Jurnalul unui uberist (1)

Cum credeți că a început aventura uberistică? Dintr-un capriciu al hazardului. Aveam în minte să pârjolesc pământul odată cu examinarea existenței mele sub lupă și să mă perpelesc asemeni eroului principal dintr-o nouă plăsmuire cu pretenții de roman. Acesta, un jurnalist din presa scrisă, își alesese un job complementar pentru a-și rotunji veniturile devenite insuficiente. Își dedicase o parte din timpul liber meseriei de taximetrist cu jumătate de normă. De ce taximetria? Credea el că-l ajută și în munca de documentare la ziar, cu alte cuvinte, în subsidiar, prin discuțiile cu clienții, va lua pulsul populației pe diverse teme de actualitate. Deloc întâmplător, acțiunea se desfășura în perioada premergătoare unei campanii electorale furibunde, cu dezvăluiri din viața personală a candidaților, iar subiecte de conversație cu accente politice se găseau din abundență. 

Ca să mă apropii de personaj am căutat să fac și eu același lucru, cu alte cuvinte să-i îmbrac pielea, la început în joacă. Aplicația Uber a ajuns la fix pe piața românească pentru a mă pune la treabă. Nu aveam nici cea mai mica întuiție care să-mi dea de înțeles că experiențele de la volan vor constitui subiecte de sine stătătoare pentru o nouă carte. Dar, între timp, s-au coagulat între stâlpii și pragurile caroseriei câteva întâmplări memorabile. Altele au avut nevoie de un mic ajutor pe tărâmul imaginației, întrucât doza de inefabil se lăsa greu surprinsă. În cele din urmă, din cele două componente, imaginarul și non-ficționarul, a cărei întâietate și-o dispută în continuare, a ieșit un produs omogen. Cel puțin așa se văd lucrurile privind subiectiv, din interiorul actului de creație, iar confirmarea poate veni din partea voastră, a cititorilor.

Aceasta ar fi explicația ”savantă”. Există și una mai puțin ipocrită. Foamea de lovele, ca să mă exprim în limbajul mai puțin academic al unora dintre clienții mei. Oricum ar fi, mai puțin contează motivația, cât produsul finit. Pentru că, orice s-ar spune, o carte proastă nu este salvată nici măcar de o intenție strălucită. Ca să nu mai lungim vorba, să ne poziționăm corect pe scaunul șoferului, sau al pasagerului, după caz, și să-i dăm drumul!

 Devine o experiență interesantă să observi mișcarea browniană a indivizilor interacționând între ei, din postura de spectator involuntar și aproape invizibil la bordul unui automobil. Spectacolul de pe bancheta din spate poate să înceapă. Clienții fac abstracție completă de omul de la volan și discută chiar și cele mai intime aspecte într-un limbaj cât se poate de colocvial, condimentat pe alocuri cu expresii colorate. Piesele le vin turnate, sunt de multe ori aceleași, dar interpretate în mod diferit. Certurile dintre soți capătă valențe nebănuite, tinerii clipocesc suav printre cuvinte imperceptibile. Îmblânzirea scorpiei cu Romeo și Julieta se amestecă uneori în același cadru, ca o confirmare a perenității disputelor și joncțiunilor, atracțiilor și respingerilor în Univers. Asta în cazul în care în mașină se urcă două sau mai multe persoane. În caz contrar, singuraticul pasager apelează la un mic artificiu conversațional. Doar ce se așează comod în scaun sau pe bancheta din spate, și nerăbdarea îi dă ghes, manifestându-se prin toate gesturile sale. Unii încearcă să mascheze pornirile febrile de dependență prin a-și lega centura de siguranță ca pentru decolare, chiar dacă stau pe locurile din spate, sau aranja ținuta. Un alt subterfugiu, de data asta al pasagerului din dreapta, îl reprezintă reglarea scaunului mai în față sau mai în spate. Când mașina pornește, încep și clienții să-și caute disperați ”drogul”, sub forma unui mic accesoriu cu taste sau butoane, la care pot vorbi nestingheriți. Dialogul se poartă pe calea undelor, cu o frenezie deloc diminuată, pe toată durata cursei. Mereu am senzația că sunt pe punctul să ratez ceva important dintr-o discuție ancestrală care se continuă de la virgulă, în decorul prea puțin ofertant, dar cu o acustică perfectă, al Fordului B-Max cu uși culisante și negre ca smoala.

***

Într-o seară primesc o solicitare, să mă deplasez către un complex rezidențial din zona de nord a capitalei. Pădure, lac, aer curat, ce mai, oază. Printre blocurile cochete, flancate de arbuști ornamentali ce-și proiectau umbra alungită pe gazonul tăiat impecabil, o domnișoară părea copleșită sub povara ambiției de a efectua cât mai multe operațiuni de-odată. Mergea greoi, cu mâinile agățate de o husă de umerașe, burdușită cu haine, și de o cutie de pantofi, în timp ce cu umărul ridicat sprijinea de obraz un telefon mobil la care vorbea de zor. Ar fi vrut probabil, între două cuvinte rostite apăsat, să mai facă ceva, vreun semn pe care să-l sesizez și să-l înțeleg în timp ce rulam încet prin parcare. Din păcate, sărăcuța, nu mai avea la îndemână nici o parte a corpului disponibilă cu care să mă facă atent.

 Abia după ce am oprit la o oarecare distanță impardonabilă, am observat cum garderoba umană se mișcă în direcția mașinii mele. Ar putea fi ea clienta pe care aplicația mi-o evidențiase cu numele de Alexandra? mă întreb precipitat. Nu mai încape îndoială. După secunde bune ajunge la mașină și încearcă să deschidă portiera cu cotul. Conștient de onoarea care mi se pregătește, m-am dat jos de la volan mintenaș, ca nu cumva să mi-o ia înainte și să fie prima la portbagaj. Motivul pentru care devenisem așa serviabil e unul mai puțin cunoscut. N-am de gând să-l divulg cititorilor deocamdată. Suspansul va fi eliminat în paginile ce urmează, odată cu consumarea unei alte povești a acestui volum. Dar să revenim la subiect. Ce mai, mașină cu un șofer amabil și protocolar, de nevoie!

Stați puțin! Dar eu o cunosc pe făptura asta! am exclamat mut în spatele pupilelor care începuseră să clipească des. Nu e celebrul posterior din videoclipurile care rulează la postul muzical de televiziune MTV? Al unei cântărețe de la noi, intrate acum într-un con de umbră? În momentul în care s-a aplecat pentru a păși peste pragul mașinii, pantalonii mulați din piele mi-au confirmat ceea ce bănuiam. Termin de aranjat accesoriile în portbagaj și revin la volan hotărât să demarez de îndată. Mi-a zâmbit, bănuind că am recunoscut-o. Evident, în tot acest timp nu se dezlipise de telefon, iar discuția s-a prelungit mult și în interior:

‒ Nu ți-am povestit, dragă, ce am pățit? Tot primesc mesaje de la un individ, cred că e obsedat săracul... Gen să ne întâlnim, că vrea să mă cunoască… Până azi l-am ignorant, dar mi-e și puțin teamă, gen… Culmea e că îmi scrie pe un telefon privat, pe care nu-l știe toată lumea. De fapt, până la acest incident, credeam că-l cunosc doar câțiva apropiați… M-am luat după impresar să-i scriu, gen: prietene, vezi că te caută niste ucrainieni pe-acasă!... Și ce-mi răspunde? Că e la Kiev, stă cu ei la masă și discută despre mine, gen cât de bună sunt… Așa-mi trebuie dacă mă bag în seamă cu toți proștii!… N-am idee cum să fac, gen să schimb numărul… N-am cum, e mai complicat, e și un contract de sponsorizare la mijloc… Încerc, dar îmi tot trimite porcării și poate le vede cineva… Îmi scrie că vrea să mă facă un 69! Genul ăsta de mesaje, știi?... Dragă, eu n-am mai făcut nici normal de nu mai știu când și tipul vrea direct 69!… Hai că nu te mai agasez cu problemele mele, că aproape am ajuns… Și mie mi-a făcut plăcere… Aaa, dacă vrei, diseară sunt liberă. Poate ne vedem într-un club, gen. Ce zici?... Păi, să mă gândesc... 

În clipa următoare diva se dă jos din mașină, cu același telefon lipit de obraz, pentru cine știe cât timp de aici înainte. În prealabil îmi mai aruncă un zâmbet fugar, care mi-a rămas încă multă vreme agățat de retină și, involuntar, în gândurile mele răvășite. Abia după câțiva kilometri îmi revin din transă, suficient cât să-mi dau o palmă peste frunte. Să vezi că domnișoara, ocupată cu convorbirea și atinsă de semnificațiile unor cifre indecente, și-a uitat husa de haine și cutia de pantofi la mine în portbagaj. Ce mă fac? Trag pe dreapta. Încep să butonez aplicația, poate dau de vreun număr de telefon. Am găsit. Sper să fie al ei. Oare o să răspundă sau mă consideră tot vreun obsedat de numerologie vulgară? Și nici măcar nu vorbesc ucraineana! Sau rusa, ce-o fi pe-acolo, pe la ei. Nu mai e nevoie de supoziții. Aud o melodie cunoscută în carcasa pe care o țineam între degete. Mă sună ea.

‒ Alo! Trebuie să ne întâlnim să vă dau bagajul. Să-mi spuneți unde pot să vin. V-ați uitat…, atac eu frontal, primul, aproape fără să respir, ca să nu mi se citească efluviul de emoție din glas. 

‒ Așa e. Costumul meu de scenă, gen o husă de umerașe și pantofii cu paiete, a rămas la dumneavoastră. De fapt, nu e al meu, e închiriat, gen. Vă supărați dacă vă dau o adresă unde să-l duceți? Nu e departe, în Piața Valter Mărăcineanu.

‒ Vai de mine, dar se poate! Mă simt onorat să fac un astfel de serviciu pentru așa o persoană drăguță...

‒ Perfect. Vă trimit un mesaj cu adresa.

Ador mesajele. Și acum îl păstrez pe acesta în memoria telefonului. Ce mai, autograf digital în toată regula, cu care mă pot făli în fața unor puști din cartier: nu-i puțin lucru să fi respirat același aer cu cunoscuta artistă.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro