și cu ceva probleme de ținută, astfel încât m-am gândit la un subterfugiu. Mă furișez prin spatele școlii unde știam că sunt geamurile clasei noastre de la parter. Înăuntru, elevul de serviciu purta o cârpă roșie pe braț, inscripționată, de parcă ar fi fost copil de trupă în gărzile patriotice. Îi fac semn cu mâna și-l pun să deschidă geamul pentru că se îneca în praful ce se ridica dintre bănci. Un ochi de geam lat cam cât un manual era singurul pe care-l putea deschide dar suficient pentru mine să mă cațăr pe pervaz și să mă trag înauntru. Nu mai țin minte dacă elevul de serviciu m-a turnat la învățător sau m-am lăudat eu singur către colegii ce începuseră să sosească în clasă, după ce au îndurat supliciul statului la coadă. Cert este că învățătorul, domnul Ivănescu, a aflat la prima oră de isprava mea, iar de aici până să afle părinții nu mai era decât un pas. Din fericire, tata a luat întâmplarea ca pe o glumă bună și m-a ferit de pedeapsă.

Întâmplarea nu este lipsită de relevanță. Dacă mi-a fost de ceva oroare pe vremea lui Ceașcă, au fost cozile interminabile. Și, slavă Domnului, erau cozi la orice. Însă nu prea am avut parte de ele. Alți copii, colegi de-ai mei de joacă, erau treziți de părinți cu noaptea în cap să țină loc la carne sau la lapte. Farmacista de maică-mea când pleca la cumpărături lua în sacoșe și două-trei pachete de vată. Valută forte într-o perioadă în care femeile erau cele mai disprețuite și înjosite făpturi ale regimului comunist. Erau bune doar să facă copii, cât mai mulți copii, fără să li se asigure măcar condițiile minime de igienă personală. Când se primea marfă în farmacie, instantaneu se forma o coadă de sute de persoane. Iar toată marfa erau vreo doi saci de vată. Ca să nu se mai calce în picioare femeile la coadă, se lua hotărârea închiderii farmaciei, afișîndu-se doar placuța cu "inventar". Iar vata și-o împărțeau angajatele între ele. Așadar, mama mergea la cumpărături cu două-trei pachete din prețiosul bumbac și se întorcea cu sacoșele ticsite. Într-o epocă în care promiscuitatea era la cote înalte, fiecare se descurca cum putea. Cu alte cuvinte, recunosc, am fost un beneficiar al sistemului de pe urma plantei mediteraneene.

Dar să revenim la fotografia noastră. Colegii care mi-au trimis-o, ca și când n-ar fi fost de ajuns (ca să mă compromită!), au menționat în dreptul fiecărui personaj iniţialele numelui. Recunosc că din străfundurile memoriei îmi soseau greoi jumătăţi de nume pentru o bună bucată dintre ei. Dar la foarte puțini mai întrezăream în fotografiile de acum copilul de atunci. Fac și o destăinuire mai puțin elegantă. Am constatat ca avem o fostă colegă stabilită în Statele Unite și am intrat pe profilul ei. Am găsit câteva poze pe care le credeam ale ei dar parcă nu semăna cu ce știam eu. Măi să fie, mi-am zis în gând, chiar așa de mult să te transforme America? Dar în scurt timp m-am lămurit, ceea ce văzusem era fiica iar colega mea ... mama. Am avut un șoc, de parcă uitasem din ce generație fac parte.

Recunosc, dragi colegi, că ceea ce v-ați propus ați reusit. După atâtea gânduri navetiste între trecut și prezent parcă încep să resimt un fior melancolic. Căutând prin cufărul cu amintiri îmi propun să nu rămân dator și găsesc... un banuț (foto). Un bănuț primit când eram puștan de la fosta mea colegă Claudia. Pe vremea aceea eram pasionat de colecții numismatice cu monezi de pe alte meleaguri, pasiune deloc ușoară având în vedere orizonturile luminoase dar impenetrabile ale epocii de aur. Evident că prima zestre de monede a fost din fostele state comuniste, unde puteai călători mai ușor. Iar când am aflat că tatăl Claudiei e plecat „afară” cu un contract de muncă, n-am ezitat să-i cer o favoare. În fond ar fi fost piesa mea de rezistență. De curând am povestit cu Claudia pe internet despre acel episod. Eram convins că o surprind, că nu mai ține minte contextul, întrucât ce era important pentru mine și pasiunea mea reprezenta un fapt banal pentru ea la dimensiunile unei zile. Darămite după atâția ani! Nici eu nu mai știam dacă mai am acea ”piesă” rară dar m-am dus la cutiuța cu amintiri și am găsit-o. O monedă de 20 centavos emisă de Republica Ecuador în 1978. Pe vremea aceea, nu mulți români călătoriseră prin țările de unde ne veneau banane o dată pe an, în preajma sărbătorilor de iarnă. Iar mândria mea era cu atât mai mare.

Ceea ce s-a dorit un „remember” vesel  prin această întâmplare, nu prea s-a potrivit. Am aflat cu această ocazie o veste tristă. Banalul bănuț a căpătat o altă semnificație pentru că persoana care l-a adus în țară, a trecut în altă lume. Condoleante Claudia! Acestă monedă reprezintă acum simbolul unei legături peste timp cu tine și tatăl tău. Vei vedea când ne întâlnim că moneda a rămas la fel, nu s-a schimbat deloc. Noi, însă, am mai ”ruginit” puțin.

Fugarul de Marius Carbunescu - eMAG.ro