Casa Scânteii- cap 25 (roman în lucru)

 

XXV

          Sunt zile și zile în miezul găunos al mausoleului Casa Scânteii, unde se spune că încă vegetează comunismul, într-o stare latentă, adormită, nicidecum mort și îngropat. Nu te poți încrede în astfel de superstiții, un monstru în hibernare poate da semne de viață când ți-e lumea mai dragă. Până acum n-a fost cazul, deși e posibil ca unele publicații care își află sediul acolo să fi fost influențate, căci au virat puternic spre o anumită doctrină, odată cu schimbarea echipei editoriale. Dar toate acestea fac parte din pluralismul politic și se dizolvă în marea masă a orientărilor și tendințelor, fără a afecta echilibrul de forțe care mențin o societate funcțională.

În ceea ce privește ziarul nostru, reușisem să-l menținem pe linia de plutire, cu mari eforturi și puțin ajutor nefiscalizat, iar zilele sale, atâtea câte au mai rămas, se succedau ca zilele omului. Unele-s din cale-afară de agitate, mușcă avid din noapte în urma unor evenimente nescontate, apărute din senin, chiar la închiderea ediției. Altele provin de la antipozi, mohorâte, în care nu se întâmplă absolut nimic relevant, astfel încât timpul se trece ca o peltea îngroșată. A devenit un truism să afirmi că într-o lume a contrastelor ziariștii incumbă condiția tragică de sclavi ai evenimentelor, acestea făcându-le, deopotrivă, atât nopți albe, cât și zile negre. Cel mai pregnant se simte asta în orele de plictis.

Într-una din acele zile liniștite, când nici cerneala nu vrea să curgă, pusesem de-o șuetă pe hol cu câțiva colegi, la o cafea și o țigară. La un moment dat, sună strident soneria și rămân blocat. Ședință de redacție!? Ora era mai degrabă de plecat acasă. Ceva grav se întâmplase. Ce-o fi? A căzut guvernul, s-a dizolvat parlamentul? M-am pus pe verificat. Telexurile agențiilor de știri erau curate. La radio, doar muzică. Filme la TV. Îmi îndrept pașii spre sala mare de consiliu unde se ținea ședința. Șefimea era deja prezentă în păr și vedeam pe fețele tuturor priviri mirate, acompaniate de șușoteli nelămurite. De cum s-a închis ușa în urma mea, Zeul-Zbir a întrebat dacă mai e cineva de sosit. Nu, bun, atunci puțină liniște să începem. Vocea directorului, presată de timp, a pătruns adânc și fără ocolișuri în subiect:

            ‒ Nu avem editorial pentru prima pagină a ziarului de mâine. Rezerva și rezerva rezervelor nu mai sunt de actualitate, iar colaboratorul extern cu care aranjasem să scrie textul, un cunoscut scriitor, s-a îmbolnăvit subit. Dacă macheta nu pleacă într-o oră la tipografie, ne dăm tot tirajul peste cap. Ce facem? Deține cineva vreun material de rezervă?

            O liniște de mormânt s-a așternut peste sala de consiliu. Nimeni nu îndrăznea să spună nimic, să facă nicio sugestie. Orice nesăbuință te-ar fi putut costa funcția, în starea de încordare existentă acolo. Undeva, în plan îndepărtat, un robinet stricat picura agonizant, pic...pic...pic, precum ceasul biologic, alimentat cu picături de sânge, al unui condamnat la moarte. Noi eram condamnați să găsim o soluție. Cu coada ochiului am observat că sunt privit insistent de pe laturile mesei lungi în formă de T. Cel mai adânc mă privea Alina, habar n-am din ce motiv. Și-o fi amintind ceva despre noi. Și ceilalți făcuseră ochii mari și se învioraseră o clipă, ca de o sclipire. Directorul sesizează această mutare a atenției dinspre el, cel care ne vorbise, către persoana mea. Totul s-a petrecut într-o fracțiune de secundă, încât n-am avut răgaz să intuiesc ce le coace mintea și să mă fac mic de tot. Directorul prinse din zbor ideea tăcută, transmisă în cruciș, ca o rază de lumină cu sclipiri pe retină, și rostește prietenește, cu asentimentul necuvântat al celor din jur:

            ‒ Dane, te rog ia-ți o cafea, cu un pachet de țigări te servește Bia, și închide-te la mine în birou. Ai patruzeci și cinci de minute la dispoziție să-mi scrii un editorial politic despre ce vrei tu. Fă-l de 600 de cuvinte, nu mai mult! Între timp, eu mă duc la tipografie să văd cât pot ține rotativa în loc.

            M-am ridicat încet, copleșit de importanța misiunii ce mi se încredințase și pe care n-am avut șansa s-o refuz. Gândurile mi se contopiseră deja cu subiectul unui posibil editorial, încât o pornesc aproape teleghidat spre biroul directorului. Cazuri, necazuri, frământări, dispute, se succed la repezeală în spatele irisului cu vederea sucită spre străfundurile minții. Până să ajung în anticamera unde-și avea loc secretariatul, abandonez ideea inițială și mă concentrez pe o alternativă destul de șubredă. Ușor-ușor capătă consistență. Mă cufund în scaunul ergonomic al directorului și încep să scriu, învăluit în fum de țigaretă fină, aromată, de femeie. Frazele se lasă modelate, la început mai greoi, apoi din ce în ce mai frenetic:

Dansul nupțial pe o temă de campanie

Ce poate fi mai caraghios în politica românească decât declarațiile pseudobelicoase pe care Puterea și Opoziția și le fac reciproc? De fapt, am putea spune că sunt pe invers, declarații de curtoazie prost înțelese, făcute cu o înduioșătoare dorință de a ieși în evidență, cu orice preț. Le-aș compara cu dansul nupțial al unor păsări de pradă, care se învârt în cerc și se privesc de la distanță, cu ghearele și ciocul pregătite de paradă.

Bieții militanți de duzină din alcovul politichiei românești! Primesc dimineața la cafea aceeași sarcină ingrată: Azi ce mai combatem? Și ce poți combate, mai cu aplomb, decât ceea ce cunoști foarte bine? Teme precum guvernarea în disprețul Parlamentului, prin ordonanțe de urgență, direcționarea fondurilor guvernamentale către autoritățile locale obediente, politizarea instituțiilor statului, traseismul politic, corupția, le sunt atât de familiare actualilor opozanți, de pe vremea când diriguiau la Palatul Victoria și aveau fix același tip de comportament. Vedeți, dragi cititori, cum se schimbă rolurile? Puterea îi lasă să trăncănească cât vor, făcând ceea ce știe ea mai bine. Cu alte cuvinte, le arată degetul mijlociu în același stil zeflemitor, de-a dreptul mitocănesc, care se vrea de o manieră elegantă, ascunsă sub formulările ambigue ale unor comunicări oficiale.

Oare doar politicienii sunt contaminați de o atare nevolnică stare de lucruri? Sau e posibil ca ipocrizia să fi cuprins și marea masă a societății? Haideți să vedem ce ne arată hârtia de turnesol. De curând, o viziune a pus stăpânire pe ceea ce am să vă comunic. Undeva, în ținuturile de unde vin, s-a descoperit un ziar virtual, în care cititorii nu se mulțumesc doar să citească articole de opinie, ca acesta, ci comentează pe marginea lui tot ce le trece prin cap. Alți cititori văd comentariile anterioare, replică la rândul lor, și așa mai departe. Unde credeți că se ajunge? Nu e greu de intuit. Replici care de care mai acide, din partea unor inși ce nu pot gândi mai departe de „ai lor” și „ai noștri”, se agață de zidul virtual. Și ce constatăm? E suficient să abordăm o temă mai sensibilă, ca să nu spun controversată, că societatea se polarizează. De pildă, este vorba despre deconspirarea unor informatori ai fostului regim, ori de somnul dulce din fotoliul de parlamentar, ori de persecuțiile metodice din partea justiției (cum cred ei); are mai puțină importanță. Contează la cine se referă. Dacă sunt vizați „ai lor”, indignarea nu mai are limite, se agită spiritele și curg tone de comentarii negative. În schimb, dacă „ai noștri” calcă pe bec, le ignorăm derapajele sau, cel mult, le căutăm justificări, ca pe niște încercări jalnice de-a avea un confort al conștiinței, raportându-ne la ceea ce-am votat sau avem de gând să votăm la apropiatele alegeri.

            Dacă lărgim obiectivul și privim relația dintre gazetar și cititor, aceasta s-a bazat dintotdeauna pe un transfer de încredere dintre cei doi. Într-o presă a viitorului, în care cititorii pot deveni ei înșiși gazetari, se întrezărește încă de pe acum o schimbare de paradigmă. Cei aflați de partea cealaltă a ecranului preiau din mass-media doar ceea ce vor să audă. Filtrele îi ajută. Când citim, vrem să ne relaxăm, nu să ne punem întrebări încuietoare despre dărâmarea unor mituri. Așadar, avem de-a face cu un nou soi de ipocrizie desprinsă din comoditate. În concluzie, politicienii pot sta liniștiți. O convenție mutuală nescrisă le blindează retragerea. „Ai lor” și „ai noștri” își dansează dansul nupțial până la capăt, în văzul tuturor, cu aripile și ciocul pregătite nu pentru vreo pradă, ci chiar de paradă. (Daniel Rădăuțean)

            Am mai citit o dată textul pe care pusesem punctul final, m-am uitat cu îngrijorare la ceasul din perete și am țâșnit pe ușă afară, sprintând către departamentul tehnic de paginare situat tocmai în celălalt capăt al coridorului. În timp ce predam materialul, marcat de efort, mă gândeam la ce izbutisem, cu o ciudată satisfacție malefică. Doamne, tocmai eu să le vorbesc semenilor, aproape doct și moralizator, despre ipocrizie, imparțialitate, responsabilizarea alegătorilor? Nu s-a găsit altul mai potrivit? E vreunul mai corupt decât mine dintre toți ziariștii ăia aflați la întrunirea din sala de consiliu? N-aș crede. Tocmai eu să fiu desemnat, chiar prin consensul lor nemijlocit, pentru a comunica cu oamenii și a le da pilde? Schițez un zâmbet sardonic. Pesemne, Dumnezeu când a creat lumea, așa strâmbă cum e ea, a avut și un strălucit simț al umorului.