Jurnalul unui uberist (2)

II

Sunt din nou în aplicație. Deșteaptă tehnologia asta provenită din zona utilităților militare! Dacă mă iau după o parte dintre clienții mei străini, cărora le place să-și etaleze vanitatea de exponenți ai unei nații alese, se pare că atât Uber cât și Waze (o aplicație de navigație rutieră) sunt rodul unor patente brevetate și vândute în scop comercial de armata israeliană. O fi, n-o fi așa, n-am stat să verific informația, însă pentru frumusețea lecturii să presupunem că ar fi reală. De fapt, mai important este principiul care stă la baza acestui transfer de tehnologie, și aici n-avem dubii existențiale, că unele invenții din domeniul militar, ce capacitează bugete din sfera absurdului, se mai întorc, uneori, și către aplicabilitatea civilă. Nu atât de des precum ne-am dori, dar asta e o altă discuție. Iar confortul călătorilor are și el de câștigat, în haosul unei capitale atât de aglomerate.

Preiau un tânăr împreună cu prietena sa din fața Spitalului de Arși din București. Scena se petrece la doar câteva luni după tragedia din Clubul Colectiv, unde au murit zeci de tineri, arși și intoxicați cu fum, în urma unui incendiu de proporții. Presa vremii mediatizase îndelung acest subiect și altele derivate, precum corupția și mafia din primării. Dacă s-ar fi respectat normele de funcționare pentru organizarea de concerte cu un public numeros, probabil această tragedie ar fi fost evitată. Dar la noi, acordarea de avize sau autorizații de funcționare unor cluburi și discoteci se baza, la loc de cinste, în loc de cinste, pe nelipsita șpagă.

Cum era de așteptat, se adunase multă indignare și revoltă în rândul populației, în societatea civilă. Supraviețuitorii incendiului și rudele celor uciși organizau marșuri pentru sensibilizarea politicienilor și a organelor de anchetă care tergiversau cazul. Pedepsirea vinovaților se lăsa așteptată. Spitalele își clamau lipsa de resurse iar pacienții ajunseseră să fie transferați cu aeronavele în străinătate. Jurnalele de știri anunțau de la o oră la alta niște cifre seci ce se tot roteau precum tabela cu mersul trenurilor din gară. În cazul de față cifrele reprezentau numărul victimelor, morți și răniți, în continuă evoluție.

Pe fondul situației generale de emoție firească, oricine l-ar fi văzut pe tânărul care îmi ocupase bancheta din spate, ajutat de prietena sa, ar fi făcut legătura cu pârjolul din noaptea cu pricina. Complet bandajat la mâini și parțial la cap, era imposibil să treacă neobservat. O întrebare din categoria: ”Dar ce-ați pățit?” ar fi părut o blasfemie.

Mă abordează cu căldură, îmi spune că azi a descoperit aplicația și este deja la a treia cursă. A fost externat de curând din spital și are o mulțime de drumuri de făcut pentru a-și putea continua tratamentul la domiciliu. Prietena lui nu știa ce să-i mai facă, cum să-l mai cocoloșească, pentru a-i obloji rănile din trup și suflet. Îl trata ca pe un copil alintat.

‒ Te doare ceva?

‒ Nu.

‒ Las că mergem la farmacie și mai cumpărăm niște calmante. Nu-i așa că ți s-a făcut foame?

‒ Nuuu!

‒ Ajungem acum acasă și ți-am pregătit o supă. Să vezi ce bună e!

Pe scaunul din față nu-mi puteam stăpâni tulburarea în legătură cu scena din spatele meu. Aveam în preajma mea un tânăr calculat, liniștit, chiar cu simțul umorului, deși tocmai trecuse printr-o traumă de proporții catastrofice. Parcă pătrunzând în gândul meu, îmi reafirmă cu un surâs amar că singurul lucru bun pe ziua de azi este serviciul Uber. Mă simt flatat. Apoi se întoarce către prietena lui:

‒ Să vezi dragă ce mi s-a întâmplat! Ieri când mă întorceam de la analize văd un taxi vis-à-vis de spital. Ce bine! îmi zic. Mă îndrept spre el. Taximetristul fuma și vorbea tare la telefon, cu geamul portierei lăsat deschis. Mă urc. Mă ignoră. Își continuă debitul verbal la aparat. N-am dat importanță. Se pare că discuția în care era angajat nu suferea vreo amânare. Aștept. La un moment dat, îl aud cum îi zice interlocutorului său că trebuie să închidă de îndată, nu mai poate vorbi nicio secundă. Nu l-a răbdat inima să nu ofere și o motivație plauzibilă pentru a fi mai convingător: tocmai s-a urcat o mumie înviată la el în mașină.

‒ Vai! Cum să spui așa ceva?

‒ Îți dai seama ce penibil m-am simțit. Aș fi vrut să mă dau jos în acel moment. Chiar așa de urât sunt?

‒ Nu, dragul meu. Ești cel mai frumos bărbat din lume.

Ajungem la destinație, îi ajut pe cei doi tineri să coboare, le deschid portiera și facem schimb de amabilități. O senzație stranie de împlinire mă încearcă. Ar putea fi exaltare, dacă nu m-aș feri de termenii pretențioși, gândindu-mă totuși că am facut ceva notabil pe ziua respectivă. Am fost de folos unui tânăr care avea nevoie de micul meu sprijin, mai mult decât oricare alții.

***

Aproape uitasem de această întâmplare. La vreo doi ani după aceea, mi-a fost readusă în memorie de o nouă cursă pe străzile congestionate ale Bucureștiului.

În timpul unor ample manifestații de stradă din Piața Victoriei, mobilizările de forțe mă surprind din nou în trafic, cu aplicația deschisă. Guvernul încercase să introducă pe ușa din dos o ordonanță de urgență privind grațierea faptelor de corupție. Măsura era menită să sprijine mai mulți oficiali ai coaliției de guvernământ, ale căror probleme cu justiția deveniseră de notorietate. La presiunea străzii, ordonanța a fost apoi retrasă. O mica victorie pentru mulțimea zgomotoasă care se auto-intitulase ”#Rezist”.

Trei tineri înarmați cu un steag tricolor mă solicită pentru o cursă rapidă în Piața Victoriei. Se duceau la protest. La un moment dat, unul dintre ei mă recunoaște și mă abordează direct:

‒ Eu vă cunosc. Am mai fost cu dumneavoastră. Eram bandajat, tocmai scăpasem dintr-un accident.

‒ A, da. Sigur. Îmi amintesc. V-ați făcut bine, observ. Și acum, la protest?

‒ Da, ne-am mobilizat pe facebook și mergem în piață. Nu mai suportăm. Din cauza corupției în țara asta mor oameni, se produc accidente cu victime, iar ei vor să-i elibereze și pe cei puțini care ar mai putea da socoteală.

‒ Înțeleg la ce vă referiți. Dar totuși, dacă transformăm societatea civilă, cetățenii, protestatarii ca voi, într-un fel de justițiar inespugnabil venit de undeva din sferele înalte ale conștiinței să anihileze derapajele politicienilor aflați la putere, nu e periculos? Nu mă refer la voi, în mod special, dar mă gândesc că cineva s-ar putea folosi de aceste mișcări de stradă pentru a-și urmări propriile interese. Avem destui ”prieteni” prin vecini cărora le-ar conveni de minune o stare de anarhie și ar putea trage sforile. Nu credeți?

‒ Nu se pune problema. Și atunci ce să facem? Să-i lăsăm să ne conducă cum vor, să grațieze pe cine vor? Nu vedeți că opoziție avem doar de ochii lumii, nu ne reprezintă. Băsescu s-a dat cu pușcăriașii. Nici nemții nu mai sunt ce-au fost, deși ar trebui să se poziționeze mai presus de toate: <Deutschland, Deutschland Uber Alles>, că tot purtați această insignă. Haideți că aproape am ajuns. Coborâm aici. Nu va supărați pe noi dar asta-i situația. Vă salut!

Am rămas pe gânduri. Într-adevăr, opoziție avem doar de ochii lumii, cum bine a spus mult-pătimitul protestatar. Argumentele lui m-au marcat. Nu puteam decât să-i dau dreptate. Eventual să-l completez.

Ce poate fi mai caraghios în politica românească decât declarațiile fals belicoase pe care puterea și opoziția și le fac reciproc? De fapt, am putea spune că sunt declarații de curtoazie prost înțelese, făcute cu o înduioșătoare dorință de a ieși în evidență, cu orice preț. Un dans nupțial al unor păsări de pradă, care se învârt în cerc și se privesc de la distanță, cu ghearele și ciocul pregătite de paradă. Bieții militanți de duzină din alcovul politichiei românești! Primesc dimineața la cafea aceeași sarcină ingrată: Azi ce mai combatem? Și ce poți combate ”mai cu aplomb” decât ce cunoști foarte bine? Teme precum guvernarea în disprețul Parlamentului prin ordonanțe de urgență, direcționarea fondurilor guvernamentale către autoritățile locale obediente, politizarea instituțiilor statului, traseismul politic, corupția, le sunt atat de familiare de pe vremea când actualii opozanți erau la putere. Și viceversa. Puterea le dă m..e în același stil zeflemitor, care se vrea de o manieră elegantă.

Dar oare, doar politicienii sunt contaminați de o atare nevolnică stare de lucruri? Sau e posibil ca ipocrizia să fi cuprins și covârșitoarea masă a alegătorilor? Dacă mă strămut în lumea bolnavă a utilizatorilor de facebook, care ascunși în spatele unor ”nickname” se încarcă sau se eliberează de frustrări, aș fi în stare să răspund afirmativ. De la facebook nu e nevoie să ceri că-ți dă el cu de-a sila, postări și redirecționări care mai de care mai acide din partea unor inși care nu pot gândi mai departe de ”ai lor” și ”ai noștri”. Și ce constatăm? Câteva variațiuni pe teme de nesimțire, din partea unor aleși, agită spiritele printre alegătorii virtuali. Fie că este vorba de jigniri grobiene și amenințarea cu mitraliera, somnul dulce din fotoliul de parlamentar sau persecuțiile metodice din partea justiției (cum cred ei), are mai puțină importanță. Contează la cine se referă. Dacă sunt  vizați ”ai lor” indignarea nu mai are limite. În schimb, dacă ”ai noștri” calcă pe bec le ignorăm derapajele sau, cel mult, căutăm justificări ca o palidă consolare de-a ne simți confortabil cu opțiunile noastre. Nu întâmplător mă includ în această categorie. Marketingul politic are o teorie bazată pe studii sociologice care atestă faptul că preluăm din media doar ce vrem să auzim. Când citim, vrem să ne relaxăm, nu să ne punem întrebări încuietoare despre dărâmarea unor mituri.

Cu alte cuvinte, am putea spune că ipocrizia face parte din natura umană. Dar, pe de altă parte, progresul presupune ieșirea din starea de confort. Așa a fost dintotdeauna.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro