Când mă gândesc la anii copilăriei constat cu nostalgie
că o părticică din mine a rămas impregnată în asfaltul umed și răcoros al
străduțelor ce brăzdează Râmnicul Vâlcii. Acest oraș pitoresc de provincie este
totodată prea mic pentru a fi străbătut cu mijloacele de transport în comun și
suficient de mare pentru a nu te plictisi de fiecare colțișor al lui. Așazat ca
într-o căldare la intersecția a două guri de apă, pe malurile nisipoase ale
Olăneștiului și Oltului, este străjuit de jur împrejur de coline înalte,
prietenoase vara cu tinerii dornici de evadare. Această particularitate avea
darul de a ne trimite veri răcoroase și umede, precum și ierni blânde unde
zăpada constituia o raritate. Viscolul sau vipia din Bărăgan, aici se vedeau
doar la televizor.
Îmi amintesc cum în iernile de pe vremea lui Ceașcă, la
prima zăpadă mai consistentă căzută în București, aflam de la televizor de
oprirea circulației mașinilor particulare pe drumurile publice, în toată țara.
Chipurile, pentru siguranța șoferilor și curățarea drumurilor, dar de fapt se
dorea o economie de carburant. La noi în Vâlcea era soare, frumos, încât
străzile pustii erau o binecuvantare pentru copii. Luam câte un bolovan de
cretă și desenam șotroane, terenuri de tenis cu piciorul, direct pe axul
drumului. Uneori chiar dislocam vreo două borduri pentru a face porți și
încingeam un fotbal cu băieții. Surplusul de haine, oferite de părinții
prevăzători, avea aceeași întrebuințare, când nu găseam borduri. Rar ne deranja
câte o mașină de întreprindere. Singura pecete a iernii era larma diurnă care se
termina neobișnuit de repede, odată cu înserarea prematură. Iluminatul stradal
lipsea cu desăvârșire. Uneori era beznă și în blocuri, din aceleași considerente
economice. Atunci urcatul pe scări până la etajul șapte se transforma într-un
joc morbid de-a v-ati ascunselea, când prindeai câte un colocatar în brațe, ce
venea din sens invers, mai să te dea pe spate. Singurul reper în oceanul de
smoală era o balustradă aspră, dar și aceea lipsea din loc în loc.
Alteori mă plimbam singur pe străzi, doar cu gândurile
mele. Fiind un copil firav, îmi plăcea să mă visez cu puteri supranaturale și
să-i pedepsesc pe cei care mă nedreptățeau. Pașii mei aveau traseele bine
bătătorite, ori spre Sala Sporturilor unde făceam antrenament la judo, ori spre
liceu, ori spre centru, încât, dacă aveam nevoie de vreo deviere de la traseu,
mă trezeam după mult timp că am greșit calea. Drumul spre liceu trecea
printr-un cartier de case absolut minunat, străjuit de copaci tăiați la linie
care porționau cu umbrele lor bucățile de asfalt. Acest cartier de case s-a transformat
în ultimii ani într-o hidoșenie arhitecturală, după valul de primari penali pe
care i-am scos din anonimat, printr-un gest profund democratic, de
autoflagelare cu ștampila de vot.
Dar atunci era minunat să trec zilnic pe sub ziduri de
iederă și gărdulețe, în pas avântat în răcoarea dimineții, sau mai potolit spre
amiază. Pe sub acele ziduri mi-am permis pentru prima dată să ating mâna unei
fete. Mergeam alături de ea de multe săptămâni și nu ne spuneam nici un cuvânt
până la liceu, pentru că tot drumul mă gândeam cu ce să încep. Uneori îmi notam
subiecte de conversație și acasă, dar când ajungeam să le rostesc îmi dădeam
seama că nu se potrivesc.
Viața de licean nu era ca în celebra poezie bacoviană
”Liceu – cimitir al tinereții mele”, în schimb liceul era amplasat lângă
cimitir, la propriu. Acolo își făceau veacul fumătorii din anii mai mari. Era
mai dosit și, în plus, aveai de unde aprinde, lumânări și chibrituri la tot
pasul. Pentru a ajunge în cimitir era musai să traversezi terenul de sport, dar
chiar și acesta era greu de supravegheat pentru că se afla la înălțime, pe o
colină în spatele clădirii liceului. Puțini profesori, în afara celor de sport,
se învredniceau să urce cele douăzeci și ceva de trepte până pe platou. Așadar
terenul de sport reprezenta paradisul manifestărilor de libertate
adolescentină, locul unde se făceau și se desfăceau universuri sau se legau
prietenii trainice.
Într-o dimineață vegetam împreună cu colegul meu Iulian
pe terenul de sport. În jur nici țipenie de elev sau profesor, pesemne erau cu
toții la ora de la care noi binevoiserăm să lipsim. Îi povestesc colegului
despre noua mea cucerire, pretențios spus, dar nu mă dau în lături de la oarece
înflorituri. Pare un interlocutor ideal, mă ascultă calm, relaxat, zâmbind puțin.
Dar la un moment dat, scuturându-se parcă de o povară, mă întreabă direct:
- Mă, tu
ști să săruți?
Întrebarea o primesc ca pe un croșeu, mă lăsă mut câteva
secunde. Mi se pare simplă și totuși a dracului de complicată. Pe Iulian îl
știam bine, n-ar fi pus niciodată o întrebare fără rost. Îmi dreg glasul și
încerc să par nonșalant:
- Da,
normal că ne mai pupăm și noi, ce credeai?
- Lasă mă pupat, eu vorbesc de sărut franțuzesc, așa pasional. Ai încercat?
A doua întrebare mă buimăcește total. Atât de mult că
devin sincer:
- Băi, Iulică,
să ști că nu știu. Dar aș vrea să mă înveți.
- Ce, ai
înebunit? Unde? Când? Aici?
- Da,
aici, nu vezi că nu e nimeni în jur?
După câteva clipe de gândire, Iulian își ia rolul de
profesor în serios. Mă pune să mă uit cu atenție. Deschidea gura și scoatea
limba ca un broscoi care încearcă să prindă din zbor o insectă. Nicicând n-am
fost mai uluit, încât atunci când m-a întrebat dacă am înțeles, am dat din cap
în plan orizontal de mai multe ori. Iulian nu dezarmează, reia cu
meticulozitate gesturile de mai devreme. Îmi părea și rău de el că se strofoacă
atât pentru mine, motiv pentru care îi zic înduioșător:
- Bate-mă!
omoară-mă! dar eu tot nu pricep.
Colegului meu nu-i pică bine lipsa mea de cooperare, dar
tot voia să mă lumineze. Într-un ultim gest de învățătură empirică, mă ia de
după gât, aplecându-mă un pic pentru că era mai scund, și încearcă să-mi arate
practic cum se procedează. Căutam să nu pierd nici o robinsonadă a musculaturii bucale și băgam la cap. Așa cum stăteam noi îmbrățișați, Iulian cu fața la
intrarea principală pe teren iar eu cu spatele, îl văd dintr-odată cu ochii
bulbucați și scurgându-se de pe picioare. Aproape că nu mai puteam să-l țin.
Întorc capul să văd ce stafie l-a albit la față în asemenea hal. Când colo,
două fete vesele urcaseră pe ultima treaptă a scării și, când au dat cu ochii
de noi, au făcut brusc stânga împrejur. Eu le-am văzut doar după ce s-au întors
cu spatele dar pot să-mi imaginez ce grimase aveau pe chip. Iulian era în
culmea disperării, căzuse în genunchi și bălmăjea ceva:
- Mi-e așa
de rușine... nu mai pot... ce mă fac?
Eram la polul opus al stării de spirit, abia așteptam să
ajung la prima întâlnire și să experimentez cele învățate. Nu mă gândeam la
alte consecințe.
Peste câteva săptămâni de la această pățanie se nimerise
să fie sărbătoare, 1 Mai - ziua muncii. Împreună cu Iulian și prietenele
noastre hotărâm să mergem la un picnic pe malul Olăneștiului. La un moment dat,
fata care era cu mine întreabă amuzată:
- Măi, dar
cine l-a instruit așa bine pe băiatul ăsta ?
Colegul meu zâmbea cu subânțeles. Mă luaseră în colimator
dar mi-o meritam.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu