În ciuda apartenenței la secolul vitezei, nu doar
mișcarea ar trebui să reprezinte scopul existenței noastre. Goana nebună se
cere din când în când stavilită. Repausul dintre curse, asemeni spațiilor albe
dintre cuvinte, creează un echilibru și o armonie în mintea sau sufletul
peregrin, obosite de excesele vieții. O pauză bine-venită pentru a trage aer în
piept și a fi pregătit pentru runda următoare de trafic infernal, unde fiecare
palmă de stradă suflată colegului de semafor este necesară pentru a mângâia
orgoliul semeț, vanitatea de peșteră a concetățenilor noștri. În aceste momente
de liniște interioară deschid internetul de pe telefonul mobil, butonez presa
on-line și intru pe un alt teritoriu de nestăpânit.
Liniștea mea se risipește de cum constat că jurnalismul
angajant, mobilizator, care-ți trasează ție, cititorule neștiutor și credul,
limita dintre bine și rău reprezintă noua ordine în activitatea de breaslă. De
parcă cititorul n-ar mai deține facultățile necesare unei drepte cumpăniri,
n-ar mai gândi rațional, fiind nevoit să apeleze la un tutore care să-l ia de
mânuță și să-l treacă strada îndoielilor, pentru a i se arăta în toată
splendoarea sa, adevărul. Iar noi,
receptorii acestor mesaje tranșante, neechivoce, care nu lasă pe nicăieri
puncte de suspensie, pauze de gândire, ce facem? Ne însușim fără urmă de tăgadă
produsul prefabricat cu poleială de adevăr.
La un astfel de public care compune, preponderent, societatea
românească actuală a prins de minune dihonia de tip sperietoare feudală, George
Soros. Evident, acțiunile sau inancțiunile ce sunt puse în cârca acestui guru
al finanțelor, deghizat în păpușar politic, fac parte din categoria celor
subversive și foarte bine organizate. El și numai el se face responsabil, în
viziunea analiștilor și comentatorilor politici, de tot răul care s-a pogorât
peste noi. De la coruperea politicienilor până la acționarea unor pârghii
pentru instaurarea unei noi ordini mondiale, nimic nu este eludat. Acel
bătrânel cu o minte diabolică și bani mai mulți ca Gigi Becali (un fel de
etalon pentru prosperitatea autohtonă, dar și pentru grobianism, aș adăuga eu)
nu lasă nicio speranță la voia întâmplării. Orice eveniment politic, cât de
mic, este interpretat în aceeași cheie sorosistă.
Ar deveni amuzant dacă n-ar fi de plâns să privim cum,
prin contagiune, tuturor politicienilor le e frică să nu fie asociați cu fundațiile
și organizațiile lui Soros, mai ales prin preajma alegerilor. Iar dacă se descoperă
o cât de mică interferență, cel prins cu mâța în sac nu mai are nicio șansă de reabilitare.
Se fac dezvăluiri, se umplu ecranele televizoarelor cu denunțuri. Linșajul
mediatic îmbracă cote paroxistice.
Cât de simplă
poate să fie această tehnică de manipulare pregătită în taină, în laboratoare
de dezinformare empirice! Ea se devoalează ca hârtia de turnesol dacă înlocuim
câteva piese în angrenaj. Este suficient să-l scoatem din scenă pe George Soros
și să-l introducem pe Fethullah Gulen în Turcia sau un personaj colectiv cu un nume incitant, ”Statul Paralel” în România. Ce
observăm? Ni se evidențiază o completă lipsă de varietate, aceleași teme
fiindu-ne puse pe tapet. Aș putea adăuga, chiar lipsă de imaginație, dacă mi-aș
dori să fiu malițios. Aceeași încărcătură subversivă și conspiraționistă este
adusă în prim plan pentru a știrbi din idealurile mărețe ale acestei nații. Dar
dacă... Cei care știu cum se fac și se înnoadă ițele manipulării strigă ”uite
hoțul!” pentru a ne uita după fugar într-o direcție greșită? În timp ce în
partea opusă, de regulă la est, își văd nestingheriți de sfori, cu care
trebăluiesc prin România? Să fim serioși, banii lui Soros sunt o glumă pe lângă
rublele țarului Vladimir.
Pauza se prelungește. Opresc definitiv punțile de
legătură din aplicație cu călătorii grăbiți. Deplasarea la voia întâmplării
prin acest oraș cauzează grav confortului psihic! Îmi frec bine ochii obosiți. Nu
mi-e clar ce mi i-a obosit în asemenea hal: cititul pe ecranul cu lumină prea
artificială sau condusul de ore bune? Privesc mai adânc în spatele rândurilor scrise
cu caractere mărunte, pentru a vedea o iluzorie pădure din spatele unor copaci
imaginari. Și ce-mi sare în ochi? O interpelare în Congresul American a celor
trei giganți ai internetului, Facebook, Twitter, Google, îmi dă de gândit. Un
distins membru al Senatului Statelor Unite, din comisia de ”Intelligence”, a
dat frâu liber concluziilor: ”Platformele
dumneavoastră sunt folosite de puteri străine, de puteri ostile statului
american, de puternice forţe antidemocratice, pentru modelarea opiniilor şi influenţarea
opţiunilor democratice în statele lumii. Războiul se duce prin intermediul
dumneavoastră. Un număr de 126 de milioane de americani, acum ziceţi că 150 de
milioane, au fost expuşi conţinutului de mesaje venind din Rusia. Ce aţi făcut?
Nu aveţi nimic de zis?! Ruşii se implică prin platformele dumneavoastră şi în
democraţiile europene, unde găsesc mai uşor decât la noi auditoriu şi
susţintători. Ştim, avem informaţii clare că s-au implicat în alegerile din
Franţa, în Germania, în Brexit, în separarea Spaniei, în Catalonia, au pus
piciorul în Scoţia. Înţelegeţi ce faceţi, pricepeţi ce generaţi? Ruşii lucrează
pe teme care ne despart, să adâncească disputele. Aşa se cucereşte lumea,
domnilor! Pun pe platformele dumneavoastră mesaje care ţin de ura de rasă,
imigraţie, drepturile omului, LGBT, creştinătate. Polarizează democraţiile, rup
state. Ce ne vorbiţi aici că dumneavoastră construiţi comunităţi? Le divizaţi,
le subminaţi! Ne-au luat la ţintă veteranii de război, militarii sunt
targhetaţi, postările vizează de obicei ambele tabere pentru a adânci
conflictul. Ei joacă cu toţi, să divizeze. Ţinta este amplificarea diviziunilor
sociale şi politice, distribuind publicitate politică contradictorie,
inflamatoare rasial sau social”.
Hm..., ce-ar mai fi de zis? Penetrarea serviciilor de
propagandă și dezinformare se prea poate să fi ajuns la un nivel superior, 2.0
cum se spune acuma. Și-or fi găsit cuib chiar în interiorul celei mai mari
democrații din lume, punându-se în discuție influentarea într-o oarecare măsură
a alegerilor. De la ei, nu de la noi. Nu-mi pot reprima o întrebare ce mă
persecută mai tare decât roșeața ochilor: dacă au reușit acolo, nu cumva au
avut interese și ceva mai aproape din punct de vedere geografic? Cum ar fi, de
pildă, prin România și Republica Moldova? Două țărișoare care nu pun prea mare
preț pe acuratețea informațiilor ce circulă în spațiul public.
Pentru a avea
tabloul complet, teme utile Moscovei, copiate după celebrul îndemn neocomunist
”nu ne vindem țara”, sunt scoase de la naftalină și pătrund încet-încet în
spațiul virtual românesc. Dar nu numai atât, chiar pe agenda guvernamentală. De
o bună bucată de vreme se observă limpede cum sunt întreținute artificial
subiecte de dihonie precum: oportunitatea scutului de la Deveselu, rapacitatea
multinaționalelor care ne călăresc și scot profiturile din țară, atitudinea de
frondă față de Bruxelles și instituțiile europene, apropierea de grupul de la
Visegrad, invazia emigranților etc.
***
Când credeam c-am isprăvit concluziile unei reviste a
presei ad-hoc, pe buza volanului, citesc o povestioară trimisă de o prietenă,
cadru universitar la facultatea de jurnalism. N-aș fi crezut că această
povestioară se va potrivi atât de bine în contextul lecturii de față. Incât, în
momentul în care am fost convins de asta, i-am cerut permisiunea s-o reproduc.
Deci:
O
fostă studentă m-a sunat de curând să-mi ceară o părere legată de o ofertă de
job. Mi-a silabisit cu emfază: con-si-li-er la o agenție de comunicare.
‒
Mooaaa, ce bine sună! zic (În mintea mea: "nu e cam devreme la douăzeci și
ceva de ani?"). Și în ce constă jobul? întreb cu voce tare.
‒ Păi...
comunicare de guerrilla. Să îmi fac multe conturi de facebook, twitter,
instagram, și să stau toată ziua să comentez, să distribui sub diverse
identități... ce îmi zic ei.
‒ Aha!
Și dincolo de bani, cum te-au ademenit?
‒ Că
este o super-oportunitate... Că mă va ajuta în carieră... Că am ocazia să-mi
perfecționez retorica și argumentația, în vorbire și în scris...
‒ Știi
că există roboți care fac asta? Un prieten, inginer în tehnologie, mi-a zis
asta acum vreo doi ani: o să vină repede ziua în care roboții o să se certe
între ei. Well...?
Tace.
Părea că i-am dat de gândit. Următoarea întrebare mă contrazice:
‒ Și
ce să fac?
‒ Aș
vrea să te hotărăști singură. Eu doar încerc să te ghidez cu întrebări. Ce o să
pui tu la CV că ai făcut, concret: consiliere sau troller/spammer? Și cu ce
crezi că te dezvoltă pe tine job-ul ăsta, ca om și ca profesionist? Nici n-o să
ajungi la 30 de ani, că va face tehnologia tot ce ți se propune azi. Cum vei fi
tu atunci competitivă pe piața muncii?
Peste
câteva zile, fosta mea studentă m-a sunat și mi-a zis cu gratitudine:
‒ N-am
acceptat job-ul.
A
fost una dintre micile mele victorii în multitudinea de grozăvii care mi se
întâmplă zilnic.
Mă ia cu amețeli. O întrebare firească mă chinuie
metodic: Oare în acest moment, la acest volan îmbrăcat în piele, sau înlocuitor
de culoare neagră, când scriu aceste rânduri, gândesc cu mintea mea sau...? Nu
cumva, inconștient, sunt și eu unul dintre milioanele de cobai prelucrați în
laboratoarele de informații ale unei entități secrete, cu scopul bine definit
de a-i influența pe alții? Mai ales că, într-un alt context și alte
circumstanțe istorice, cei doi mari actori de pe scena politică mondială și-ar
fi putut lesne schimba rolurile, fără a afecta în vreun fel veridicitatea scrierii
acestei povestiri.
