Privind retrospectiv la multitudinea situațiilor
pitorești pe care le-am evidențiat de la volanul autoturismului personal, îmi
dau seama de componenta sociologică a acestui volum. Oameni de toate
categoriile sociale mi-au călcat pragul B-MAX-ului pentru a-i purta pe străzile
Bucureștiului și s-au comportat cum au știut ei mai bine. Ca să fiu sincer, un
cititor de casă al manuscrisului mi-a deschis ochii asupra acestui aspect, de
anchetă socială, și m-a întrebat totodată:
‒ Poți să-mi destăinui un mic secret? Ca cititor am
sentimentul că lipsește ceva din viitoarea ta carte. Autorul ascunde ceva, o
undă de nostalgie. Ai fi vrut să fii cu cineva anume în mașină, să schimbați
impresii, păreri, și nu s-a împlinit? Trebuie să existe și o dorință ascunsă...
‒ Te înșeli. Nici una. Tot ce vreau pot să-mi creez din
jocul tastelor pe ecranul calculatorului. Lumea mea poate fi îmbogățită la
nesfârșit cu personaje, îmi place să cred, autentice, răspund arogant.
Totuși, întrebarea mi-a dat de gândit. Întâlnirile ratate,
cele neconsumate pentru că a întârziat trenul în Gara de Nord sau am stat prea
mult la un semafor și am ratat personajul, pot fi oare și ele povestite? ”Ce
s-ar fi întâmplat dacă...?” este o întrebare la fel de legitimă? Deși mai puțin
concretă ca aceea: ”Care este următoarea destinație?”. Nu, nu este legitimă.
Mai degrabă injustă. Recunosc.
În momentele de întoarcere cu fața spre interior, am un
personaj preferat pe care nu l-am identificat încă în rutele mele zilnice. Mi-ar
fi plăcut să fiu așteptat la colțul străzii de un scriitor. Sau un artist. Unul
dintre cei mari. Dacă mi-ar fi permis timpul l-aș fi abordat fără pic de
reținere pe Henry Miller. E adevărat, și spațiul ar fi avut nevoie de un bun prilej. Sau pe....
O, Doamne! Sunt o mulțime de pictori, poeți, muzicieni, considerați anacronici,
care au supraviețuit timpului lor, chiar dacă au trăit iluzii opulente și
certitudini paupere. Aș fi dorit să aflu secretul viziunii lor despre ceea ce
va să vină. Cum de au reușit să păcălească timpul în care se află, migrând către
o altă eră, și să fie pe placul noilor generații? Cu siguranță, cu ochii minții
au putut să vadă emoția fiecărui admirator în parte, chiar dacă nu era născut
în momentul desăvârșirii operelor lor de căpătâi. Au avut clipa de glorie ”avant la lettre”.
Mă bucuram de ambele fațete ale cuvântului, atât cel
scris, cât și cel citit. Până să-l întâlnesc pe el, cu o operă care nu este
totuși de căpătâi. De aici încolo, iremediabil, mi-a rămas o singură certitudine
a valorii, cea a lecturii. Ca și cum sensuri, semnificații și uneori figuri de
stil le trec printr-o sită organică și le reașez apoi în slove, de data asta cu
amprenta personală, într-un act care încearcă să depășească codiția de
imitație. Ar putea fi primul semn că m-am îndrăgostit, de cineva care-mi împărtășește
sentimentele dintr-o altă capsulă a timpului.
Dar există cu adevărat călători prin timp? De pildă, se
poate presupune ca dramaturgul nostru genial, Ion Luca Caragiale, să fi avut
vreo călătorie în viitor? Să ne vadă pe noi și abia apoi să se întoarcă, plin
de idei, ca să ocupe masa de scris? Sau, la un alt nivel, aș putea să-l aduc în
discuție pe Jules Verne care, deși nu caută mecanismul care perpetuează
racilele epocii sale, pe tărâmul științei pare să fi fost mai meticulos. Dacă
se petrece, călătoria lor în timp îmbracă forma unei figuri de stil de
dimensiuni colosale, care abandonează sensul propriu al cuvintelor, suprapus pe
sensul existenței, dinspre naștere către moarte. Iar atunci când se închide
cercul, aceasta uriașă metonimie a vieții ajută la transmiterea unor mesaje
codificate, descifrate prin intermediul improbabilei excursii. Sau, o fi
silogism? De la volan par totuna.
Dilemele mă bântuie. Oare e corect să mă cațăr fără
rușine pe gloria unor corifei, punându-i să spună cuvinte pe care nu le-au
rostit vreodată, doar pentru a-mi face mie hatârul? Sau, chiar dacă le-au
rostit, să scot din context ideile lor pentru a le sălta la plasă pe ale mele? Să-mi
imaginez o întâlnire cu o personalitate din trecut, care nici măcar nu mă poate
da în judecată că mă folosesc de imaginea sa, pentru a-mi promova propriile
concepte și a le da notorietate? M-aș descalifica.
Dar aș putea face altceva pentru a mă apropia de o lume considerată
dispărută, dar care reînvie când te aștepți mai puțin, prin elitele sale
transformate în personaje istorice. Există vreun scriitor care să cotrobăie
atât de mult prin istorie încât să ajungă la performanța de-a trăi concomitent
în mai multe lumi? De-a se afla în mintea, în scrisorile, în articolele din ziare
sau jurnalele intime ale unor enigmatici neînțeleși, ce și-au consumat rugul
existenței cu secole în urmă? Dacă acesta există, cu siguranță poartă numele de
I.P. Aș plimba-o gratis pe I prin tot Bucureștiul. Aș putea fi cel mai credincios aghiotant al
ei, doar
pentru a-mi oferi un crâmpei din transcendența pe care o emană în scrierile
sale. Sau ale dumneaei... Ar trebui să mă obișnuiesc ca vorbele mele să sune
frumos, măcar înmuiate în politețea secolului 20, pe care l-am parcurs ceva mai
bine de șapte ani, și ar trebui să se vadă, în caz că ne vom întâlni. Pornind
de la această mărturisire îmi fac curaj. Mă postez ostentativ cu mașina lăbărțată
pe două locuri de parcare, în față la ”Litere”, unde știam că predă, și aștept.
Deși am convingerea că m-aș bucura de mai mult succes sprijinit de capra unui
faeton. Îmi pregătesc întrebările, recitite în gând de zeci de ori încât să
pară naturale.
Întrebările sună bine. Dar argumentele pentru care un
astfel de demers ar căpăta relevanță? Aici e problema. În firea lucrurilor stă
ca un scriitor să aprindă imaginația cititorilor, povestind despre alte
categorii socio-profesionale, inclusiv taximetriști, nu invers. Ce motivație aș
avea ca răsturnarea asta, de valori până la urmă, să aibă un sens, să fie
dictată de rațiune? Nu doar de dorința de a fi extravagant cu orice preț. Secolul
acesta al libertăților de tot felul are și el limitele lui, suportă să fii
diferit în relațiile de familie, netradiționale, dar mai greu în literatură.
Publicul și critica nu fac concesii. Cățărat pe un teanc de volume, uitându-se
în jos, toleranța se vede mică de tot.
Poate să mă salveze doar justificarea că păcatele mele pe
teritoriul imaculat al colii de hârtie sunt mai puțin grave decât celelalte. Pe
meleagurile unde impostura contribuie la calificativul de țară, eu doar mă joc. În alte domenii
îmbracă forme grotești, cu un valet de parcare care își trăiește cu consecvență
rolul de medic chirurg sau un comisar de poliție surprins de stenograme cum primește ordine și
raportează unor capi ai clanurilor interlope. Dar nu mai miră pe nimeni.
Impostori se găsesc și prin forurile de conducere ale țării.
Mă depărtasem binișor de B-MAX și o luasem ușor pe
arătură cu trăirile mele interioare când o imagine pe care o știam bine din
cărți și de pe internet începe să capete însușiri cinematice pe trotuarul de
vis-a-vis. I.P. în persoană. Mă apropii timid. Curajul meu seacă. Cum să mă
prezint cu o retorică care oripilează, strică feng-shui-ul unui cititor
pudibond? Fie ce-o fi! Mă arunc în vâltoarea unei conversații de pe poziții
fără sorți de izbândă. Supozițiile mele catastrofice sunt infirmate brutal chiar în clipele următoare. I.P. s-a dovedit o
interlocutore înțelegătoare care a avut delicatețea să dea curs cererii mele
inedite. Întrebările îmi veneau de-a valma, câte 3-4 într-una singură. La care
să răspundă mai întâi? Eram de nestăpânit.
‒ Cum se raportează un creator, prin opera sa, la
posteritate? Îi pasă? E conștient de grosul ”fanilor” ce îi pot veni din
viitor? Cei care au făcut pactul cu regimul comunist se pare că n-au fost prea
interesați de acest amănunt...
‒ Empiric vorbind, dacă mă uit la prietenii și cunoscuții
mei scriitori și mă uit și la mine, rezultatul numărătorii celor care se
raportează la viitor este zero. Adică nici unul dintre noi nu ia în calcul
posteritatea. Și, de altminteri, de ce am face-o? După ce am văzut toate fețele
istoriei secolului 20, una mai groaznică decât alta, să te gândești la o
posteritate mai bună decât prezentul e naiv. E greșeala de a crede că tot ce e
mai nou e neapărat mai bun, inclusiv publicul din societatea viitorului.
A existat un singur moment favorabil acestei perspective, cel din preajma
lui 1900. Caragiale se gândea la cititorii lui viitori, mai cultivați, mai
exigenți, mai cu simțul ridicolului decât contemporanii lui. El, care era atât
de inteligent, era aici victima concepției de viață de la sfârșitul secolului
19, care văzuse fața bună a progresului și credea că răul s-a terminat pe lume,
oamenii sunt tot mai frumoși, iar războaiele țin de trecut. Norocul lui
Caragiale că a murit în 1912. Dacă ar fi văzut posteritatea! Un prim Război
Mondial, apoi o epocă interbelică în care simțul umorului nu se mai potrivea cu
cel al lui Caragiale (faima lui a scăzut în anii interbelici), apoi un al
doilea Război Mondial, holocaust, gulag... Ce să mai spunem despre
răstălmăcirea operei lui din manuale, în perioada comunistă? De sărbătorirea
centenarului nașterii lui, în 1952? Un moment absolut caragialesc, desigur,
involuntar caragialesc, în care era văzut ca un brav proletcultist și comentat
în limba de lemn a epocii, mai grozavă decât limbajul gazetelor epocii lui.
Oare s-ar fi bucurat Caragiale să fie pe bancnota de 100 de lei? Mă tem că nu
asta e posteritatea pe care și-o dorea deși poate l-ar fi amuzat. Are el în noi
cititori mai buni decât contemporanii lui, decât un Maiorescu, de pildă?
Nemurirea e un lucru înspăimântător: statui nereușite plasate în locuri
nepotrivite și mânjite de tot felul de necurățenii, transformarea operei în
temă pentru elevi, pândită de cele mai caraghioase comentarii, prilejul
nesfârșit pentru răstălmăciri, scotociri stupide prin viața și opera autorului,
tocire și câte altele. Plictisindu-se să-ți găsească calități, oamenii se vor
apuca, inevitabil, să-ți caute defecte, iar dacă nu le găsesc, să le inventeze.
Călinescu spunea că dacă Eminescu ar fi știut exigențele istoriei literare
altfel s-ar fi comportat. Decât un vis sarbăd mai bine nimic, vorba poetului.
În ce-i privește pe cei care au făcut pactul cu regimul comunist, ei nu-și
închipuiau, cred, un viitor mai bun și mai drept decât prezentul în care se
aflau. Își trăiau clipa și-și mâncau banii. Iar un Păunescu, de pildă, a avut
parte de bani și privilegii în comunism, iar acum se vede că a socotit bine:
are statuie în Grădina Icoanei. Asta e dreptatea posterității! Nu Monica
Lovinescu, de pildă, are statuie, ci prietenul de casă al familiei Ceaușescu.
Cred că un scriitor scrie pentru că asta îi e meseria și pentru că simte
nevoia s-o facă și nu-și pune prea multe probleme de viitor îndepărtat. Eu,
oricum, îmi fac probleme adeseori cu traficul din București, de pildă, și cu
drumul până la aeroport, dar niciodată cu cititorii de după moartea mea, în
cazul în care vor exista cititori pentru cărțile mele.
Traficul din București,
asta e realitatea imediată. Și, totodată, cea mai amară pilulă de care aveam
nevoie pentru a mă scoate din naivitatea contemplativă a unui neofit și a mă
repune cu picioarele pe pedale. Așadar, erudita mea interlocutoare mă contrazice
cu grație. Și scriitorii au grija zilei de azi, non-literară, lăsând mâinele
pentru mai târziu. Iar pentru mâine, călăuzitorii suntem noi, cititorii, deși
invers mi s-ar părea mai firesc.
