AMANTA SISTEMULUI (7)

7

Clubul Diplomatic. Zilele orașului București. Peluza din preajma terenului de golf, înțesată de lume, pare un decor permisiv care împacă toate gusturile, adunând laolaltă toalete extravagante cu ținute sobre sau personalități unanim recunoscute cu vedete de-o toamnă. Discuțiile se leagă firesc cu un pahar de vin în față, în preajma unor platouri cu bunătăți. Fără vreo introducere de complezență, o bucată de stridie degustată întâmplător dispune de suficient fosfor pentru a aprinde memoria selectivă și a recompune, în amănunt, pitorești amintiri despre vacanțe prin Caraibe sau ospețe pe croaziere selecte. La o altă masă, indulgența vestimentară capătă aspecte atât de grotești, încât un grup de ziariști sau pseudo-ziariști, legitimați la publicații care n-au apărut niciodată, se simt în largul lor cu puloverele lălâi peste cămășile soioase, risipind damfuri care suprimă și cele mai șic colonii de pe Champs Elysees. Își lasă rucsacurile la piciorul mesei cu intenția vădită de a prinde cu mai multă dexteritate platourile cu gustări calde sau paharele de vin. Desigur, vinuri de la ”Conac”, alese cu grijă pentru a gâdila papilele gustative ale celor mai exigenți discipoli ai lui Bachus, căci doar beneficiem de statutul de sponsor al manifestării, cu noua noastră colecție de lux. O a doua intenție, premeditată, se va distinge ceva mai târziu, spre sfârșitul evenimentului, când rucsacurile își vor dovedi din plin utilitatea pentru a prelua surplusul de delicatese ce n-au încăput în gușile unor așa distinse fețe dâmbovițene.

O altă categorie de invitați, cu pulovere care nu se diferențiază foarte mult de cele ale boschetarilor media, dar care se bucură de-o infinit mai îngăduitoare observație din partea asistenței, ba chiar de simpatie pe alocuri, stârnind zâmbete provocatoare și priviri fățișe, sunt fotografii de la revistele glossy sau de scandal. Este uimitor cum o simplă unealtă cu obiectiv superangular te poate propulsa pe scara socială, în ochii critici ai celor mai de soi reprezentanți ai societății! Nimic nu este întâmplător. Oamenii din spatele camerelor fac și ei concesii pentru a menține o elită de mucava în prim-planul atenției unei prese obediente.

În mijlocul acestei forfote se țin discursuri entuziaste, mobilizatoare, despre trecutul destoinic al Bucureștiului și viitorul ce se prefigurează măreț, demn de micul Paris. Cu prezentul avem noi o problemă, dar se poate rezolva, primim asigurări de la tribună, din partea primarului general. Apoi se întâmplă un moment solemn. Sunt invitată pe scena improvizată pentru a mi se conferi titlul de cetățean de onoare al municipiului București. Ce moment mi-a ales hazardul pentru a sărbători despărțirea definitivă de trecut și ieșirea din sfera de influență a lui Hussein! În momentul în care sunt rugată să susțin un speech, gândul mă poartă în primul rând la el:

”Este o onoare pentru mine să primesc această distincție. Ea încununează eforturile mele din ultimul an, de a pune pe masa românilor vinuri de calitate superioară, care să rivalizeze cu vinurile servite în celebrele restaurante din Franța și Italia. N-aș fi reușit această performanță fără sprijinul necondiționat al partenerului meu de afaceri, domnul Hussein. El nu se află astăzi aici, fiind plecat din țară, cu afaceri, să ne reprezinte la târguri și expoziții internaționale. Sunt convinsă că și-ar fi dorit mult să fie prezent. Însă vreau să-i mulțumesc și pe această cale. Cum, de altfel, țin să mulțumesc și Primăriei Municipiului București pentru încrederea acordată, în speranța unei colaborări de lungă durată”.

La final, ciocnim câte un pahar de șampanie și gust din cupa victoriei. Îmbătător succes, într-o seară magnifică! Ce mi-aș fi putut dori mai mult? Ce m-ar fi putut impresiona suplimentar, într-un asemenea moment? Poate doar consulul Franței, sau cel al Italiei, să-și facă loc pe lângă ghiotura de invitați ce-mi dau târcoale, încercând să-mi strecoare o vorba bună și să laude calitățile vinurilor prezentate.

La scurt timp după seara de grație sunt readusă într-un mod brutal cu picioarele pe pământ. Credeam c-am rupt-o complet cu trecutul, dar acesta nu se dă învins. Se agață de mine cu patimă. Deși Hussein a plecat, moștenirea lui produce încă efecte amețitoare. Se pare că în ultimele lui zile în care s-a învârtit prin România, trasul sforilor pe la Combinatul de Vinificație Odobești, principalul nostru furnizor de materii prime, a reprezentat ocupația de bază. În consecință, mă trezesc cu Marian Enache izgonit din întreprindere, desfăcându-i-se contractul de muncă fără preaviz, iar înțelegerea noastră de aprovizionare, anulată unilateral. Fără nici un motiv. Explicațiile sunt de prisos. Le știu deja. Paradoxal, această stare de lucruri apare tocmai când comenzile aproape se dublează de la o lună la alta. Riscul să nu le putem onora, recte să ne pierdem credibilitatea, se aseamănă în lumea afacerilor, dacă pot face o comparație, cu prăbușirea de pe un zgârie-nori. Mai avusesem momente de cumpănă, situații fără ieșire la începuturi, dar nu se compară cu aceasta. Când nu aveam o faimă, o reputație de apărat, când nu aveam atâția oameni în subordine, care să-și lege viitorul de deciziile mele, lucrurile erau mai simple. Un faliment în plus sau o nouă țeapă pe lista lungă a țepelor post-decembriste, nu reprezenta un capăt de țară. Mare scofală! Nimeni n-ar fi băgat de seamă. Însă, după ce sistemul mă urcă pe un piedestal, acum îmi taie aripile. Să cad în gol și să mă strivesc de pământ.

Că tot m-am stârnit cu aceste comparații desuete și nu le mai pot stopa (oricum această filă de jurnal îmi aparține exclusiv, nu este scrisă pentru priviri indiscrete), trăiesc drama copilului unui savant, ocrotit părintește, dar obligat de aureola tatălui să-și forțeze limitele, pentru a eșua apoi din eșec în eșec. Ibovnicul meu protector este sistemul. Un protector sclipitor, dar denaturat și cam prost famat, care mă lasă acum din brațe. Cine știe unde m-ar fi dus aceste gânduri înnegurate, la ce depresie existențială, dacă nu mi-ar fi alunecat privirea pe colțul unei gazete. Și ce văd? Un licăr de speranță. O delegație a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale se află la București. Pentru a nu intra în incapacitate de plată, guvernul este nevoit să semneze un nou acord de finațare cu cei doi creditori internaționali. Dar nu oricum, ci cu clauze. Iar una din principalele condiții constă în privatizarea întreprinderilor de stat considerate nestrategice pentru economia națională. Deja se publicase în presă o listă cu o sută cincizeci de întreprinderi scoase la mezat. Vor mai urma și altele.

O șansă sau o iluzie? Dacă mi-ar reuși privatizarea Combinatului de Vinificație Odobești, i-aș da afară pe directorii comunistoizi și l-aș instala în funcție pe Marian Enache. Ce dulce răzbunare ar fi, îndrăznesc să visez cu ochii deschiși, ca să cad apoi din nou în melancolie. Dar cu ce bani? Sunt vehiculate sume astronomice de milioane de dolari. Un scenariu care m-ar duce într-o fundătură. Pe de altă parte, dacă se scoate la privatizare combinatul și nu reușesc să mi-l adjudec... Cu noul proprietar, competitor direct, ar fi imposibil de negociat un nou contract de aprovizionare, în condiții rezonabile. Probabil, aș fi condamnată să pun cruce afacerii cu vinuri. Cel mai cuminte, deocamdată, este să ajung la o nouă înțelegere cu conducerea combinatului, iar pentru asta se impune să-l sacrific pe Marian Enache și să caut la FPS amânarea procedurilor de privatizare.

 Am mintea încâlcită de scenarii întortocheate. Dar, orbecăind cu ochii minții pe drumeaguri fără ieșire, mi se arătă limpede cheia tuturor acestor cuvinte încrucișate: FPS. Sau, tot din trei litere, GEO. Iar Geo? Refuz să accept ce devenise evident. Păcatele trecutului mă urmăresc cu consecvență. Important este să ies întărită din aceste experiențe. Ce m-ar face mai puternică? Voința de nezdruncinat. Iar cu răsplata pentru cei care m-au văzut altfel de cum sunt, toate la timpul lor.

Cu inima îndoită purced a-l suna pe Geo. Mă lămuresc repede că nu doar mie mi-este teamă de o nouă întrevedere, el pare pur și simplu siderat de-o asemenea perspectivă. Se ferește ca dracul de tămâie de confruntarea cu mine. Îmi vorbește în doi peri, laconic, pe alocuri fără logică și înțeles, bălmăjind niște cuvinte fără sens. Departe de discursul lui stăpân pe situație, din trecut. Încet-încet mă conving că ultima noastră întâlnire produsese deranj mare și în instituția căreia i se încredințase, până la eșaloanele cele mai înalte, nu numai în sufletul meu. Cu greu deslușesc ce vrea să-mi comunice. Pentru problemele mele stringente mă îndrumă să iau legătura cu șeful lui direct, directorul direcției privatizare. Un anume Dinel Strizu, probabil tot un securist. Nu pierd timpul și îmi aranjez degrabă o întâlnire cu acest personaj.

Pentru a doua oară mă văd confruntată cu destinul potrivnic. Nevoită să mă supun sorții care, în același sunet strident de tocuri, pe culoarele sediului FPS, picură cadențat neîncredere în sufletul meu chinuit, pus față în față cu fantomele trecutului. Dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătesc, într-o lume a afacerilor misogină, atunci să-și aleagă o altă metresă! N-am de gând să mor, și nici să mă înjosesc pentru un ideal. Poate ar fi cazul să le vorbesc de demnitate, demnitatea femeii. Știu că acestor românofili de paradă le plac cuvintele pompoase. Din dragoste de țară l-au slujit pe Ceaușescu și tot pentru pământul patriei și-au ales poziții-cheie în cernerea investițiilor străine.

Directorul direcției privatizare pare un tip total diferit de cum mă așteptam. Înalt, atletic, cu mustața tăiată minuțios la linia buzelor subțiri, se mișcă cu naturalețe în costumu-i elegant, de firmă, la un singur rând de nasturi. Un tip mișto, puteam să jur după prima impresie, pe gustul meu, chiar dacă puțin demodat. Cel puțin ca aspect fizic, contrastul cu adjunctul său e evident. Mă abordează jovial, în timp ce mă întâmpină la registratură, pentru a mă conduce în biroul său imens, situat la al doilea etaj.

‒ Deci dumneavoastră sunteți persoana care a pus pe jar instituția noastră, mai mult decât cel mai aprig spion, în urmă cu ceva timp? Cât să fi trecut de-atunci? Doamne, Doamne, ce noroc am avut! Chiar îmi doream să vă cunosc personal. Acum, văzându-vă, îmi dau seama că vina lui Geo, impardonabilă de altfel, merită totuși niște circumstanțe atenuante.

Tot ce-mi imaginasem despre bărbatul din fața mea se năruie instantaneu. Am auzit bine? Ce-a fost asta, un compliment? Domnul acesta elegant, cu zâmbetul pe buze, a vrut să-mi facă un compliment și i-a ieșit cea mai gravă insultă pe care mi-o putea aduce? Parcă s-a dislocat ceva în mine. Cum adică, pentru că e vorba de persoana mea, este mai puțin grav ce a făcut Geo? Mai bine ar fi tăcut, și aș fi rămas la prima impresie, de tip mișto, pe a cărui canapea chiar m-aș fi putut destinde. O asemenea mojicie cu greu ar putea fi ignorată, încât am nevoie de mai multe cazne pentru a schimba subiectul:

‒ Prefer să nu discut despre ce a fost atunci. Scopul vizitei mele aici este altul. Sunt femeie de afaceri și am venit să discutăm afaceri. Mai precis, despre privatizare. Parcă cu asta vă ocupați?

‒ Perfect de acord, îmi răspunse domnul director, ignorând întrebarea mea tendențioasă.

Ce-aș mai putea discuta cu un astfel de individ, după o asemenea introducere? Am gândit, dar am tăcut. Și bine am făcut. Încă o dată, prima impresie îmi joacă o festă. Omul chiar e profesionist în domeniul lui de activitate, aproape la fel de bun ca la dat cu mucii în fasole, pe o scara inversă a valorilor, când vorbim de maniere. Îmi dau seama că scopul vizitei mele la FPS nu tolerează etalarea orgoliului, astfel încât trec cu vederea ”micile scăpări” din comportamentul directorului. Iar discuția se mai destinde. La un moment dat, scăpăm inclusiv de formalisme și politețuri pentru a ne face mai bine înțeleși.

‒ Dragă Lucky, înțeleg perfect situația în care te afli și doresc să te sprijin. Și noi ne dorim un capital autohton viguros care să se ia la trântă cu firmele străine. Dar pentru asta, un singur om nu le poate face pe toate. Îți recomand doi băieți buni cărora să le cedezi din competențe: un jurist și un finanțist. Juriștii tăi sunt buni, și-au dovedit priceperea, dar au nevoie de un cap limpede pentru a trece la următorul nivel: concurarea cu șanse reale la privatizarea întreprinderilor de stat. Despre finanțist ce să-ți mai spun, în condițiile în care banii sunt atât de scumpi? E un tânăr școlit în străinătate, care a lucrat câțiva ani în Londra înainte de a se întoarce în România. Cunoaște cum funcționează piețele financiare, un domeniu în care facem și noi primii pași și nu avem mulți specialiști. N-aș vrea să-l laud mai mult, îți vei da singură seama de ce poate. În curând vom inaugura și la București piața de capital, iar oportunitățile vor crește. Vei ajunge în curând, sper, la propriile concluzii despre natura profiturilor financiare. Mânuirea banilor poate fi o activitate mai bănoasă decât producția sau comerțul. Motorul dezvoltării e finanțarea, iar în acest domeniu mă tem că nu te mai poate ajuta prietenul tău Grig. Nici noi, să zăbovim prea mult cu scoaterea la privatizare a Combinatului de Vinificație Odobești, nu avem cum. FMI și Banca Mondială sunt cu ochii cât cepele pe activitatea noastră. Avem de raportat ca pe vremea lui Ceaușescu, cât am privatizat în fiecare lună. Dar până atunci te sfătuiesc să-i angajezi pe cei doi oameni de care ți-am vorbit. Poftim cărțile lor de vizită. Următorul pas ar fi să ne ocupăm de întocmirea caietului de sarcini în vederea privatizării, în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea. Te avertizez însă, cei doi nu vin decât pe salarii foarte generoase, dar își merită banii.

Salarii generoase, nu asta e problema. Însă, să cedez din capacitatea mea de decizie, adică să ofer compania pe tavă noii securități, după ce abia scăpasem de Hussein, sigur, și cu ajutorul lor, asta avea să fie cu neputință. Un asemenea joc periculos nu agreez pentru nimic în lume. Dar se impune să rămân stăpână pe situație și, mai presus de toate, diplomată. Caut să-mi găsesc cuvintele pentru a formula un refuz politicos. Nu mă confrunt pentru prima dată cu senzația de conflict deschis care se poartă în psihicul meu. Sunt atinsă de un soi de dedublare a personalității ce justifică, într-un fel, gândurile, gesturile, acțiunile mele atât de contradictorii. Asta e! Două percepții pe scheletul aceluiași avatar. Cine mă judecă superficial m-ar putea acuza de ipocrizie. Însă nu e deloc așa.

‒ Dragă Dinel, înțeleg că cei doi oameni de care mi-ai vorbit îmi sunt necesari pentru rezolvarea câtorva probleme punctuale. Juristul să pregătească împreună cu experții voștri documentația în vederea privatizării: caiet de sarcini, grilă de punctaj, criterii de departajare, contract, și ce mai e pe-acolo. Iar finanțistul să-mi asigure finanțarea pentru plata pachetului de acțiuni cumpărat de la voi. Corect? Păi, în acest caz, prefer să închei o colaborare pe perioadă determinată, cu sarcini precise, la care se adaugă un comision de succes, generos, cum spui tu. Nu e mai bine așa, ca fiecare să știe ce are de făcut și să se concentreze pe asta?

După o lungă ezitare Dinel încuvințează:

‒ E bine și așa.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (6)

6

            A doua zi mă înfățișez la ora matinală cu două dosare ticsite cu documente, să arătăm că nu suntem la primul import, atât de necesar pentru continuarea fluxului de producție. Portarul palmează ușor un nou pachet de țigări, cartonat, de data asta nedesfăcut, și mă conduce în biroul șefului vămii. Acolo, prima impresie a fost c-am nimerit la un punct de colectare maculatură. Iar directorul, ce se ivea mic, cu fruntea asudată, pe fundalul maldărului de hârtii și dosare, părea cuprins de o subită febră a ordinii, cu documente care necesitau o aranjare minuțioasă chiar în acel moment. Încât, ai fi zis că ultimul lucru pe care-l are de făcut este să stea de vorbă cu mine. Mă opresc la doi metri de ușă, copleșită de imaginea răzvrătită a acelor dosare, ce semănau cu ale mele, și nu-mi dau seama când, din cel de deasupra, mi se scurge plicul, ceva mai consistent decât cu o zi înainte. Dolarii mei se înșiră în evantai pe linoleum, ca un pachet de cărți făcut scăpat de un ilustru prestidigitator.

 Dacă n-aș fi fost chiar eu eroina acestei întâmplări, ci o spectatoare neimplicată într-un film de prost gust, pe cuvânt de onoare, aș fi crezut că s-a schimbat filmul, într-un moment de neatenție. Dintr-o dată, timpul se dilată nejustificat și parcă are un alt sens. Directorul îmi aduce un scaun prăfuit și mi-l șterge cu mâneca. Mă invită să iau loc, sprijinindu-mi ușor spătarul scaunului. O cafea, o apă? Scuzați deranjul. La noi se muncește. Puteți să fumați dacă doriți. Nu vă faceți probleme. Imediat va aduc o scrumieră. Dar unde rămăsesem? A, da...

Plec din biroul șpăgarului șef de la vamă cu sentimentele amestecate. Rezolvasem problema, documentele mele de import arătau acum impecabil cu data corectată profesionist, doar cu o zi înainte de intrarea în vigoare a noilor și împovărătoarelor taxe vamale. Dar mai aveam un hop de trecut: Minodora. Cu documentele refăcute trebuia să mă prezint din nou în fața acelui dulap uman cu față de tub cinescop, pe care se derulează un monolog din alte vremi despre înfierarea capitalismului. Dar nu am încotro. E musai să fac și trebușoara asta pentru a obține avizul final.

Sper ca semnătura directorului, expusă la loc vizibil pe document, să mai risipească din aburii ideologici ai protecționismului vamal. Minodora mă primește cu o figură mai puțin congestionată ca data trecută. După ce se uită de mai multe ori prin hârtii, parcă pentru a le căuta nodul din papură, într-un final, un surâs înseninează atmosfera: ”Vedeți că se poate să fim și corecte, doamnă, să respectăm legea? Așa da!”. Și-mi returnează documentele avizate, semn că totul este în regulă.

Părăsesc vama cu încrederea că am făcut ce este necesar. Asta trebuie sa fac, asta nu, reprezintă principiul după care mă ghidez în viață și în afaceri. Am un singur criteriu: morala mea. Judecata proprie mă absolvă de a tuturor, fără resentimente, regrete sau mustrări de conștiință. Odată, am aplecat urechea unde nu trebuie, pare-mi-se la Hussein sau la vreun apropiat de-al său, și ce mi-a fost dat să aud n-a fost pe gustul meu. Fusesem acuzată de fațărnicie, infidelitate, lipsă de onestitate, principalele mele ”calități” în lupta cu eolienele moderne ale capitalismului. Vezi, Doamne, mă situam de partea oamenilor de afaceri corecți care combat caracatița fărădelegilor, a țepelor, a șpăgilor, la modul declarativ, dar în subteran căpătasem meșteșug pentru uneltiri și afaceri necurate. Această constatare mi-a smuls un zâmbet ironic. Contează mai mult să fiu împăcată cu mine însămi și, de data asta, așa stăteau lucrurile. Pe de altă parte, fair-play-ul financiar sau acreditarea ideii, cum că mediul economic ar fi un fel de joc Monopoly de pension, reprezintă o gogoriță mai mare decât tot Wall-Street-ul. Orice om de afaceri cu oarece succes are în bagajul de cunoștințe conceptul de ”preluare ostilă” și un întreg arsenal de mijloace pentru a ajunge acolo. Cei mai prevăzători învață, cu aceleași arme, să contracareze preluările ostile ale rivalilor. Detractorilor mei, cu grație, le transmit doar atât: termenul ”hostile takeover”, reprezentând cea mai spectaculoasă formă de control al managementului unei companii, n-a fost inventat, nicidecum, la București. Doar ca o curiozitate, are rădăcini adânc înfipte peste ocean, unde se spune că se fac afacerile cele mari.

Sosise momentul ca în perspectiva marelui eveniment să mă întorc la problemele mele mai vechi și să izolez un potențial pericol: Hussein. În ultima vreme Hussein devenise de necontrolat. De fapt, îl controlau orgoliul și invidia că altcineva, o femeie, reușise în afaceri acolo unde el prevăzuse că are să-și rupă gâtul. Cu toate că îi returnasem o parte din banii oferiți cu zgârcenie când am început afacerea, considera că merită mai mult, chiar un procent din ceea ce realizasem cu atâta trudă. Credea că doar el cunoaște rețeta autentică a succesului, iar rezultatele mele se datorează unui concurs fericit de împrejurări, din care nu se excludea pe sine. Presiunile lui, la început doar niște insinuări voalate exprimate prin interpuși, deveniseră din ce în ce mai directe și cu țintă precisă: preluarea controlului. Era cazul să-i arăt și reversul medaliei. Împreună cu avocații am pregătit un plan minuțios de acțiune. Următoarea scrisoare avea să-i fie remisă prin poșta prioritară:

”În atenția domnului director Hussein,

            Având în vedere relațiile de afaceri tot mai apropiate dintre societățile noastre, SC Conacul de Vinuri Odobești, prin directorul său general Lucky Gheorghe, vă invită la sediul societății să analizați o ofertă de preluare. Nu excludem nici varianta unei fuziuni între societățile noastre. Vă așteptăm în data de ... la ora ... .”

            Cele câteva zile rămase până la întâlnirea convocată cu multă dibăcie se anunțau critice. Nu sunt excluse intimidări sau hărțuiri de tot felul. Nu am nici o explicație de dat până la data stabilită, în prezența avocaților. Sfătuită de aceștia, plec într-o mini-vacanță la munte, departe de freamătul și neliniștea din capitală, alături de Luca. Fără telefon, pager, fax, sau vreo altă formă de comunicare. Doar cu gândurile și copilul meu. Las în urmă Bucureștiul dis-de-dimineață, pregătită pentru o schimbare de decor, atât în natură cât și în stările mele sufletești, gândindu-mă că și la nivelul simțurilor funcționează principiul vaselor comunicante. Părea că exteriorul și interiorul se reflectă în aceeași oglindă, ca într-o retină cu funcție dublă, ce poate să privească atât în afară, cât și înăuntrul minții, cu ochii închiși. În goana mașinii peisajele se succed variat, ca într-o caleidoscopică chemare. Culturi de galben, portocaliu, violet, cer mâzgălit de albastru, păduri în nuanțe verzui sau, în sfârșit, crestele golașe vinete sau gri, se transformă în crâmpeie de liniște odihnitoare pentru ochi, trup și suflet. Singurul element neastâmpărat în acestă ordine a lucrurilor, parcă de la începutul lumii, este Luca care pune într-una întrebări: ”Dar unde mergem? Ce facem? Cât stăm? Cu cine ne întâlnim? Ce vizităm?”. Explicațiile mele riguroase sunt un bun prilej pentru un nou șir de alte și alte întrebări. Luca este în vervă, pornit să recupereze de la nivelul curiozității timpul pe care i-l acordasem cu țârâita în ultima vreme. Mi-am dat seama că și la stadiul afectiv există oarece restanțe. Ca niciodată, nu sunt copleșită, răspund calm, cu sinceritate și amuzament, luându-mi energia din natură. Într-un târziu ajungem la Sinaia, obosiți după atâta drum, și ne luăm în primire camera la hotel.

Au fost cele mai frumoase trei zile pe care le-am avut în ultimul an. Am colindat păduri, ne-am oprit să primim mângâierea soarelui în poienițe, am urcat pe cărări de munte ca apoi să ne refugiem în saloanele pline de istorie ale unor castele sau case memoriale, ne-am ascuns de vrăjitoare și de Baba Cloanța, ca apoi să cădem lați, după cină, în cămăruța noastră de hotel. Alături de Luca m-am simțit din nou copil, departe de lumea dezlănțuită a rechinilor și hienelor din mediul de business.

            A patra zi pornesc pe drumul de întoarcere spre București. Un ambuteiaj era cât pe ce să-mi strice execuția preconizată. După un mic ocol, să-l las pe Luca la mama, mă înfățișez pe ușa sălii de ședințe, cu o întârziere de o jumătate de oră. Toată lumea era prezentă în păr și mă aștepta nerăbdătoare. Hussein, bine dispus, afișează un zâmbet superior cu care mă abordează din start, producându-mi iritare:

            ‒ Nu-mi închipuiam că ai să faci lucrurile ca la carte, însoțită de avocați, economiști. Pentru conformitate, i-am adus și eu pe ai mei, dar nu cred ca negocierile să dureze prea mult. Îți ofer cât dorești, apoi scădem sfaturile mele de milioane. Ha, ha! Chiar mă întrebam când te vei decide să vinzi? Câți ani are Luca acum? Cu siguranță e în perioada aceea din viață când resimte cel mai mult nevoia de un părinte apropiat, care să-i ofere din timpul său prețios, a încheiat cu același zâmbet lung de bunăvoință.

            N-am răspuns. Am tăcut, cu decență, pentru a se pierde în neant sensul acelor vorbe, aparent de curtoazie. Însă, cunoscând emitentul, acestea se proiectau pe fățărnicia lui și arătau mai degrabă a expresii arogante, insultătoare. M-am uitat rece la acel surâs prefăcut, care s-a stins abia în momentul în care am făcut semn avocaților să-i înmâneze o hârtie cu antet, semnată și ștampilată, prin care îmi prezentam intenția de preluare. Nu cred să-și fi aruncat ochii pe ea mai mult de zece secunde, a aruncat-o cât colo și a dat să se ridice de la masă. În acel moment a intervenit providențial unul dintre avocați:

            ‒ Domnule Hussein, țin să vă aduc la cunoștință că va aflați într-o situație deloc confortabilă, dacă nu chiar ingrată. Tocmai am aflat că numele dumneavoastră este implicat în mai multe anchete vizând suspiciuni rezonabile de trafic de persoane, adăpostirea unor emigranți ilegali, procurarea de documente de identitate false, la care se adaugă o serie de infracțiuni economice grave precum rambursări ilegale de tva sau brancrută frauduloasă. În momentul de față se derulează acțiuni specifice pentru strângerea de probe, ceea ce înseamnă că în curând veți fi chemat la audieri.

            ‒ Dar..., dar e ridicol, afacerea mea valorează de cinci ori mai mult. Numai..., numai depozitele..., nu-mi vine să cred, e o bătaie de joc...

            Îl vedeam cum se sufocă de mânie, încât m-am simțit datoare să-l protejez:

‒ Dragă Hussein, dar noi îți facem o favoare. Îți oferim un preț bun în condițiile date. Îți dai seama că dacă vei fi găsit vinovat de toate acele lucruri îngrozitoare care ți se pun în cârcă, se va trece la confiscarea averii și, în cel mai bun caz, vei fi declarat persona non-grata, dacă nu cumva vei cumula ani grei de pușcărie. Așa, îți iei banii, ceva mai mulți decât cei cu care ai venit în România, trebuie să recunoaștem, și părăsești definitiv această țară, ca cel mai onorabil om de afaceri. E în avantajul tău.

            ‒ Cățea! Doar tu știai de frații mei, pe care i-am ferit din calea războiului. Ce-ai fi vrut? Să-i las pradă bombelor...

‒ Vă rog să aveți în vedere că orice declarați acum poate fi folosit împotriva dumneavoastră, a intervenit avocatul.

Hussein n-a mai avut puterea să răspundă și la acestă ultimă remarcă, s-a ridicat tremurând de mânie, a rupt propunerea noastră care-i asigura o retragere liniștită și a părăsit în grabă sala, alături de liota cu care venise. În urma lui, cei rămași m-au aplaudat pentru stăpânirea de sine. Totuși, Hussein se dovedea a fi un pește greu de prins. Amenințările erau apă de ploaie pentru el, nu funcționau așa ca la oricine. Probabil văzuse multe la viața lui în țara de unde provenea, Irak, măcinată de ororile unor cumplite conflicte armate, încât nu se mai speria de nimic și de nimeni. O singură certitudine aveam. Trebuie să mă mișc repede, căci altfel totul s-ar putea întoarce împotriva mea. Dacă-i dau timp de gândire..., Hussein nu e prost, chiar deloc, și orice fisură în planul meu l-ar transforma din victimă sigură în vânător. Variante nu se alegeau a fi multe. L-am exclus din start pe Geo. Nu se preta la asemenea găinării și, în plus, decontul ar fi fost imens.

L-am chemat la mine în birou pe George, șoferul. Îl cunoșteam ca pe un om devotat, dar acum îi ceream ceva mai mult: maximă discreție. În timpul scurs până să vină George, rememorez cu duioșie o întâmplare cu iz de anecdotă. În urmă cu ceva vreme, când sosise la mine să-l angajez, se postase în fața biroului meu un om cu moralul la pământ. Avea un ușor tremur al brațului în care ținea hârtia ce-l recomanda pentru munca de șofer. L-am poftit să se așeze și i-am cerut hârtia. CV-ul se vălurise ca o sugativă în urma transpirației abundente la nivelul palmei. Lucrase vreo cinci ani la o societate de transport. Acolo, fără să adere la o mișcare sindicală puternică, se gândiseră ei, salariații, de capul lor, să  facă presiuni asupra conducerii pentru mărirea salariilor. Un asemenea demers n-ar fi părut o surpriză pentru mediul economic în care ne aflam, ca angajații să-și ceară drepturile legitime de indexare a salariilor cu rata inflației. Numai că, puțini angajatori răspundeau unor astfel de provocări sau, acolo unde se acorda ceva, măririle salariale nu acopereau nici pe departe creșterea prețurilor. În cazul societății de transport unde George câștiga o pâine, s-a găsit un director economic cu inițiativă care să facă rost de bani pentru indexări. Fără a sta mult pe gânduri, a luat întregul fond de salarii, și ceva rezerve, și s-a dus direct la Cluj-Napoca pentru a face o depunere la Caritas, jocul piramidal ce-ți acorda de opt ori suma investită, după trei luni. Dacă prețurile pot crește de trei ori într-un an, de ce n-ar putea crește sustenabil și veniturile de opt ori în trei luni? Era argumentul forte al celor care aveau încredere în această schemă Ponzi, brevetată încă din anii '20 în Statele Unite, ca escrocherie de succes. Unul, Charles Ponzi, a fost cu ideea, aveam să aflu și eu întâmplător. În fapt, în sinea lor, toți se temeau că s-ar putea prăbuși, însă sperau să mai țină măcar trei luni. Directorul economic a fost printre cei mai puțin norocoși, și cei care depindeau de el, de asemenea. Cu doar trei zile înainte de scadență, fondul Caritas a intrat în incapacitate de plată, iar imensa fraudă a ieșit la suprafață. Așa cum era de așteptat, în ziua de salariu angajații au venit buluc la sediu pentru a-și primi chenzina mărită. Numai că, în loc de bani, au fost întâmpinați cu un imens lacăt proptit în poarta unității și un anunț lipit cu scotch: ”Societatea își încetează activitatea, iar toți salariații sunt trimiși în șomaj”. Așa s-a văzut bietul George pe drumuri. Era un băiat destupat la minte, muncitor și, în plus, niciodată nu ar mai cere vreo mărire de salariu.

‒ Crezi că poți da o fugă până în Centrul Vechi, să-l pescuiești pe Grig valutistul? Vreau să mi-l aduci mort-copt. E ceva foarte, foarte important. Nu e nevoie de mai multe detalii. Atât poți să-i spui. Ne vedem la birou într-o oră.

Venise clipa să testez relațiile lui Grig din poliție și servicii. Știam că are spatele asigurat pentru că, pe lângă schimbul valutar, mai nou își diversificase oferta. Era dispus să ofere și împrumuturi cu camătă sau să cumpere, la colțul străzii, nou-apărutele certificate de proprietate, emise de guvern prin programul de privatizare în masă. În fapt, un nou gheșeft, girat de data asta de stat, sub numele de marea cuponiadă. Devenise clar ca lumina zilei că aceștia nu puteau fi banii lui Grig. Cel mai probabil, se conectase la banii sistemului, care operau într-un circuit paralel celui bancar. Întrebările care mă munceau nu-și găsiseră răspuns. Cât de puternic și cât de mult mă pot baza pe acel spate? Cum își ungea relațiile și până la ce nivel? Riscam cu Grig, însă motivele păreau întemeiate.

Pregătisem și două cărămizi de bani. Zece mii acum și alte zece la sfârșitul operațiunii. Nu era mare lucru de făcut: mandat de percheziție pentru suspiciuni rezonabile de posesie a drogurilor, nerespectarea regimului armelor și munițiilor, trafic de persoane, falsificarea unor documente de călătorie. Și apoi punerea în aplicare: o descindere în forță cu mascați, cu noaptea în cap, percheziții, clinchet de cătușe, audieri și reținere pentru douăzeci și patru de ore. Nimic mai mult. Grig venise la întâlnire avizat de ceea ce am să-i cer și conștient de ce poate oferi. L-am simțit din prima că are mandat. Se pare că nimic nu trece neobservat de vigilența serviciilor, legat de relația mea tensionată cu Hussein, și de data asta mi-o luaseră înainte. Nici în ruptul capului nu mi-aș fi putut închipui ca interesele noastre aveau să fie convergente, cel puțin până la un punct. Grig îmi face o propunere exact pe gustul meu.

‒ De acord, dar să nu vă prind că vă atingeți de el! Câteva îmbrânceli, amenințări, și atât. După o zi îi dați drumul. S-a înțeles? am urlat speriată că brutele acelea în uniformă, cu ciorapul pe față, negre la trup și suflet, ar putea să-și facă prea bine treaba pe spinarea bietului Hussein. Altfel, nu veți primi nici un șfanț din cea de-a doua tranșă de bani!

‒ Dar eu n-am nici o vină, s-a apărat Grig, de parcă Hussein fusese deja trecut prin furcile caudine ale întrevederii cu mascații. Am să transmit mai departe, dar dacă mai scapă un picior în plex, e inerent madam! Eu mă pricep doar la bani, spuse, încercând să se disculpe. Apoi, luând teancul de dolari și cântăridu-l din priviri, îl făcu nevăzut în străfundurile borsetei sale.

‒ Atunci, mulțumește-te doar cu ăia! Dar în timp ce rosteam aceste cuvinte, convingerea mea că aș mai putea să-mi protejez în vreun fel fostul partener se estompa, puțin câte puțin.  Cădea în desuetitudine.

Operațiunea de intimidare a fost de un real succes. Se pare că Hussein a ajuns bine preparat acasă. După trei zile mi-a trimis contractul semnat, prin avocat, din care reieșea că îmi cedează toate operațiunile sale în România. Măcar a avut decența să nu se prezinte în fața mea, în halul în care arăta. Am apreciat asta și, în consecință, m-am purtat ca o lady. I-am trimis, tot prin avocat, un cec cu o sumă îmbunătățită față de ultima noastră negociere. Pentru disconfort. Și, cadou, un bilet de avion la clasa business. Doar dus.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro