7
Clubul Diplomatic. Zilele orașului București. Peluza din
preajma terenului de golf, înțesată de lume, pare un decor permisiv care împacă
toate gusturile, adunând laolaltă toalete extravagante cu ținute sobre sau
personalități unanim recunoscute cu vedete de-o toamnă. Discuțiile se leagă
firesc cu un pahar de vin în față, în preajma unor platouri cu bunătăți. Fără
vreo introducere de complezență, o bucată de stridie degustată întâmplător dispune
de suficient fosfor pentru a aprinde memoria selectivă și a recompune, în
amănunt, pitorești amintiri despre vacanțe prin Caraibe sau ospețe pe croaziere
selecte. La o altă masă, indulgența vestimentară capătă aspecte atât de
grotești, încât un grup de ziariști sau pseudo-ziariști, legitimați la
publicații care n-au apărut niciodată, se simt în largul lor cu puloverele
lălâi peste cămășile soioase, risipind damfuri care suprimă și cele mai șic
colonii de pe Champs Elysees. Își lasă rucsacurile la piciorul mesei cu
intenția vădită de a prinde cu mai multă dexteritate platourile cu gustări
calde sau paharele de vin. Desigur, vinuri de la ”Conac”, alese cu grijă pentru a gâdila papilele gustative ale
celor mai exigenți discipoli ai lui Bachus, căci doar beneficiem de statutul de
sponsor al manifestării, cu noua noastră colecție de lux. O a doua intenție,
premeditată, se va distinge ceva mai târziu, spre sfârșitul evenimentului, când
rucsacurile își vor dovedi din plin utilitatea pentru a prelua surplusul de
delicatese ce n-au încăput în gușile unor așa distinse fețe dâmbovițene.
O altă categorie de invitați, cu pulovere care nu se diferențiază
foarte mult de cele ale boschetarilor media, dar care se bucură de-o infinit
mai îngăduitoare observație din partea asistenței, ba chiar de simpatie pe
alocuri, stârnind zâmbete provocatoare și priviri fățișe, sunt fotografii de la
revistele glossy sau de scandal. Este uimitor cum o simplă unealtă cu obiectiv
superangular te poate propulsa pe scara socială, în ochii critici ai celor mai
de soi reprezentanți ai societății! Nimic nu este întâmplător. Oamenii din
spatele camerelor fac și ei concesii pentru a menține o elită de mucava în
prim-planul atenției unei prese obediente.
În mijlocul acestei forfote se țin discursuri entuziaste,
mobilizatoare, despre trecutul destoinic al Bucureștiului și viitorul ce se
prefigurează măreț, demn de micul Paris. Cu prezentul avem noi o problemă, dar
se poate rezolva, primim asigurări de la tribună, din partea primarului
general. Apoi se întâmplă un moment solemn. Sunt invitată pe scena improvizată
pentru a mi se conferi titlul de cetățean de onoare al municipiului București.
Ce moment mi-a ales hazardul pentru a sărbători despărțirea definitivă de
trecut și ieșirea din sfera de influență a lui Hussein! În momentul în care
sunt rugată să susțin un speech, gândul
mă poartă în primul rând la el:
”Este
o onoare pentru mine să primesc această distincție. Ea încununează eforturile
mele din ultimul an, de a pune pe masa românilor vinuri de calitate superioară,
care să rivalizeze cu vinurile servite în celebrele restaurante din Franța și
Italia. N-aș fi reușit această performanță fără sprijinul necondiționat al
partenerului meu de afaceri, domnul Hussein. El nu se află astăzi aici, fiind
plecat din țară, cu afaceri, să ne reprezinte la târguri și expoziții
internaționale. Sunt convinsă că și-ar fi dorit mult să fie prezent. Însă vreau
să-i mulțumesc și pe această cale. Cum, de altfel, țin să mulțumesc și Primăriei
Municipiului București pentru încrederea acordată, în speranța unei colaborări
de lungă durată”.
La final, ciocnim câte un pahar de șampanie și gust din
cupa victoriei. Îmbătător succes, într-o seară magnifică! Ce mi-aș fi putut
dori mai mult? Ce m-ar fi putut impresiona suplimentar, într-un asemenea moment?
Poate doar consulul Franței, sau cel al Italiei, să-și facă loc pe lângă
ghiotura de invitați ce-mi dau târcoale, încercând să-mi strecoare o vorba bună
și să laude calitățile vinurilor prezentate.
La scurt timp după seara de grație sunt readusă într-un
mod brutal cu picioarele pe pământ. Credeam c-am rupt-o complet cu trecutul,
dar acesta nu se dă învins. Se agață de mine cu patimă. Deși Hussein a plecat,
moștenirea lui produce încă efecte amețitoare. Se pare că în ultimele lui zile
în care s-a învârtit prin România, trasul sforilor pe la Combinatul de
Vinificație Odobești, principalul nostru furnizor de materii prime, a
reprezentat ocupația de bază. În consecință, mă trezesc cu Marian Enache izgonit
din întreprindere, desfăcându-i-se contractul de muncă fără preaviz, iar
înțelegerea noastră de aprovizionare, anulată unilateral. Fără nici un motiv.
Explicațiile sunt de prisos. Le știu deja. Paradoxal, această stare de lucruri
apare tocmai când comenzile aproape se dublează de la o lună la alta. Riscul să
nu le putem onora, recte să ne pierdem credibilitatea, se aseamănă în lumea afacerilor,
dacă pot face o comparație, cu prăbușirea de pe un zgârie-nori. Mai avusesem
momente de cumpănă, situații fără ieșire la începuturi, dar nu se compară cu
aceasta. Când nu aveam o faimă, o reputație de apărat, când nu aveam atâția
oameni în subordine, care să-și lege viitorul de deciziile mele, lucrurile erau
mai simple. Un faliment în plus sau o nouă țeapă pe lista lungă a țepelor
post-decembriste, nu reprezenta un capăt de țară. Mare scofală! Nimeni n-ar fi
băgat de seamă. Însă, după ce sistemul mă urcă pe un piedestal, acum îmi taie
aripile. Să cad în gol și să mă strivesc de pământ.
Că tot m-am stârnit cu aceste comparații desuete și nu le
mai pot stopa (oricum această filă de jurnal îmi aparține exclusiv, nu este
scrisă pentru priviri indiscrete), trăiesc drama copilului unui savant, ocrotit
părintește, dar obligat de aureola tatălui să-și forțeze limitele, pentru a
eșua apoi din eșec în eșec. Ibovnicul meu protector este sistemul. Un protector
sclipitor, dar denaturat și cam prost famat, care mă lasă acum din brațe. Cine
știe unde m-ar fi dus aceste gânduri înnegurate, la ce depresie existențială,
dacă nu mi-ar fi alunecat privirea pe colțul unei gazete. Și ce văd? Un licăr de
speranță. O delegație a Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale se
află la București. Pentru a nu intra în incapacitate de plată, guvernul este
nevoit să semneze un nou acord de finațare cu cei doi creditori internaționali.
Dar nu oricum, ci cu clauze. Iar una din principalele condiții constă în
privatizarea întreprinderilor de stat considerate nestrategice pentru economia
națională. Deja se publicase în presă o listă cu o sută cincizeci de
întreprinderi scoase la mezat. Vor mai urma și altele.
O șansă sau o iluzie? Dacă mi-ar reuși privatizarea
Combinatului de Vinificație Odobești, i-aș da afară pe directorii comunistoizi
și l-aș instala în funcție pe Marian Enache. Ce dulce răzbunare ar fi, îndrăznesc
să visez cu ochii deschiși, ca să cad apoi din nou în melancolie. Dar cu ce
bani? Sunt vehiculate sume astronomice de milioane de dolari. Un scenariu care
m-ar duce într-o fundătură. Pe de altă parte, dacă se scoate la privatizare
combinatul și
nu reușesc să mi-l adjudec... Cu noul proprietar, competitor direct, ar fi
imposibil de negociat un nou contract de aprovizionare, în condiții rezonabile.
Probabil, aș fi condamnată să pun cruce afacerii cu vinuri. Cel mai cuminte,
deocamdată, este să ajung la o nouă înțelegere cu conducerea combinatului, iar
pentru asta se impune să-l sacrific pe Marian Enache și să caut la FPS amânarea
procedurilor de privatizare.
Am mintea
încâlcită de scenarii întortocheate. Dar, orbecăind cu ochii minții pe
drumeaguri fără ieșire, mi se arătă limpede cheia tuturor acestor cuvinte
încrucișate: FPS. Sau, tot din trei litere, GEO. Iar Geo? Refuz să accept ce
devenise evident. Păcatele trecutului mă urmăresc cu consecvență. Important
este să ies întărită din aceste experiențe. Ce m-ar face mai puternică? Voința
de nezdruncinat. Iar cu răsplata pentru cei care m-au văzut altfel de cum sunt,
toate la timpul lor.
Cu inima îndoită purced a-l suna pe Geo. Mă lămuresc
repede că nu doar mie mi-este teamă de o nouă întrevedere, el pare pur și
simplu siderat de-o asemenea perspectivă. Se ferește ca dracul de tămâie de
confruntarea cu mine. Îmi vorbește în doi peri, laconic, pe alocuri fără logică
și înțeles, bălmăjind niște cuvinte fără sens. Departe de discursul lui stăpân pe
situație, din trecut. Încet-încet mă conving că ultima noastră întâlnire
produsese deranj mare și în instituția căreia i se încredințase, până la
eșaloanele cele mai înalte, nu numai în sufletul meu. Cu greu deslușesc ce vrea
să-mi comunice. Pentru problemele mele stringente mă îndrumă să iau legătura cu
șeful lui direct, directorul direcției privatizare. Un anume Dinel Strizu,
probabil tot un securist. Nu pierd timpul și îmi aranjez degrabă o întâlnire cu
acest personaj.
Pentru a doua oară mă văd confruntată cu destinul
potrivnic. Nevoită să mă supun sorții care, în același sunet strident de tocuri, pe culoarele
sediului FPS, picură cadențat neîncredere în sufletul meu chinuit, pus față în
față cu fantomele trecutului. Dacă ăsta e prețul pe care trebuie să-l plătesc, într-o
lume a
afacerilor misogină,
atunci să-și aleagă o altă metresă! N-am de gând să mor, și nici să mă înjosesc
pentru un ideal. Poate ar fi cazul să le vorbesc de demnitate, demnitatea
femeii. Știu că acestor românofili de paradă le plac cuvintele pompoase. Din
dragoste de țară l-au slujit pe Ceaușescu și tot pentru pământul patriei și-au
ales poziții-cheie în cernerea investițiilor străine.
Directorul direcției privatizare pare un tip total
diferit de cum mă așteptam. Înalt, atletic, cu mustața tăiată minuțios la linia
buzelor subțiri, se mișcă cu naturalețe în costumu-i elegant, de firmă, la un
singur rând de nasturi. Un tip mișto, puteam să jur după prima impresie, pe gustul meu, chiar
dacă puțin demodat. Cel puțin ca aspect fizic, contrastul cu adjunctul său e
evident. Mă abordează jovial, în timp ce mă întâmpină la registratură, pentru a
mă conduce în biroul său imens, situat la al doilea etaj.
‒ Deci dumneavoastră sunteți persoana care a pus pe jar
instituția noastră, mai mult decât cel mai aprig spion, în urmă cu ceva timp?
Cât să fi trecut de-atunci? Doamne, Doamne, ce noroc am avut! Chiar îmi doream
să vă cunosc personal. Acum, văzându-vă, îmi dau seama că vina lui Geo,
impardonabilă de altfel, merită totuși niște circumstanțe atenuante.
Tot ce-mi imaginasem despre bărbatul din fața mea se năruie
instantaneu. Am auzit bine? Ce-a fost asta, un compliment? Domnul acesta
elegant, cu zâmbetul pe buze, a vrut să-mi facă un compliment și i-a ieșit cea
mai gravă insultă pe care mi-o putea aduce? Parcă s-a dislocat ceva în mine.
Cum adică, pentru că e vorba de persoana mea, este mai puțin grav ce a făcut
Geo? Mai bine ar fi tăcut, și aș fi rămas la prima impresie, de tip mișto, pe a
cărui canapea chiar m-aș fi putut destinde. O asemenea mojicie cu greu ar putea
fi ignorată, încât am nevoie de mai multe cazne pentru a schimba subiectul:
‒ Prefer să nu discut despre ce a fost atunci. Scopul
vizitei mele aici este altul. Sunt femeie de afaceri și am venit să discutăm
afaceri. Mai precis, despre privatizare. Parcă cu asta vă ocupați?
‒ Perfect de acord, îmi răspunse domnul director, ignorând
întrebarea mea tendențioasă.
Ce-aș mai putea discuta cu un astfel de individ, după o
asemenea introducere? Am gândit, dar am tăcut. Și bine am făcut. Încă o dată,
prima impresie îmi joacă o festă. Omul chiar e profesionist în domeniul lui de
activitate, aproape la fel de bun ca la dat cu mucii în fasole, pe o scara
inversă a valorilor, când vorbim de maniere. Îmi dau seama că scopul vizitei
mele la FPS nu tolerează etalarea orgoliului, astfel încât trec cu vederea ”micile scăpări” din comportamentul directorului.
Iar discuția se mai destinde. La un moment dat, scăpăm inclusiv de formalisme
și politețuri pentru a ne face mai bine înțeleși.
‒ Dragă Lucky, înțeleg perfect situația în care te afli
și doresc să te sprijin. Și noi ne dorim un capital autohton viguros care să se
ia la trântă cu firmele străine. Dar pentru asta, un singur om nu le poate face
pe toate. Îți recomand doi băieți buni cărora să le cedezi din competențe: un
jurist și un finanțist. Juriștii tăi sunt buni, și-au dovedit priceperea, dar
au nevoie de un cap limpede pentru a trece la următorul nivel: concurarea cu
șanse reale la privatizarea întreprinderilor de stat. Despre finanțist ce să-ți
mai spun, în condițiile în care banii sunt atât de scumpi? E un tânăr școlit în
străinătate, care a lucrat câțiva ani în Londra înainte de a se întoarce în
România. Cunoaște cum funcționează piețele financiare, un domeniu în care facem
și noi primii pași și nu avem mulți specialiști. N-aș vrea să-l laud mai mult,
îți vei da singură seama de ce poate. În curând vom inaugura și la București
piața de capital, iar oportunitățile vor crește. Vei ajunge în curând, sper, la
propriile concluzii despre natura profiturilor financiare. Mânuirea banilor poate
fi o activitate mai bănoasă decât producția sau comerțul. Motorul dezvoltării e
finanțarea, iar în acest domeniu mă tem că nu te mai poate ajuta prietenul tău
Grig. Nici noi, să zăbovim prea mult cu scoaterea la privatizare a Combinatului de
Vinificație Odobești, nu avem cum. FMI și Banca Mondială sunt cu ochii cât
cepele pe activitatea noastră. Avem de raportat ca pe vremea lui Ceaușescu, cât
am privatizat în fiecare lună. Dar până atunci te sfătuiesc să-i angajezi pe
cei doi oameni de care ți-am vorbit. Poftim cărțile lor de vizită. Următorul
pas ar fi să ne ocupăm de întocmirea caietului de sarcini în vederea
privatizării, în așa fel încât să fie bine pentru toată lumea. Te avertizez
însă, cei doi nu vin decât pe salarii foarte generoase, dar își merită banii.
Salarii generoase, nu asta e problema. Însă, să cedez din
capacitatea mea de decizie, adică să ofer compania pe tavă noii securități,
după ce abia scăpasem de Hussein, sigur, și cu ajutorul lor, asta avea să fie
cu neputință. Un asemenea joc periculos nu agreez pentru nimic în lume. Dar se
impune să rămân stăpână pe situație și, mai presus de toate, diplomată. Caut să-mi
găsesc cuvintele pentru a formula un refuz politicos. Nu mă confrunt pentru
prima dată cu senzația de conflict deschis care se poartă în psihicul meu. Sunt
atinsă de un soi de dedublare a personalității ce justifică, într-un fel, gândurile,
gesturile, acțiunile mele atât de contradictorii. Asta e! Două percepții pe
scheletul aceluiași avatar. Cine mă judecă superficial m-ar putea acuza de
ipocrizie. Însă nu e deloc așa.
‒ Dragă Dinel, înțeleg că cei doi oameni de care mi-ai
vorbit îmi sunt necesari pentru rezolvarea câtorva probleme punctuale. Juristul
să pregătească împreună cu experții voștri documentația în vederea
privatizării: caiet de sarcini, grilă de punctaj, criterii de departajare,
contract, și ce mai e pe-acolo. Iar finanțistul să-mi asigure finanțarea pentru
plata pachetului de acțiuni cumpărat de la voi. Corect? Păi, în acest caz,
prefer să închei o colaborare pe perioadă determinată, cu sarcini precise, la care
se adaugă un comision de succes, generos, cum spui tu. Nu e mai bine așa, ca
fiecare să știe ce are de făcut și să se concentreze pe asta?
După o lungă ezitare Dinel încuvințează:
‒ E bine și așa.
Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu