Jurnalul unui uberist (8)

Zona Piața Unirii înțesată de lume. Fac eforturi să găsesc un loc de staționare unde să nu deranjez pietonii, care se revărsau în valuri de pe trotuare, și nici pe ceilalți șoferi. Vânzoleala umană mă îmbrăcase cu tot cu mașină într-o mantie de pardesie mișcătoare. Priveam prin geam ca într-o spălătorie auto, atunci când periile supradimensionate îți agresează parbrizul, fără a vedea mare lucru din spațiul exterior.

Din mulțime se risipește un preot, înveșmântat în straie bisericești, având la încheietura mâinii, legat cu un fel de curelușe, telefonul mobil. Barba tăiată frumos la linie, lată de doar două degete, și părul prins cu gel îi dădeau un aspect îngrijit. Deschide portiera și mi se adresează pe nume, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. Îl poftesc înăuntru nedisimulându-mi încântarea să întâmpin așa o apariție. În timp ce se face comod mă abordează cu condescendență:

‒ Domnul Marius, nu-i așa că taximetria, sau cum s-o numi serviciul ăsta Uber, nu este singura activitate pe care o prestați? Știam eu. În România nu mai poți trăi domne dintr-un singur job. Uitați-vă la mine! Credeți că mă ocup doar de preoție? Aș! La biserică sunt în slujba Domnului, dar apoi dau consultații juridice, aflându-mă în slujba oamenilor nevoiași.

‒ Interesant! Eu știam doar de avocatul diavolului. Înțeleg că sunteți... celălalt?

‒ Ha, ha! Am mai auzit astfel de ironii. Dar dacă veniți la Centrul de Asistență al Consumatorilor (Cascons), veți vedea că ceea ce facem noi este o activitate cât se poate de serioasă. Mă bucur de privilegiul de a fi, pro bono, avocatul oamenilor necăjiți care vin la noi cu speranța că problemele lor se pot rezolva într-o bună zi.

‒ Vorbiți ca un politician. Nu v-ati gândit? Dacă tot e să faceți cumul de funcții… Nu prea am văzut preoți prin Parlament. De fapt, greșesc. Au fost câțiva în urmă cu vreo doi ani, pregătiți să-i dea cu mir pe politicienii corupți, luați în vizor de DNA.

Fără să-mi dau seama, i-am săltat mingea la strană Părintelui, care s-a luminat la chip în timp ce își începea discursul, gâtuit de emoție, ca în fața unei asistențe mult mai numeroase:

‒ Doamne ferește! Un preot nu poate îmbrățișa o carieră politică pentru că vocația lui este să nu mintă, să nu fure și, în general, să se comporte în societate cu teama de Dumnezeu Atotputernicul. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Nu caut să dau impresia că am ceva special cu candidații sau clasa politică din România. Ei se perpetuează dintre noi, încât reproșurile ar trebui să meargă și către noi, alegătorii.

‒ Dacă vă referiți la propria persoană, aș putea să vă dau dreptate. Deși vă cunosc doar de câteva minute. Dar, în caz că generalizați pentru toți slujitorii Domnului, dați-mi voie să am rezerve în a cauționa o astfel de enormitate. Nu cred că biserica e fără pată, iar corupția se pare că și-a găsit un loc călduț și acolo.

‒ Nu e deloc așa, a replicat preotul vizibil stânjenit, descheindu-și un nasture la tunică. De fapt, lupta politică nu se dă între credincioși și liberi cugetători, corupție și anticorupție, stânga și dreapta, stat de drept și stat paralel. Acestea sunt doar pretexte inventate de alții. Adevărata confruntare are loc între forțele pro-europene ce militează pentru o federație a statelor europene și cele naționaliste care doresc păstrarea polului de putere la București. E același tip de război ideologic care se duce și în Republica Moldova, între unioniști și separatiști. Cei care se află vremelnic la putere niciodată nu vor fi de acord cu renunțarea de bunăvoie la comandă pentru a împărți frâiele cu o altă autoritate. Culmea e că nici unii, nici alții nu doresc să recunoască adevăratele țeluri ce-i animă. Din diverse motive. Unii își ascund tendințele naționaliste pentru a beneficia de racordul la conducta banilor europeni, atât de necesari. Ceilalți, conștienți că europenismul nu prinde la români. Cel puțin nu la generația asta, cu adânci ramificații în epoca de aur, când Ceaușescu dădea cu tifla Occidentului apăsând pe pedala renunțării la credite externe și la clauza națiunii celei mai favorizate.

‒ Tocmai spuneam că ați fi un bun politician. Nu faceți decât să-mi întăriți bănuiala. Dar, dacă tot m-ați provocat, de ce am crede că mutarea centrului de putere la Bruxelles ar fi benefică pentru România? Bunăoară, de când s-au introdus mecanisme de supraveghere asupra justiției nu s-au stopat derapajele, abuzurile, venalitățile. Vorbim de acțiuni la comandă sau selective, protocoale secrete. Vreți exemple? Am câteva la îndemână. Dosare precum Microsoft sau EADS au ajuns pe mâna procurorilor doar după ce au primit dezlegare în țările de origine. Anchetele nu au început nicidecum la București. Alte dosare, precum Bechtel, au fost îngropate, cel puțin deocamdată, din aceleași considerente. Ce să mai spunem de afacerile lui Puiu Popoviciu cu Institutul de Agronomie, prin care s-au defrișat zeci de hectare de teren din Pădurea Băneasa pentru a face loc unui imens centru comercial? Seamănă izbitor de mult cu un alt dosar celebru, cel al mogulului Dan Voiculescu. Dar am putea presupune că sancțiunile pe cale juridică nu vor fi aceleași din moment ce Ambasada Statelor Unite și-a plantat bunker-ul tocmai acolo.

‒ Nu cred că v-ați ales prea bine exemplul justiției. M-ați nimerit să cunosc îndeaproape fenomenul și să am oarece competențe în domeniu, a căutat să mă tempereze din avântul meu avocatul în sutană. Sigur, există și erori judiciare sau chiar mai mult decât atât, rele intenții. Dar am văzut cum funcționa justiția în România înainte de aderarea la UE și NATO. Cunoaștem tunurile care s-au dat în special în domeniul privatizărilor. Escrocheriile cu fonduri de investiții, falimentele bancare etc. V-ati fi imaginat atâtea arestări ca acum, prin anii 90, când s-a atins apogeul corupției? Probabil că nu. O să vă surprindă următoarea aserțiune: sub ochii noștri se fac pași mari pentru recuperarea terenului pierdut, asistați de un discurs naționalist, cu mai mult sau mai puțin discrete nostalgii ante-aderare la UE, resentimente față de Bruxelles și politicile lui progresiste. Voci din ce în ce mai ritoase condamnă înalți functionari europeni pentru amestecul în soluționarea unor dosare sau ambasadori care-și exercită influența, asemeni unor guvernatori din teritoriile colonizate. Cel puțin asta se înțelege dacă aplecăm urechea la curentul suveranist care încearcă ”să redea demnitatea justiției” și s-o scoată de sub umbrela ”nefastă” a organismelor europene. Posibil ca așa să fie, dar altceva ce ne mai salvează?

‒ În eventualitatea, rezonabilă de altfel, în care vă dau crezare, nu neapărat pentru că vorbiți pilduitor, îmi puteți argumenta de ce ne-am mai agita atâta în lupta asta politică surdă? Dacă foaia de parcurs este bine stabilită, dacă politica românească se face acum la Bruxelles și Washington, dacă Guvernul este o anexă a FMI, iar marii corupți sunt săltați cu binecuvantarea unor ambasadori în România. Dacă, dacă, dacă... Contează cine iese, are vreo importanță cine vine? Dacă se face și cu binecuvântarea Sfântului Sinod? Vom afla, poate, în curând. Judecând după numărul fețelor bisericești luate la întrebări, puține, s-ar părea că da.

‒ Stiți ce lipsește în opinia dumneavoastră? Un lucru foarte important: prezumția de nevinovăție.

‒ Sfinția Voastră, eu vorbesc cu o oarecare detașare pentru că pe mine nu mă conduce nimeni, nici măcar mașina. Și să vă mai spun ceva, acum că se apropie alegerile. Câtă încrâncenare, câtă revoltă, câtă patimă! Am cunoscuți care se comportă precum un bolnav cronic care se agață de o ultimă speranță. Sunt zilnic bombardat cu mesaje disperate, de un ”acum-ori-niciodată” înduioșător. Efectul? După alegeri, acei băieți de la putere și opoziție, care militează mai mult sau mai puțin pentru integrare europeană, se întâlnesc undeva, la un restaurant, și împart posturile cheie în totală armonie. Așa că stau relaxat și mă uit la confruntarea politică ca la.... aș fi zis teatru, dar e mai degrabă o luptă în noroi.

După un dialog atât de tensionat, chiar dacă într-un limbaj civilizat, respectând opiniile interlocutorului, s-a așternut o liniște nefirească. Sfinția Sa părea să nu mai aibă păreri iar eu să mă îndoiesc de ale mele. Câteva trupe prezente pe Rock FM, post pe care radioul stă negreșit, s-au arătat gata să pângărească spațiul acustic dintre noi și să întrețină atmosfera până la finalul cursei.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Jurnalul unui uberist (7)

(7)

În miez de noapte mă pregătesc să trag la debarcader, un debarcader imaginar plantat pe malul lacului înghețat, cu copaci maiestoși printre crengile cărora caută să-și facă de cap un vânticel pribeag. Destul pe ziua de azi! Mașina pe care o conduc are și ea nevoie de un binemeritat repaus, laolaltă cu simțurile mele anesteziate. După mai multe ore petrecute prin jungla urbană dâmbovițeană numită trafic, o astfel de senzație devine persistentă. Orașul mă împresoară cu existența lui tumultoasă. Viața de noapte erupe într-o feerie de culori. Mai sunt doar câteva săptămâni până la Crăciun și ai zice că toată distracția și toate cumpărăturile din lume s-ar epuiza în această perioadă, iar de la anul ar începe prohibiția. Unde mai pui că e zi de weekend, iar petrecerile companiilor sunt în toi.

Zona Floreasca-Herăstrău mustește de cluburi luate cu asalt de armata de corporatiști. Niciodată nu mi-au plăcut petrecerile organizate de firme pentru angajați. Prea mult formalism, prea multă atenție la detalii, prea multe interpretări, nuanțe, finețuri. Șeful este șef și în timpul liber, iar dacă bei un pahar în plus s-ar putea să-i zici vreo două care să te ungă pe suflet. Pe moment. După aceea, Dumnezeu cu mila! Ești chemat la raport și numai bine n-o să-ți fie.

Uneori, e suficient un banal apel telefonic în locul statornicitului ”corporate party”, iar efectul este la fel de devastator. După un chef prelungit cu prietenii, stropit cu de toate, îți arde un chef nebun de a-l suna pe șef și a-i prezenta toate nemulțumirile care s-au acumulat în ultimii ani. S-a umplut paharul, nu numai în fața ta, ci și în tine, la ora bilanțului încropit cu apă minerală. Apoi mergi la culcare răcorit. A doua zi trezitul este senin, risipind într-o altă lume discuția din ajun. Pur și simplu nu știi ce să mai crezi, ești contrariat când la birou, într-un plic, te așteaptă decizia de încetare anticipată a raporturilor de muncă. Nitam-nisam, fără nici un fel de explicație. Câtă fățărnicie încape în lumea asta! Nu cu mult timp în urmă îți recunoscuseră meritele și-ți apreciaseră calitățile, tot printr-o scrisoare, e adevărat, pe un salariu sub potențial. Ca acum...?!

În zbuciumul meu pe această planetă mizerabilă am avut diverse meserii și am schimbat câteva birouri din beton și sticlă. În tot acest timp simțeam cum mă urmărește o întrebare nerostită. Câte din visurile copilăriei pentru mai târziu încap în acea cutie dreptunghiulară în care te închizi la serviciu, să lucrezi zi de zi, săptămână de săptămână? Câte din ele, adunate într-un sertăraș intim din mintea fiecăruia, cu valoare sentimentală, nu s-au sfărâmat de beton atunci când am intrat pentru prima dată în clădire? În general ne pregătim toată adolescența și tinerețea să urmăm un anumit drum în viață, iar când să ne dăm proba competențelor acumulate cu trudă, ne trezim aruncați în malaxorul profesiilor autohtone de o forță divină care are, în multe situații, un simț al umorului dezarmant. Culmea ironiei, ar spune unii, să te întâlnești peste ani cu foștii colegi de facultate și să descoperi în evoluția lor profesională o singură constantă: diversitatea.

Majoritatea cunoscuților mei au ridicat o sprânceană de uimire când au auzit de transformarea mea în uberist și, nu știu de ce, am avut senzația că s-au exprimat in corpore prin vocea unui singur amic, la un moment dat:

‒ Sigur, dacă te simți confortabil cu ceea ce faci, este o meserie onorabilă. În fond, nu e nicio rușine să muncești. Unde mai pui că îți aduce și ceva satisfacții materiale, deloc de neglijat. Nu-i așa?

Am căutat să disimulez cu un zâmbet ceea ce gândeam, bănuind ce se ascunde în spatele unor astfel de vorbe bine ticluite. Dar parcă ceva mă reținea să mă desfășor și să gesticulez liber. Atunci m-am grăbit să adaug cu o nonșalanță atent studiată:

‒ A, nu, este o activitate pentru timpul liber, de relaxare. Un hobby de-al meu. Stau două, trei ore în trafic, seara sau în weekend. Mai socializez cu clienții, mai trag cu urechea la ce se discută. Îmi ocup timpul.

Cât de ipocrit pot fi! Gata! Ultima cursă pe ziua de azi: Șoseaua Nordului - Parcul Herăstrău. Un el și-o ea, îmbrăcați elegant, se îndreaptă agale spre mașină, ținându-se de mână. Când s-au apropiat, să-mi stea inima în loc.

Pe Adrian îl știu de aproape treizecizeci de ani. De la începuturile sosirii mele în București. Deceniul nouă al secolului trecut… Ce rezonanță stranie au aceste cuvinte! Lucram în aceeași redacție a unui cotidian central, în perioada romantică a presei postdecembriste. Anchete, reportaje, subiecte grase se aflau din belșug. Afacerile veroase, devalizările, falimentele bancare, privatizările cu complicitatea unor înalți funcționari de prin ministere erau la ordinea zilei. Iar după câte vreun tun deconspirat, autorii ne invitau la masă, să mai râdem, să mai glumim, uneori să ne râdă în nas, căci, nu-i așa? DNA-ul nu prinsese aripi. De câte ori nu m-am însoțit de Adrian, după ce ieșeam din redacție, în serile toride de vară, în pelerinaj pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă! Era un băiat deșirat, cu ochii spălăciți și urme de acnee pe față, care după ce comanda de mâncare și băutură trebuia să mute cureaua de la pantaloni cu două găuri mai la deal. E adevărat că fanta de la poziția ”mâncat” era ceva mai puțin tocită.

Contrasta teribil cu bărbatul care se îndrepta acum spre mașină, peste care, anii care au trecut de când nu ne-am văzut parcă s-au calculat în kilograme. Auzisem că a ajuns șef peste un departament de PR la o mare companie multinațională, se căsătorise, avea doi copii. Informații din categoria zvonurilor care-mi trec tangențial pe la ureche. Nu le dădusem importanță la timpul lor. De data asta, instinctiv, nu știam cum să mă camuflez mai bine în decorul nopții. Uitasem că pe aplicație am un nume și o poză care mă prezintă perfect explicit. De cum a deschis portiera, a strigat cu prefăcută nesiguranță în glas: ”Marius!?”

Ce ironie! Destinele noastre, suflate în cele patru zări ca puful de păpădie, ajung să se intersecteze în noapte, tot în fața unei terase, de data asta de fițe, pe malul Lacului Herăstrău. Ce ți-e și cu profesia asta! Când eram mai tineri, ziariști, ne plăcea să atingem cu verbul ironiei unele comunicate de presă care se depărtaseră de funcția de bază, aceea de informare, căutând mai mult să-și facă reclamă. Nu erau menajați nici cei care le emiteau, profesioniști ai comunicării, cum se auto-intitulau cu emfază. Sanchi! În fond, foști colegi de-ai noștri, pervertiți, care n-au rezistat în presă din pricina mediocrității lor, cum ne plăcea să credem, pentru a ne ridica în slăvi pe noi, ceilalți. Noi, rezistenții de pe culoarele insalubre ale Casei Presei. Noi, care făcusem din cuvântul tipărit o platformă de loialitate față de cititori. Numai că roata se învârtește. Adrian ajunsese de partea cealaltă a baricadei, în PR, iar eu la ”covrig”. Nici nu era așa rău. Alți jurnaliști, cu convingeri deontologice la fel de solide ca ale noastre, au ajuns mult mai departe, s-au făcut politicieni.

Am depănat amintiri cu Adrian, la început cam stingher, apoi din ce în ce mai dezinvolt. Cum nu se putea altfel, am ajuns și la anii de glorie ai presei scrise, cu două-trei ediții pe zi și tiraje de sute de mii de exemplare. Iar punctul meu de vedere a rămas neclintit, chiar dacă pe undeva, asediat de cel care ducea dorul vremurilor de odinioară:

‒ Dacă ținem cont că dezvoltarea internetului a dus la falimentul presei scrise, în urmă cu mai multi ani, putem presupune că aceeași soartă o vor avea canalele de știri. Conținutul video pe net e în continuă expansiune. Avem ecrane cu internet incorporat, posturi tv on-line, Facebook și câte și mai câte. Fără a bănui măcar pericolul, televiziunile noastre de știri nu fac altceva, decât să grăbească acest proces firesc. Prin imparțialitatea grosieră, asocierea cu moguli, finanțări suspecte, posturile tv se faultează singure, decredibilizându-se în fața publicului.

‒ Hm! Cred că ai prea mari așteptări de la publicul consumator de știri televizate. Un public atât de comod, cu telecomanda în mână, care are ca ultimă grijă să verifice dacă presa noastră trăiește sănătos. Dacă sursele de finanțare sunt pe față sau obscure. Dacă denotă imparțialitate sau doar confirmă niște așteptări deformate...

‒ Dă-mi voie să te contrazic. Telespectatorii sau cititorii simt când sunt mințiți. Studiile arată că tot mai mulți oameni iși petrec timpul în fața laptopului, în locul televizorului. Momentul colapsului pentru piața TV nu e departe. Îmi amintesc cum pe la hotarul dintre milenii, când multe ziare nu dispăruseră încă, a apărut informația că unii formatori de opinie din redacții ar fi fost formați să devină formatori. Noua Securitate e în tot și în toate, se repeta pe la colțuri. E tot ce le mai lipsea publicațiilor pentru a li se grăbi suferința. Iar istoria, ca de atâtea ori, se repetă.

‒ Această teorie cu istoria se repetă nu are niciun fundament ștințific. De fapt, istoria nu se repetă. Sunt selectate din istorie doar anumite evenimente care privite dintr-un anumit unghi ar putea semăna între ele. Înduioșător acest efort pentru a susține anumite teorii din start neverosimile. Ca și cum doi copii din generații diferite, născuți din părinți diferiți, ar putea fi identici. Poate, peste ceva vreme conținutul informativ de pe internet va fi și el pervertit. Mâna lungă a dezinformării e posibil să ajungă și acolo, prin informații denaturate sau de-a dreptul ”fake-news”.  Dar asta nu înseamnă că istoria se repetă.

Aș mai fi stat cu Adrian de povești dar soția lui părea ușor plictisită de focul nostru lăuntric în ale gazetăriei. Am făcut schimb de e-mail-uri, ne-am promis că ne vom mai vedea, dar cine știe dacă la următoarea noastră întâlnire, ce ne-ar fi hărăzită peste timp, se vor confirma aceste previziuni? Sau, poate, doar testa, pentru a avansa către o lume ideală în care informația este privită ca o marfă și reglementată împotriva falsurilor, a calității îndoielnice, ajungându-se până la despăgubirea consumatorului păcălit. ”O utopie!” mi-ar fi strigat prietenul meu dacă ar mai fi zăbovit în mașină și mi-ar fi putut citi gândurile.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro