Când mă gândesc la anii copilăriei constat cu nostalgie
că o părticică din mine a rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al
străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Îmi amintesc de iernile de pe vremea lui Ceaușescu, cum la
prima zăpadă mai consistentă căzută în capitală se oprea circulația, mașinile particulare nu mai aveau voie pe drumurile publice.
Chipurile, pentru siguranța traficului și curățarea asfaltului, dar de fapt se
dorea o economie la carburant. La noi în Vâlcea era vreme frumoasă, soare cu dinți, nici pic de zapadă, încât
străzile pustii deveneau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de
cretă și desenam terenuri de tenis cu piciorul direct pe axul
drumului. Uneori dislocam vreo două borduri, pentru a face porți, și
încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții
prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja
câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care se
termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal
lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași considerente
economice. Din cauză că se lua des curentul, unii vecini evitau liftul, nu era o fericire sa rămâi pe întuneric blocat între etaje. Întuneric și pe casa scărilor, mai luai în brațe câte un colocatar ce
venea din sens invers, încercai să-l recunoști după voce. Singurul reper în oceanul de
smoală era mâna curentă a unei balustrade aspre, cu lipsuri din loc în loc.
Câteodată mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile
mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și
să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine
bătătorite, ori spre Sala Sporturilor unde ma antrenam la judo, ori spre
liceu, încât, dacă se impunea vreo deviere de la traseu,
mă trezeam după mult vreme că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea
printr-un cartier de case, toate la fel, străjuite de copaci care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Din acel cartier nu cred că au mai rămas două case în picioare, în anii din urma transformându-se într-o hidoșenie arhitecturală.
Atunci era minunat să trec zilnic pe sub ziduri cu iederă, în pas avântat dimineața sau mai potolit spre
amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei
fete. Mergeam alături de ea și nu ne spuneam nici un cuvânt pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Veneam pregătit de acasă cu subiecte de conversație care deveneau dintr-odată penibile când ajungeam să le rostesc.
Nu stiu ce și-o fi închipuit Bacovia, dar liceul nostru era amplasat gard în gard cu un cimitir cât se poate de real. Acolo își făceau veacul fumătorii și chiulangii. Era
mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot
pasul. Pentru a ajunge la cimitir trebuia mai întai să urci vreo zece trepte și apoi să traversezi terenul de sport aflat pe platou. Grea misiune pentru profesorii supraveghetori! Terenul de sport împreună cu cimitirul reprezentau oaza noastră de libertate.
Într-o dimineață chiuleam împreună cu colegul meu de bancă. Taica-su, instructor auto, avea țigări de-alea fine, nu se cunoștea că mai șterpelea și el câte-un pachet din când în când. Alti colegi nu binevoiseră să ne urmeze, nici de pe la alte clase nu era nimeni, terenul de sport ne aparținea în totalitate. Îi povesteam lui Iulian despre noua mea dragoste și nu mă dadeam în lături de la oarece fabulații. Parea interlocutorul ideal, care inghițea gogoșile mele pe nemestecate, doar cu un zâmbet firav în colțul gurii. La un moment dat, schimbă foaia și mă întreabă direct:
- Băi, Carbu, tu
ști să săruți?
Întrebarea m-a lăsat mut câteva
secunde. Mi se părea simplă și totuși a dracului de complicată. Pe Iulian îl cunosteam bine, n-ar fi adresat niciodată o întrebare banală, fără sa strecoare vreo capcană. Orice răgaz m-ar fi dat de gol.
- Da,
normal, ce credeai?, răspund nonșalant.
- Lasă, băi, pupat, eu vorbesc de sărutul franțuzesc, așa pasional. Ai încercat?
A doua întrebare m-a buimăcit total. Atât de mult că am devenit sincer:
- Băi, Iulică, îți spun drept că n-am încercat. Și nici nu prea știu cum. Ce-ai zice să mă înveți?
- Ce, ai
înebunit? Când? Unde? Aici?
- Da,
aici, nu vezi că nu vine nimeni, suntem doar noi doi?
- Bine, fie, imi raspunse Iulian scărpinându-se în cap. Uită-te cu atenție!
Nu mai văzusem una ca asta. Își dezvelea dintii și scoatea
limba ca un broscoi care încearcă să prindă o insectă din zbor. O tot plimba stânga-dreapta, dintr-un obraz în altul, și apoi și-o stergea de buze. Saliva i se prelingea. Nicicând n-am
fost mai uluit. Văzând privirea mea, reia de cateva ori aceeași mișcare cu care căuta să mă initieze. Repetam și eu pe sub buzele strânse. Îmi părea rău de el că se strofoacă
atâta pentru mine.
- Eu tot nu pricep. Cum să faci așa ceva unei fete? Vrei s-o scuipi sau ce?
Colegului meu nu i-a picat bine lipsa mea de cooperare, îndărătnic mai sunt, dar nu s-a dat bătut. M-a luat de
după gât, aplecându-mă un pic pentru că era mai scund, și a căutat să-mi explice la modul practic cum se procedează. Mă străduiam să nu pierd nici o robinsonadă a musculaturii bucale și băgam la cap. A, deci așa. Cum stăteam noi îmbrățișați, Iulian cu fața la poarta de acces spre teren, eu cu spatele, l-am văzut dintr-odată cum se scurge de pe picioare, alb ca varul. Aproape nu mai puteam să-l țin. Am întors capul să văd ce stafie l-a vlăguit în asemenea hal. Când colo,
două colege vesele urcaseră până pe ultima treaptă spre teren și, când au dat cu ochii
de noi, s-au întors brusc. Eu le-am văzut doar după ce au făcut stânga-mprejur, însă pot să-mi imaginez ce grimase aveau pe chip. Iulian al meu era în
culmea disperării, căzuse în genunchi și bălmăjea ceva:
- Mi-e așa
de rușine... nu mai pot... ce mă fac?
La polul opus al stării de spirit mă găseam eu, abia așteptam să
ajung la prima întâlnire și să arăt cele învățate. Nu-mi stătea capul la
alte consecințe, la ce vor zice colegii. Era clar că până-n prima recreație tot liceul va afla.
Peste vreo două săptămâni de la această pățanie am avut zi liberă de 1 Mai. Împreună cu Iulian și prietenele
noastre am stabilit să mergem la un picnic pe malul Olăneștiului. De pe pătură, fata cu care eram l-a întrebat amuzată:
- Măi, dar
cine l-a instruit așa bine pe băiatul ăsta ?
Iulian zâmbea cu subânțeles. Mă luaseră în colimator, dar mi-o meritam.
