Din ultima bancă s-a
auzit ca un fel de premoniție: ”A căzut Ceaușescu!”. Profesorul s-a întors și a
țintit cu privirea un petec de var de
deasupra tablei. Acolo, până nu cu mult timp înainte, cu un rictus împietrit
care dădea fiori, se afla tabloul tovarășului. Acum era undeva pe jos, făcut
țăndări și cioburi. Prefacerea a fost însoțită de un zgomot prelung, ca de
rafală. Dar nu era cutremur, am apucat să constatăm, numai tovarășului nu-i
ardea de stat locului. Nestatornic, deși zidul ar fi trebuit să-l sprijine, cum
l-a sprijinit la Târgoviște. Eram îngrijorat. Glasul elevului din coada clasei
și tonul ireverențios produsese un val de frig instantaneu. Profesorul aparent
calm, deși nu era calmul lui, îl ia deoparte și-i atrage atenția că se
folosește un limbaj politicos: ”Mult iubitul și stimatul, tovarășul Nicolae
Ceaușescu”. Ideea că am avut și eu un rol la căderea tovarășului
mă urmărea cu o spaimă teribilă.
Cu câteva luni înainte,
eram elev de serviciu împreună cu colegul meu Liviu. Clasa noastră se afla în
cabinetul de geografie al liceului economic. După terminarea orelor aveam de măturat,
șters tabla și scos gunoiul de prin bănci. Liviu se apucase hărnicește de
treabă iar eu îmi îngăduiam câteva clipe de relaxare, mai ales că la ultima oră
avuseserăm sport și am jucat fotbal. Teoretic, eram obosit. Însă mingea, pe
care o luasem cu mine, îmi făcea cu ochiul și n-a durat mult până să mă joc cu
ea la tablă. Am încercat să-l corup și pe Liviu într-un joc imaginar de tenis cu
piciorul, după ce am desenat un fileu de cretă, dar nu mi-am găsit mușteriu. Am
continuat singur până când mingea s-a înălțat, parcă hrănită de
imponderabilitate, și a izbit cu putere direct în tabloul de deasupra tablei.
Am simțit cum, odată cu tabloul, se prăbușește cerul peste mine. Realizam
gravitatea situației mult mai bine decât Liviu, care începuse să facă glume. L-am
lăsat pe colegul meu să vorbească singur și am zbughit-o către primul atelier
de geamuri și oglinzi. În grabă, măsurasem cu palma dimensiunile geamului pe
care aveam să-l cumpăr. La scurt timp mă întorceam victorios cu geamul sub brat
dar aveam să constat că nu făcusem cea mai fidelă măsurătoare. Geamul era mai
mic. Ce era de făcut? Liviu îmi dădea sfaturi foarte utile, de genul: să vorbim
cu dirigintele sau să iau tabloul cu mine în oraș. Până la urmă am potrivit
tabloul, nici acum nu știu cum, să stea nemmișcat până la prima adiere de vânt,
și am obținut promisiunea lui Liviu că va uita instantaneu tot ce se petrecuse
în după-amiaza aceea la școală.
A doua zi am răsuflat
ușurat când am văzut că zâmbetul tovarășului era la locul lui. După aproape
treizeci de ani l-am întrebat pe Liviu dacă își mai amintește pățania respectivă
și m-a privit ciudat, semn că-și însușise din plin promisiunea făcută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu