Casa Scânteii- cap 25 (roman în lucru)

 

XXV

          Sunt zile și zile în miezul găunos al mausoleului Casa Scânteii, unde se spune că încă vegetează comunismul, într-o stare latentă, adormită, nicidecum mort și îngropat. Nu te poți încrede în astfel de superstiții, un monstru în hibernare poate da semne de viață când ți-e lumea mai dragă. Până acum n-a fost cazul, deși e posibil ca unele publicații care își află sediul acolo să fi fost influențate, căci au virat puternic spre o anumită doctrină, odată cu schimbarea echipei editoriale. Dar toate acestea fac parte din pluralismul politic și se dizolvă în marea masă a orientărilor și tendințelor, fără a afecta echilibrul de forțe care mențin o societate funcțională.

În ceea ce privește ziarul nostru, reușisem să-l menținem pe linia de plutire, cu mari eforturi și puțin ajutor nefiscalizat, iar zilele sale, atâtea câte au mai rămas, se succedau ca zilele omului. Unele-s din cale-afară de agitate, mușcă avid din noapte în urma unor evenimente nescontate, apărute din senin, chiar la închiderea ediției. Altele provin de la antipozi, mohorâte, în care nu se întâmplă absolut nimic relevant, astfel încât timpul se trece ca o peltea îngroșată. A devenit un truism să afirmi că într-o lume a contrastelor ziariștii incumbă condiția tragică de sclavi ai evenimentelor, acestea făcându-le, deopotrivă, atât nopți albe, cât și zile negre. Cel mai pregnant se simte asta în orele de plictis.

Într-una din acele zile liniștite, când nici cerneala nu vrea să curgă, pusesem de-o șuetă pe hol cu câțiva colegi, la o cafea și o țigară. La un moment dat, sună strident soneria și rămân blocat. Ședință de redacție!? Ora era mai degrabă de plecat acasă. Ceva grav se întâmplase. Ce-o fi? A căzut guvernul, s-a dizolvat parlamentul? M-am pus pe verificat. Telexurile agențiilor de știri erau curate. La radio, doar muzică. Filme la TV. Îmi îndrept pașii spre sala mare de consiliu unde se ținea ședința. Șefimea era deja prezentă în păr și vedeam pe fețele tuturor priviri mirate, acompaniate de șușoteli nelămurite. De cum s-a închis ușa în urma mea, Zeul-Zbir a întrebat dacă mai e cineva de sosit. Nu, bun, atunci puțină liniște să începem. Vocea directorului, presată de timp, a pătruns adânc și fără ocolișuri în subiect:

            ‒ Nu avem editorial pentru prima pagină a ziarului de mâine. Rezerva și rezerva rezervelor nu mai sunt de actualitate, iar colaboratorul extern cu care aranjasem să scrie textul, un cunoscut scriitor, s-a îmbolnăvit subit. Dacă macheta nu pleacă într-o oră la tipografie, ne dăm tot tirajul peste cap. Ce facem? Deține cineva vreun material de rezervă?

            O liniște de mormânt s-a așternut peste sala de consiliu. Nimeni nu îndrăznea să spună nimic, să facă nicio sugestie. Orice nesăbuință te-ar fi putut costa funcția, în starea de încordare existentă acolo. Undeva, în plan îndepărtat, un robinet stricat picura agonizant, pic...pic...pic, precum ceasul biologic, alimentat cu picături de sânge, al unui condamnat la moarte. Noi eram condamnați să găsim o soluție. Cu coada ochiului am observat că sunt privit insistent de pe laturile mesei lungi în formă de T. Cel mai adânc mă privea Alina, habar n-am din ce motiv. Și-o fi amintind ceva despre noi. Și ceilalți făcuseră ochii mari și se învioraseră o clipă, ca de o sclipire. Directorul sesizează această mutare a atenției dinspre el, cel care ne vorbise, către persoana mea. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă, încât n-am avut răgaz să intuiesc ce le coace mintea și să mă fac mic de tot. Directorul prinse din zbor ideea tăcută, transmisă în cruciș, ca o rază de lumină cu sclipiri pe retină, și rostește prietenește, cu asentimentul necuvântat al celor din jur:

            ‒ Dane, te rog ia-ți o cafea, cu un pachet de țigări te servește Bia, și închide-te la mine în birou. Ai patruzeci și cinci de minute la dispoziție să-mi scrii un editorial politic despre ce vrei tu. Fă-l de 600 de cuvinte, nu mai mult! Între timp, eu mă duc la tipografie să văd cât pot ține rotativa în loc.

            M-am ridicat încet, copleșit de importanța misiunii ce mi se încredințase și pe care n-am avut șansa s-o refuz. Gândurile mi se contopiseră deja cu subiectul unui posibil editorial, încât o pornesc aproape teleghidat spre biroul directorului. Cazuri, necazuri, frământări, dispute, se succed la repezeală în spatele irisului cu vederea sucită spre străfundurile minții. Până să ajung în anticamera unde-și avea loc secretariatul, abandonez ideea inițială și mă concentrez pe o alternativă destul de șubredă. Ușor-ușor capătă consistență. Mă cufund în scaunul ergonomic al directorului și încep să scriu, învăluit în fum de țigaretă fină, aromată, de femeie. Frazele se lasă modelate, la început mai greoi, apoi din ce în ce mai frenetic:

Dansul nupțial pe o temă de campanie

Ce poate fi mai caraghios în politica românească decât declarațiile pseudobelicoase pe care Puterea și Opoziția și le fac reciproc? De fapt, am putea spune că sunt pe invers, declarații de curtoazie prost înțelese, făcute cu o înduioșătoare dorință de a ieși în evidență, cu orice preț. Le-aș compara cu dansul nupțial al unor păsări de pradă, care se învârt în cerc și se privesc de la distanță, cu ghearele și ciocul pregătite de paradă.

Bieții militanți de duzină din alcovul politichiei românești! Primesc dimineața la cafea aceeași sarcină ingrată: Azi ce mai combatem? Și ce poți combate, mai cu aplomb, decât ceea ce cunoști foarte bine? Teme precum guvernarea în disprețul Parlamentului, prin ordonanțe de urgență, direcționarea fondurilor guvernamentale către autoritățile locale obediente, politizarea instituțiilor statului, traseismul politic, corupția, le sunt atât de familiare actualilor opozanți, de pe vremea când diriguiau la Palatul Victoria și aveau fix același tip de comportament. Vedeți, dragi cititori, cum se schimbă rolurile? Puterea îi lasă să trăncănească cât vor, făcând ceea ce știe ea mai bine. Cu alte cuvinte, le arată degetul mijlociu în același stil zeflemitor, de-a dreptul mitocănesc, care se vrea de o manieră elegantă, ascunsă sub formulările ambigue ale unor comunicări oficiale.

Oare doar politicienii sunt contaminați de o atare nevolnică stare de lucruri? Sau e posibil ca ipocrizia să fi cuprins și marea masă a societății? Haideți să vedem ce ne arată hârtia de turnesol. De curând, o viziune a pus stăpânire pe ceea ce am să vă comunic. Undeva, în ținuturile de unde vin, s-a descoperit un ziar virtual, în care cititorii nu se mulțumesc doar să citească articole de opinie, ca acesta, ci comentează pe marginea lui tot ce le trece prin cap. Alți cititori văd comentariile anterioare, replică la rândul lor, și așa mai departe. Unde credeți că se ajunge? Nu e greu de intuit. Replici care de care mai acide, din partea unor inși ce nu pot gândi mai departe de „ai lor” și „ai noștri”, se agață de zidul virtual. Și ce constatăm? E suficient să abordăm o temă mai sensibilă, ca să nu spun controversată, că societatea se polarizează. De pildă, este vorba despre deconspirarea unor informatori ai fostului regim, ori de somnul dulce din fotoliul de parlamentar, ori de persecuțiile metodice din partea justiției (cum cred ei); are mai puțină importanță. Contează la cine se referă. Dacă sunt vizați „ai lor”, indignarea nu mai are limite, se agită spiritele și curg tone de comentarii negative. În schimb, dacă „ai noștri” calcă pe bec, le ignorăm derapajele sau, cel mult, le căutăm justificări, ca pe niște încercări jalnice de-a avea un confort al conștiinței, raportându-ne la ceea ce-am votat sau avem de gând să votăm la apropiatele alegeri.

            Dacă lărgim obiectivul și privim relația dintre gazetar și cititor, aceasta s-a bazat dintotdeauna pe un transfer de încredere dintre cei doi. Într-o presă a viitorului, în care cititorii pot deveni ei înșiși gazetari, se întrezărește încă de pe acum o schimbare de paradigmă. Cei aflați de partea cealaltă a ecranului preiau din mass-media doar ceea ce vor să audă. Filtrele îi ajută. Când citim, vrem să ne relaxăm, nu să ne punem întrebări încuietoare despre dărâmarea unor mituri. Așadar, avem de-a face cu un nou soi de ipocrizie desprinsă din comoditate. În concluzie, politicienii pot sta liniștiți. O convenție mutuală nescrisă le blindează retragerea. „Ai lor” și „ai noștri” își dansează dansul nupțial până la capăt, în văzul tuturor, cu aripile și ciocul pregătite nu pentru vreo pradă, ci chiar de paradă. (Daniel Rădăuțean)

            Am mai citit o dată textul pe care pusesem punctul final, m-am uitat cu îngrijorare la ceasul din perete și am țâșnit pe ușă afară, sprintând către departamentul tehnic de paginare situat tocmai în celălalt capăt al coridorului. În timp ce predam materialul, marcat de efort, mă gândeam la ce izbutisem, cu o ciudată satisfacție malefică. Doamne, tocmai eu să le vorbesc semenilor, aproape doct și moralizator, despre ipocrizie, imparțialitate, responsabilizarea alegătorilor? Nu s-a găsit altul mai potrivit? E vreunul mai corupt decât mine dintre toți ziariștii ăia aflați la întrunirea din sala de consiliu? N-aș crede. Tocmai eu să fiu desemnat, chiar prin consensul lor nemijlocit, pentru a comunica cu oamenii și a le da pilde? Schițez un zâmbet sardonic. Pesemne, Dumnezeu când a creat lumea, așa strâmbă cum e ea, a avut și un strălucit simț al umorului. 

Casa Scînteii cap 5-7 (roman în lucru)

 V

După ce situația ingrată s-a rezolvat, încă de la primele scuze și amabilități am dibuit că m-am însoțit de un interlocutor fain. Impresia de debut fusese dată uitării. Thomas părea să-și dorească și el dialogul într-o limbă maternă pe care se presupune că o vorbea doar ocazional. Unde să și-o exerseze, dacă nu atunci când mai vine prin țară? Pe de altă parte, nici eu nu eram prea stăpânit, ardeam de nerăbdare să-mi îmbogățesc cunoștințele cu impresii de peste ocean. Decât să fluier a pagubă, mai bine întrețin puțină conversație cu noul meu pasager. Măcar îmi iau mintea și gândurile cu mine, nu le las în urmă, tot pe aeroport. Dând frâu liber palavrelor, aflu că Thomas este profesor de sociologie la high school și o dată la câțiva ani revine în țară dornic să-și viziteze puținele neamuri și prieteni care i-au mai rămas, majoritatea ajunși la o vârstă când timpul se calculează ca intervalul dintre două vizite ale rudei lor bogate din America. Inevitabil, discuția înclină spre scrutinul din Statele Unite, proaspăt consumat.

‒ Scor strâns în alegeri, așa se-aude. Tocmai ce-am ascultat la știri că vor să renumere voturile în câteva state. La TV, n-ai pomenit așa ceva, domnule, imaginile de la Capitoliu inundă zilnic ecranele cu ce se întâmplă, de parcă s-ar petrece la noi. Ce părere aveți, ca un om trăit dincolo de atâta timp?

‒ Ce părere să am? În campania asta electorală, ca niciodată, s-a făcut risipă de patimă și orgolii nemăsurate. Au mai fost situații incerte în trecut, chiar cu renumărarea voturilor, dar la modul pașnic, fără atâta presiune. Se pare că importăm și noi ceva din cultura asiatică, mai temperamentală. Din câte știu, nici pe aici alegerile nu sunt prea liniștite. Acuzațiile de fraudă electorală abundă și la București, nu-i așa?

‒ Mai mult sau mai puțin. La noi e mai mult o retorică a fraudei în scop propagandistic, bună doar pentru îmbrobodirea propriilor susținători, care se văd cu funcțiile în aer și sar să ceară socoteală învinșilor. Nicicând n-a fost dovedită.

‒ Vedeți! Până la urmă, cu ce ne alegem? Dacă privim mai profund, bunăstarea și progresul unei nații sunt date de principiile și bazele creării statului, nu de niște tururi de scrutin, o dată la 4 ani. Actualul președinte n-o fi el cea mai fericită opțiune ‒ io-s și puțin mai democrat așa, recunosc, ca orice european ‒, dar în State am putea trimite la Casa Albă și un manechin pentru că, de bine, de rău, relațiile instituționale funcționează, țara se autoguvernează. În România e exact pe dos. Chiar un președinte bine intenționat și capabil este pervertit, învins de sistem, cum spuneți voi. Judecând sumar, ne asemănăm: și la noi, și la voi se întâmplă ca lucrurile să funcționeze la fel, indiferent cine ne sunt aleșii.

Thomas și-a însoțit expunerea cu un zâmbet discret pentru ironia găsită. M-am simțit îndrituit să-l provoc în continuare. Își întrebuința cuvintele cu o anumită manieră, de parcă nu s-ar fi aflat pasager într-un taxi, ci la un colocviu unde ținea o prelegere elevilor săi.

‒ Vorbiți ca un american get-beget. Însă aș vrea să știu cum vă simțiți: român sau american?

‒ V-aș răspunde un pic altfel, din perspectivă sociologică. Este uimitor cum aceste molecule umane mobile, disparate, care formează emigranții, se modifică pentru a crea o masă omogenă, o conștiință comună, o nație distinctă, cu noțiuni de stat și patrie. Nicio societate nu a reușit atât de bine ca cea americană să integreze aceste particule în suspensie ‒ emigranții. Cum pot fi cosmopoliți și devotați țării în același timp? Este un mister. Cum pot cei ce urmăresc politica în țara lor de origine, să fie în același timp și buni americani? E drept că americanii au o a doua patrie, dar asta numai la prima generație. Copiii lor se americanizează de mici. Este și cazul meu.

Am rămas tăcut. Cuvintele interlocutorului meu predispuneau la reflecție, intercalau conexiuni și sugestii. L-am pândit pe Thomas până la următorul semafor, vedeam reacția sa în retrovizoare, cum își savura în liniște limpezimea expunerii, se rezemase de cotieră și și-a trecut un picior peste celălalt în spațiul îngust. S-a pus roșu, pietonii au început să traverseze, apoi am lăsat reținerea deoparte, curiozitatea crescându-mi într-un ritm nebunesc:

‒ Interesant! Nu sunt neapărat un mare admirator al stilului de viață, al culturii și civilizației americane, dar nu pot trece cu vederea pragmatismul lor. Mi-ar plăcea să aflu cum se văd românii și americanii în aceeași oglindă? Ce ne desparte în afară de un ocean?

‒ Să vă dau un singur exemplu, din aceeași zonă, a politicului. În România ideea de patriotism e așa de veche, încât se pierde în negura mistică a vremii. E adevărat, ceea ce vedem astăzi sunt mai degrabă inflamările de sorginte naționalistă. Avântul luat de această mișcare are legătură cu recrudescența fenomenului terorist sau cu crizele umanitare. În schimb, în Statele Unite noțiunea de patriotism apare în lumina proaspătă a prezentului, fiindcă cetățenii lor n-au orizont istoric. Trăiesc din prezent și, mai mult încă, din viitor. Pentru ei faptele de vitejie nu-s în urmă, ci înainte. Atașamentul american n-are nevoie de justificare istorică, nu-i concentrat, nu cere abnegație. Este mai mult o exaltare a egoismului, un fel de vanitate care se confundă cu sentimentul superiorității și al forței. Avem de-a face cu un patriotism burghez care nu pornește din imaginația și poezia trecutului. Mai degrabă, este expresia unui spirit viguros al prezentului și al faptelor. Americanii ăștia au conștiința unei mari misiuni ce le-a fost încredințată pe Pământ: să exporte tipul unei societăți avansate, al unei democrații multiculturale, înțelepte, puternice...

‒ Iar românii? încerc să mut discuția spre ce mă interesează mai tare.

‒ Ați intuit bine, românii nu sunt pragmatici. Trăiesc drama unui trecut pe care îl consideră glorios, în comparație cu prezentul decăzut, uitând că, ceea ce pot influența, este tocmai prezentul și, eventual, viitorul. Nici măcar nu sunt originali; grecii sau italienii au motive mult mai întemeiate pentru a-și plânge de milă. Să vă dau un alt exemplu: apare o nouă pseudoștiință, dacologia. Se caută rădăcini geto-dacice prin Scoția, prin Țara Galilor. Românii se consideră ori buricul pământului, ori pleava lumii. Uneori, chiar în același context. E o performanță acest paradox, trebuie să recunosc. Vedeți! Aici cred că greșiți voi...

Mi-ar fi plăcut să-l mai ascult pe imprevizibilul Thomas, sub pavăza țoalelor lui de sport. Dar cursa noastră se apropia de destinație. La despărțire, am tras concluzia că judecata interlocutorului meu față de neamul său cu rădăcini dacice este puțin prea aspră, poate, însă are acoperire în realitate.

 

VI

De ce să nu recunosc, am rămas puțin pe gânduri. Oricât i-aș căuta nod în papură, vorbele lui Thomas predispuneau la reflecție. Pentru astfel de momente de deschidere și de interacțiune cu pasagerii sunt atras să stau în trafic, dincolo de câștigul pecuniar. Chiar și atunci când nu mă implic în mod direct, din postura de spectator, se desfășoară sub ochii mei un mic spectacol improvizat. De pildă, se nimerește să-mi urce în taxi o pereche ‒ soț-soție, logodnic-logodnică, soț-amantă. Ce pun ei la cale? Impresia pe care o degajă este că au de terminat o conversație veche, veche, ancestrală, tot întreruptă și reluată de la virgulă. Variațiuni pe teme de Bach, nimic nou sub soare! Totuși, este o experiență interesantă să le observi comportamentul în împrejurări similare, ca spectator fără voie și aproape invizibil la bordul unui automobil. Uneori autosugestia, cine știe, mă pune în astfel de situații. Spectacolele drăcești de pe banchetă pot să înceapă.

Clienții fac abstracție de omul de la volan și abordează chiar și cele mai sensibile chestiuni personale într-un limbaj cât se poate de colorat: problemele cu banii, cu neamurile, cu băutura, cu gelozia, refulează într-un spațiu de împrumut. Piesele sunt de multe ori aceleași, dar interpretate în mod diferit. Animozitățile dintre soți capătă valențe nebănuite, tinerii clipocesc suav printre cuvinte imperceptibile. ”Îmblânzirea scorpiei” cu ”Romeo și Julieta” se amestecă câteodată în același cadru, ca o confirmare a perenității disputelor și joncțiunilor, atracțiilor și respingerilor în Univers. Dar acum, gata!

Am închis aplicația de comenzi și am tras mașina în prima benzinărie care mi-a apărut în cale. În ciuda tuturor aparențelor, vorbind de secolul vitezei, scopul existenței noastre nu stă doar în accelerație, în mișcare și iar mișcare. Goana nebună se cere din când în când stăvilită. Repausul dintre călătorii, asemenea spațiilor albe dintre cuvinte, reglează un nivel superior de înțelegere a lucrurilor, a conștiinței de sine și chiar un echilibru sufletesc. Se impune ca o pauză necesară pentru a trage aer în piept și a fi pregătit pentru următoarea rundă de trafic infernal, cu claxoane, vorbe de ocară și gesturi obscene, unde fiecare palmă de asfalt suflată colegului de la semafor este necesară pentru a mângâia orgoliul semeț, vanitatea de peșteră a unor concetățeni de-ai noștri.

În astfel de clipe de introspecție, când realizezi că te treci ca o lumânare și lupți pentru nimic, intră în scenă o parte obscură a ființei mele, neînțeleasă pe deplin, absconsă și incitantă, în primul rând pentru cel ce vă istorisește. Nu mi-e ușor să recunosc, în momentele de liniște se întrupează Vova, așa l-am botezat sub presiunea evenimentelor. Din toate necazurile mele, din toate nenorocirile mele, din toate nemerniciile mele, căci se mai întâmplă și din alea, el este. Îl disting dintr-o mie și-l denunț în fața instanței divine drept refugiatul stingher din refugiul dragostei; distilatul de amărăciune sufletească, parafina tuturor angoaselor. Vova ăsta e un luptător înnăscut și un învins pe măsură. Pentru a fi un învins autentic, biruitul perpetuu, are nevoie de câteva calități, între care tenacitatea și perseverența se situează pe locuri fruntașe. Nici n-ar putea să se comporte altfel din moment ce luptă cu goana nebună. Din moment ce orice încercare de-a opri planeta sau măcar de a-i încetini dinamica adaugă un efect contrar vitezei de rotație. În lumea asta mare, de la atâta ură, globul pământesc îi împrumută fața pământie. Mișcarea e din ce în ce mai absurdă și mai amețitoare. Centrifuga îl lipește de ziduri și-l zidește ca pe o frescă. Nu se poate desprinde decât odată cu zidul din el. Îl admir pentru cum a reușit să facă față tuturor obstacolelor, să urce poticnit treptele, dar, în același timp, mi-e lehamite de el.

Mă uit în oglindă. Dau drumul la robinet și mă spăl pe față în toaleta benzinăriei. Iluzia că a trecut mă întremează, îmi oferă motivația să continui. Vova ăsta e mare figură! Sinistră, dar mare. Îmi repugnă de fiecare dată când mi se vâră pe sub piele. El este tiranul intransigent și totodată nonconformist, fără urme de autocenzură. Mă reprezintă ca omul brut, irațional, lipsit de condiționări care să-i limiteze instinctele autodistructive. Dar pentru a fi așa, sau tocmai de aceea, mi se strecoară în suflet ca omul liber, ca idealistul convins.

Mă întorc la mașină și demarez încet, cu ideile răvășite. 

 

VII

Reprezintă o adevărată aventură să șofezi prin București la orele matinale. Traficul nu poate fi comparat pentru nimic în lume cu cel de peste zi. Încâlceala naibii pune stăpânire pe străzi. Coloana de mașini ce încearcă să se strecoare prin deschizătura îngustă a unei intersecții e fără de sfârșit, ca cea a lui Brâncuși, făcând punte cu alte coloane din alte intersecții. Răzoare, Lizeanu, Dristor, 13 Septembrie, Drumul Taberei reprezintă tot atâtea puncte de inflexiune ale haosului, locuri unde timpul își arată o valență stranie, se vede cel mai pregnant rolul său coroziv care afectează tensiunea arterială și se joacă ghiduș cu nervii bucureștenilor. Drept urmare, călătorului din traficul bucureștean i se evidențiază o corespondență ciudată, pe care altfel n-ar fi intuit-o, între circulația rutieră și cea sanguină, riscând ca un blocaj major să-l determine pe celălalt.

În plus, vă vorbesc din propria experiență, șoferițele abonate la haosul matinal conduc ceva de speriat la primele ore ale zilei. În caruselul groazei, trebuie să-l potolească pe cel mic care urlă ca disperatul pe bancheta din spate, ce se fac ele, Sfinte Sisoe, că n-au apucat să-și aranjeze genele în retrovizoare, nici să-și dea cu puțintel ruj la celălalt semafor; de coafură ce să mai vorbim, arată ca prinse de pe gârlă! Ce-ar putea să inventeze, după ce-l debarcă pe prichindel, ca să ajungă la timp la ședință? Nici waze-ul nu mai mișcă, nicio scuză nu ține! Logica apăsării pedalelor și a învârtirii volanului, în aceste condiții speciale, are un mister aparte. Semnalizările funcționează oarecum previzibil, dar pe dos. Dificil de intuit cine se află pe locul șoferului în mașina din față, dacă semnalul de stânga e însoțit de un viraj tot la stânga, te-ai ars, e un el, nu o ea.

Domnii au și ei preocupări din sfera distragerii atenției. Mestecă hulpav dintr-un sandviș, cu pachețelul într-o mână și cana de cafea pe bord, cu ochii în telefoane, la ultimele emailuri ale clienților, și urechile ciulite spre cel mai recent podcast ce răsună în difuzoare. Oricum, acuitatea vizuală nu îi definește, mai ales la primele ore ale zilei. Despre pietoni, ce să mai vorbim? La tot pasul mămici grăbite, mereu în întârziere, târâie după ele un ghiozdan de-o mână și un balast însuflețit de cealaltă. În preajma școlilor, ca un făcut, portierele se deschid fix în fața ta, frânezi brusc și îți verși cafeaua în poală, pentru că un pici coboară în fugă, evident, fără să se asigure. Un pic mai încolo, în dreptul trecerilor de pietoni, apar SUV-uri lăsate pe avarii. Vizibilitatea pietonilor care se încumetă să traverseze prin locul marcat și a șoferilor care ar trebui să-i evite tinde către zero, iar un eventual acroșaj se transformă într-o chestiune de pură probabilistică. Să te afli la volan în asemenea condiții, cum v-ați prins, devine extrem de solicitant.

Într-o astfel de dimineață, care adăugase la toate problemele enunțate mai sus și o ploaie măruntă, mă sună din redacție secretara directorului editorial. O fătucă ageră la minte, pe deasupra și foarte simpatică. Complet diferită de restul secretarelor care se fâțâie fără rost prin birouri, doar ca să-și expună formele apetisante. Bianca nu era așa. Nu identificasem vreo însușire care s-o claseze în rândul șefelor de cabinet senzoriale, cu nasul orientat spre tavan, mirosind șefimea de la distanță, cu acuitatea vizuală și auditivă la cote înalte, dar devenite cu timpul, împreună cu bunăvoința, foarte selective. Nici n-ar fi avut cum să facă parte din aceeași tagmă pentru că Bianca plecase din rândul ziariștilor, fusese colega noastră pe social până pusese Zeul-Zbir ochii pe ea și a decis s-o transforme într-un șoricuț de birou. Bia, cum îi spunea, nu-și putea uita trecutul gazetăresc chiar atât de repede. De altfel, și-a dovedit priceperea și în noua calitate, dezambiguizând deciziile controversate și de multe ori contradictorii ale șefului. Dar mai ales, se făcea utilă atunci când interacționa cu oamenii. Funcționa ca un amortizor între șef și subalterni. Din postura de secretară căuta pe cât posibil să mai îmblânzească dihania conducătoare, înzestrată cu o irascibilitate extremă, pe care cu toții o consideram ca pe o reminiscență a trecutului său tumultos.

Pe vremuri, în regimul trecut, Zeul-Zbir fusese un disident de temut, anchetat și închis de mai multe ori pentru convingerile sale politice. În atare condiții, revoluția (sau ce-o fi fost) venise ca o binemeritată răsplată, propulsându-l în fruntea ziarului. Nimeni nu îndrăznea să i se opună, nici măcar voalat. Doar Bianca știa cum să-l ia, se interpunea între deciziile sau chiar sancțiunile radicale ale șefului și cei cărora li se adresau. Își juca foarte bine rolul determinant.

Știam că nu m-ar fi căutat pentru a sta la taclale și, în consecință, că are ceva important de comunicat. Cu toate astea, nu puteam să răspund, eram blocat în trafic, cu un pasager grăbit care-și pierduse răbdarea și vocifera întruna pe bancheta din spate. Am respins apelul și am sunat eu după aceea. De la primele cuvinte, am dedus că în redacție se instaurase o stare tensionată, iar secretara nu era deloc în apele sale. O voce panicată mă bulversează și pe mine:

‒ Dane, de ce naiba nu răspunzi? Nu știu de unde să te iau. Domnul director întreabă întruna de tine. Din cinci în cinci minute bagă capul pe ușă și te caută din priviri: a venit? n-a venit. Se pare că are ceva important să-ți comunice. În cât timp poți să zbori până aici?

‒ Sigur, mă pornesc de îndată. Însă n-am idee cât fac până la voi, pe bune, traficul este infernal în partea aia de oraș. Nu poți să-ți imaginezi cum se circulă, Bianca, bară la bară, aștept și de cinci ori la un semafor până să-mi vină rândul. S-a mai pus și ploaia asta nesuferită de câteva minute. Dar, spune-mi, s-a întâmplat ceva grav?

Glasul strident din telefon, cu vocea ridicată, pentru a acoperi zgomotul de fond dintr-o uzină media ‒ unde pe cât se scrie se și trăncănește, iar uneori se țipă de-a dreptul ‒ de data asta se înmoaie până devine șoptit:

‒ Nu știu cum să-ți spun, Dane... Circulă doar niște zvonuri, nimic oficial. Rămâne între noi doi, da? Se pare că ar fi venit niște rezultate financiare care nu arată tocmai strălucit. Mă rog, nimic nou sub soare. Dar, de data asta, se vorbește pe la colțuri de reorganizare, restructurare, schimbarea acționariatului. A politicii editoriale, nu cred. Oricum, directorul e destul de răvășit azi. Și din cauza asta ar fi bine să te grăbești. Poate o să afli tu mai multe când te întorci și ne spui și nouă.

            Discuția mă lasă perplex. Un bodycheck simțit direct în mațe. Mai rău nici că se putea... Ce reorganizare? Ce restructurare? Asta ar fi ultima picătură care ar umple paharul și m-ar convinge să iau decizia care-mi lipsește. De bună seamă, una înțeleaptă, care să separe apele, să taie nodul gordian. Așa nu se mai poate! Sub presiunea atâtor deadline-uri stresante, echilibrul meu psihic a fost dat peste cap, dar se duce pe copcă și sănătatea până la urmă. Surmenat de griji, tot timpul atent la detalii, cu două joburi, unul mai greu ca altul, cu doi șefi și cu frica în sân că vor afla unul despre celălalt, nu mai pot continua așa. Mai bine să dau lucrurile în vileag și să afle de la mine care-i problema, decât de la alții. Trebuie să aleg odată!

Când am ajuns la Scînteia, purtam cu mine servieta în care strecurasem demisia mea scrijelită cu nerv pe o coală de hârtie. Nu mă așteptam la concesii, mai ales că am fost într-o degringoladă totală cu acest program infernal și în ultima vreme cam tăiam frunze la câini prin redacție. Prin paginile ziarului numele meu trebuia căutat cu lupa în dreptul autorilor. Oricum, aveam câteva alibiuri de care puteam uza, la o adică!

Contrar previziunilor, directorul se interesează în ce ape mă scald, cum îmi mai merge, dacă sunt mulțumit pe plan profesional sau familial. Mă ia pe după vișini, șmecherul, cu înconjur, c-o fi, c-o păți, stai să vezi că nu-i așa, dar n-oi fi eu prost să pic în capcana lui. Am intuit cum vine treaba, că are timp de pierdut la taifas cu mine, ca să-mi dea perversa abia la final. Aici suntem cu toții ca într-o familie, ne spunem păsurile, chiar dacă avem dificultăți în plan personal, le rezolvăm împreună; confortul de la birou sau de acasă trebuie menținut, mă-nțelegi, condițiile de muncă și de viață reprezintă un capitol foarte important în activitatea fiecăruia dintre noi, care potențează realizările profesionale; nici viața personală nu trebuie neglijată, după cum mi-a spus-o ca fapt divers, nu ca pe o justificare. Și alte blablauri, n-am să insist. A sesizat și el că parcă nu mai dau același randament în ultima perioadă, însă a pus-o pe seama unei dispoziții mai proaste. Dar de-acum, gata, e hotărât să schimbe lucrurile și să mă motiveze suplimentar. Am tot așteptat ca fraierul să termine cu gargara și să-mi zică bărbătește ce are de zis. Din câte se părea, temerile mele nu-și găseau nici cel mai mic fundament:

            ‒ Dragul meu, te știam mai combativ, mai cu vână. Știu, știu, problemele financiare, bată-le vina, ne macină pe toți. Însă trebuie să strângem rândurile, o dată în plus. O să înceapă campania electorală peste câteva luni. Vor veni și banii din publicitate politică, vei vedea că se vor aranja lucrurile. Dacă nici noi, cei din conducere, nu ne pricepem să ne ținem oamenii valoroși aproape, atunci cine s-o facă? Dar nu pentru asta te-am chemat, să te încarc cu promisiuni. Ce știi despre concernul olandez Phil&Delic?

            ‒ Nu prea multe. Au cumpărat de curând uzina Electromecanica, la a treia încercare de privatizare, și din câte se pare au interese strategice de extindere în regiune. Numai că există și câteva impedimente notabile...

            ‒ Bravo! Îmi place cum gândești. Vei avea ocazia să-ți îmbunătățești cunoștințele cât de curând. Am aici o invitație venită pe adresa redacției. M-am gândit să te recompensez cu o deplasare de două zile în Olanda, într-o delegație din care fac parte politicieni și ziariști. Cei de la Phil&Delic suportă toate cheltuielile, noi trebuie doar să scriem ceva despre evenimentul care va avea loc la Amsterdam. Te vei ocupa tu de asta. Spațiul în ziar este pregătit, numai să trimiți corespondența la timp și în rest poți să-ți faci program turistic. Plecarea este chiar mâine dimineață.

Stupoare. Am fost de-a dreptul șocat, în prima fază crezusem că doar mă încearcă cu niște glume de prost gust. Oare asta să fie perversa pe care o tot așteptam? Nu prea semăna. Nu mă dumiream dacă să mă bucur ori ba, nimic verosimil din ceea ce se întâmpla cu mine nu m-ar fi putut convinge de bunele sale intenții. Așa ceva e greu de crezut, chiar și în vise. Mai degrabă, o farsă sinistră își punea amprenta asupra existenței mele. Dacă cineva mi-ar fi spus înainte de-a ajunge la redacție cum va decurge discuția cu Zeul-Zbir, l-aș fi trimis la plimbare din prima. Eram pregătit să-mi motivez lipsa de implicare la locul de muncă, în timp ce-aș fi deschis tacticos servieta cu hârtia velină în ea. Probleme personale, domnule director, însoțite de dificultăți financiare, m-au determinat să accept o colaborare într-un alt domeniu. Inițial am crezut că-mi pot onora ambele obligații, dar iute am constatat că timpul mi se scurge printre degete. Asta este situația. La revedere și drum bun, fiecare pe calea sa! Vestea cu Olanda m-a făcut însă să-mi înghit cuvintele și să-mi reprim gesturile.

Ciudată atitudinea directorului! Oare își dorește să scape de mine într-un mod elegant sau chiar are nevoie de capul meu limpede? Nu-mi pasă! Oricum, eu venisem cu demisia pregătită, așa că m-am hotărât să trăiesc clipa fără griji inutile, în cel mai hedonist mod cu putință. Am mai rămas puțin la redacție, să-l salut și pe Adrian, care nici el nu știa ce să creadă despre comportamentul bizar al directorului, după care am tulit-o direct acasă, să-mi pregătesc bagajele de călătorie.

Pe drum, aceleași marote sinistre îmi apăreau în față, nedându-mi pace defel. Oare am procedat corect să mă așez cu fundul în două luntri?