În lunile de vară Bucureștiul se aerisește, în ciuda
caniculei aerul devine respirabil. Vacanța elevilor și concediul părinților
acordă un binemeritat repaos forfotei diurne. Te-ai fi așteptat ca și traficul
să fie mai lejer într-un oraș pe jumătate părăsit. Că nu este așa o știu cel
mai bine locuitorii rămași la vatră, din câteva cartiere oropsite. O seamă de
lucrări edilitare în cascadă îi izolează ca un cerc de foc de restul urbei, mai
ales la orele de vârf. Probabil, după modelul șefilor de partide, radicalizați,
care au lansat conceptul de ”două Românii”, primarii de sector și cel general
(n-am știut niciodată unde se termină competențele unora și încep ale
celuilalt) s-au gândit să ne fericească cu două capitale într-una singură. A
face tranzitul dinspre Sectorul 1 către Sectorul 6 necesită mai multă răbdare
ca la granița de vest a țării, când începe exodul românilor în prag de
septembrie.
O tânără clientă răsfățată cu plimbări exotice, care
complexează mândria B-MAX-ului oltenesc, originar din Craiova, mă surprinde cu
o comparație estivală, reconfortantă ca o briză marină în cazanul încins,
flancat de blocuri diforme.
‒ Traficul din București este la fel de congestionat ca
cel din Doha! Dar unde nu este îmbulzeală în lumea asta nebună?
Arunc ochii în oglinda retrovizoare și mormăi o aprobare.
Găsesc emitenta acestor vorbe, o figură îngenuă cu ochii mari și gene lungi de
păpușă, la care se potrivește de minune obrazul de porțelan. Își răsfiră
buclele blonde de pe frunte, într-o mișcare devenită tic. Ceva special are
această barbie girl, nu-mi dau seama ce, de nu mă mai satur s-o privesc. N-am
nici o justificare ca să mă asigur atât de insistent în oglindă, la traficul
din spate, în condițiile în care noi înotăm într-un trafic cât se poate de
static. Un chip candid și totuși diferit mă intrigă, mă provoacă să caut
înțelesuri enigmatice. Sunt salvat la timp de glasul care izbăvește, având în
vedere că ocheadele mele tot mai dese riscau să dea de bănuit.
‒ Eu acum locuiesc în Doha, știi? Și acolo e aglomerația
de pe lume. În plus, nu se respectă regulile de circulație, e un haos de
nedescris. Colega mea de cameră, o indiancă, n-a avut probleme de acomodare,
mi-a spus că la ei e și mai rău. Dar cel mai greu m-am obișnuit cu aerul de
acolo, sufocant, o caniculă umedă de nu poți să respiri.
Mă benoclam în oglindă aproape fără să mă mai jenez. Mi-o
aranjasem cum trebuie, să am în vizor o figură plină. Pentru circulație sunt
suficiente oglinzile laterale. Aveam și o justificare, de data asta credibilă.
Trebuia să fiu atent și cu privirea la conversația ce se înfiripase. Căutam să
o întrețin.
‒ Niciodată nu am făcut diferența între Doha, Abu Dhabi
și Dubai. Știu că sunt orașe diferite, dar le asimilez unuia singur, ca pe
niște cartiere...
‒ A, nu. Sunt diferențe mari. Dubai, un oraș eminamente
turistic, e mult mai permisiv cu regulile de conduită pentru cetățenii străini.
Eu lucrez la Emirates și am călătorit mult în zona aia. De exemplu, în Doha
dacă ieși pe stradă cu o rochie puțin mai scurtă, asta însemnând deasupra
genunchiului, ești privită atât de urât și de insistent de zici că vor să te
linșeze. Și femeile, și bărbații deopotrivă...
‒ Înțeleg că nici în vise nu se pune problema să te
îmbraci în pantaloni scurți sau sfâșiați, la Doha? Dacă ar apărea cineva după
moda de la București, probabil s-ar isca un scandal diplomatic. M-am întrebat
de multe ori, oare cum se simte un turist sau diplomat arab care vine la
București și ia contact cu diferențele culturale în materie de vestimentație?
Cred că are inima în gât și pulsul trei sute...
Așteptam răspunsul cu ochii atenți. În locul lui, primesc
o chicoteală jucăușă de copil răsfățat și un zâmbet complice. Lipseau bătutul
din palme și săritul în sus pe piciorușe. Aveam confirmarea că n-am bătut
câmpii cu presupunerile mele. Dar, mai mult decât atât, zâmbetul mi-a oferit dezlegarea
enigmei. Chirurgul estetician lucrase cu sârg și talent pentru a evidenția
buzele și pomeții atât cât e nevoie, poate puțin cam exagerat cu botoxoul din
buze. Abia acum realizam ceea ce pentru un specialist ar fi fost evident de la
prima privire.
Am căutat să nu par surprins. În fond, fiecare e liber să
facă ce dorește cu corpul său. Mai ales când e vorba de frumusețe, în fața
unor bărbați de ocazie, fie ei și arabi. Nu-mi vine să cred că am pus pe
hârtie așa ceva. Toate tarele acestor meleaguri păreau să respire prin porii
mei: invidie, pizmă, vanitate, ciudă, dușmănie. Cel puțin mi-am dat seama la
timp de ridicolul situației și nu am lăsat porumbelul să-mi scape din gură. Sau
nu am avut timp. Pasagera tocmai ajunsese la destinație și mi-a mulțumit pentru
cursa agreabilă pe care a avut-o, cu o politețe de stewardesă.
La un moment dat un producător TV s-a gândit că s-ar
putea face bani frumoși din această reacție, pur bărbătească, în fața
transformărilor cameleonice ale femeii. Formatul de emisiune care a rezultat se
remarcă printr-o calitate îndoielnică și un prost gust desăvârșit, confirmând
faima producțiilor de tip reality show. Într-o perioadă a rulat și pe ecranele
noastre sub denumirea de ”Frumusețe pe muchie de cuțit”. Desfășurătorul
respectă cu rigurozitate un scenariu tipic. O doamnă/domnișoară este luată de
lângă soț/logodnic/prieten sub pretextul că-i face acestuia o surpriză. Apoi,
pe banii emisiunii, este dată pe mâna unui chirurg estetician. Doctorul o
privește cu ochii specialistului, o analizează, o măsoară, mai taie, mai adaugă
și, de cele mai multe ori, o recompune cu talent, luându-se la întrecere cu
Creatorul suprem.
Întreaga emisiune e o pierdere de vreme și de repere
morale. Singura care contează, și de altfel face toți banii, este reacția de
final a bărbatului când își vede surpriza. Toate camerele stau cu obiectivul pe
fața lui pentru a surprinde o grimasă. Dar înainte de asta, ce credeți?
Publicitate. Emisiunea trăiește din acest moment unic pe care publicitarii îl
exploatează din plin. Ochii pironiți de ecran suportă și 20 de minute de
reclame la medicamente miraculoase sau produse de uz gospodăresc,
revoluționare. Dacă ai ratat secvența care durează câteva secunde, la fel ca
deschiderea unei flori de Amorphophallus titanum, odată la zece ani, e ca și
cum te-ai fi uitat degeaba. Pentru un bunic care așteaptă cu înfrigurare
înflorirea capricioasei plante, dar ratează momentul din cauza boacănelor unui
copil din vecini care îi distrag atenția (asta e din alt film, știu),
dezamăgirea este imensă. Aproape la fel de mare ca cea a unui congener român
din fața ecranului, a cărui problemă urinară n-a dispărut cu leacurile de la
televizor.
Așadar, chipul bărbatului când își vede iubita indexată
la secțiunea ”organisme modificate tele-gen(et)ic”, este capitalizat în folosul
trusturilor media. El transmite un amalgam de sentimente, atât de bine
reliefate încât imaginile respective ar putea constitui material didactic la
școala de teatru. Posibil ca și fața mea, când am remarcat-o pe distinsa mea
clientă, stewardesă la compania aeriană Emirates, să fi fost din același
registru.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu