Translate

vineri, 2 iunie 2017

Jurnalul unui uberist (7)

(7)


În miez de noapte mă pregătesc să trag la debarcader, un debarcader imaginar plantat pe malul lacului înghețat, cu copaci maiestoși printre crengile cărora caută să-și facă de cap un vânticel pribeag. Destul pe ziua de azi! Mașina pe care o conduc are și ea nevoie de un binemeritat repaus, laolaltă cu simțurile mele anesteziate. După mai multe ore petrecute prin jungla urbană dâmbovițeană numită trafic, o astfel de senzație devine persistentă. Orașul mă împresoară cu existența lui tumultoasă. Viața de noapte erupe într-o feerie de culori. Mai sunt doar câteva săptămâni până la Crăciun și ai zice că toată distracția și toate cumpărăturile din lume s-ar epuiza în această perioadă, iar de la anul ar începe prohibiția. Unde mai pui că e zi de weekend, iar petrecerile companiilor sunt în toi.
Zona Floreasca-Herăstrău mustește de cluburi luate cu asalt de armata de corporatiști. Niciodată nu mi-au plăcut petrecerile organizate de firme pentru angajați. Prea mult formalism, prea multă atenție la detalii, prea multe interpretări, nuanțe, finețuri. Șeful este șef și în timpul liber, iar dacă bei un pahar în plus s-ar putea să-i zici vreo două care să te ungă pe suflet. Pe moment. După aceea, Dumnezeu cu mila! Ești chemat la raport și numai bine n-o să-ți fie.
Uneori, e suficient un banal apel telefonic în locul statornicitului ”corporate party”, iar efectul este la fel de devastator. După un chef prelungit cu prietenii, stropit cu de toate, îți arde un chef nebun de a-l suna pe șef și a-i prezenta toate nemulțumirile care s-au acumulat în ultimii ani. S-a umplut paharul, nu numai în fața ta, ci și în tine, la ora bilanțului încropit cu apă minerală. Apoi mergi la culcare răcorit. A doua zi trezitul este senin, risipind într-o altă lume discuția din ajun. Pur și simplu nu știi ce să mai crezi, ești contrariat când la birou, într-un plic, te așteaptă decizia de încetare anticipată a raporturilor de muncă. Nitam-nisam, fără nici un fel de explicație. Câtă fățărnicie încape în lumea asta! Nu cu mult timp în urmă îți recunoscuseră meritele și-ți apreciaseră calitățile, tot printr-o scrisoare, e adevărat, pe un salariu sub potențial. Ca acum...?!
În zbuciumul meu pe această planetă mizerabilă am avut diverse meserii și am schimbat câteva birouri din beton și sticlă. În tot acest timp simțeam cum mă urmărește o întrebare nerostită. Câte din visurile copilăriei pentru mai târziu încap în acea cutie dreptunghiulară în care te închizi la serviciu, să lucrezi zi de zi, săptămână de săptămână? Câte din ele, adunate într-un sertăraș intim din mintea fiecăruia, cu valoare sentimentală, nu s-au sfărâmat de beton atunci când am intrat pentru prima dată în clădire? În general ne pregătim toată adolescența și tinerețea să urmăm un anumit drum în viață, iar când să ne dăm proba competențelor acumulate cu trudă, ne trezim aruncați în malaxorul profesiilor autohtone de o forță divină care are, în multe situații, un simț al umorului dezarmant. Culmea ironiei, ar spune unii, să te întâlnești peste ani cu foștii colegi de facultate și să descoperi în evoluția lor profesională o singură constantă: diversitatea.
Majoritatea cunoscuților mei au ridicat o sprânceană de uimire când au auzit de transformarea mea în uberist și, nu știu de ce, am avut senzația că s-au exprimat in corpore prin vocea unui singur amic, la un moment dat:
‒ Sigur, dacă te simți confortabil cu ceea ce faci, este o meserie onorabilă. În fond, nu e nicio rușine să muncești. Unde mai pui că îți aduce și ceva satisfacții materiale, deloc de neglijat. Nu-i așa?
Am căutat să disimulez cu un zâmbet ceea ce gândeam, bănuind ce se ascunde în spatele unor astfel de vorbe bine ticluite. Dar parcă ceva mă reținea să mă desfășor și să gesticulez liber. Atunci m-am grăbit să adaug cu o nonșalanță atent studiată:
‒ A, nu, este o activitate pentru timpul liber, de relaxare. Un hobby de-al meu. Stau două, trei ore în trafic, seara sau în weekend. Mai socializez cu clienții, mai trag cu urechea la ce se discută. Îmi ocup timpul.
Cât de ipocrit pot fi! Gata! Ultima cursă pe ziua de azi: Șoseaua Nordului - Parcul Herăstrău. Un el și-o ea, îmbrăcați elegant, se îndreaptă agale spre mașină, ținându-se de mână. Când s-au apropiat, să-mi stea inima în loc.
Pe Adrian îl știu de aproape treizecizeci de ani. De la începuturile sosirii mele în București. Deceniul nouă al secolului trecut… Ce rezonanță stranie au aceste cuvinte! Lucram în aceeași redacție a unui cotidian central, în perioada romantică a presei postdecembriste. Anchete, reportaje, subiecte grase se aflau din belșug. Afacerile veroase, devalizările, falimentele bancare, privatizările cu complicitatea unor înalți funcționari de prin ministere erau la ordinea zilei. Iar după câte vreun tun deconspirat, autorii ne invitau la masă, să mai râdem, să mai glumim, uneori să ne râdă în nas, căci, nu-i așa? DNA-ul nu prinsese aripi. De câte ori nu m-am însoțit de Adrian, după ce ieșeam din redacție, în serile toride de vară, în pelerinaj pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă! Era un băiat deșirat, cu ochii spălăciți și urme de acnee pe față, care după ce comanda de mâncare și băutură trebuia să mute cureaua de la pantaloni cu două găuri mai la deal. E adevărat că fanta de la poziția ”mâncat” era ceva mai puțin tocită.
Contrasta teribil cu bărbatul care se îndrepta acum spre mașină, peste care, anii care au trecut de când nu ne-am văzut parcă s-au calculat în kilograme. Auzisem că a ajuns șef peste un departament de PR la o mare companie multinațională, se căsătorise, avea doi copii. Informații din categoria zvonurilor care-mi trec tangențial pe la ureche. Nu le dădusem importanță la timpul lor. De data asta, instinctiv, nu știam cum să mă camuflez mai bine în decorul nopții. Uitasem că pe aplicație am un nume și o poză care mă prezintă perfect explicit. De cum a deschis portiera, a strigat cu prefăcută nesiguranță în glas: ”Marius!?”
Ce ironie! Destinele noastre, suflate în cele patru zări ca puful de păpădie, ajung să se intersecteze în noapte, tot în fața unei terase, de data asta de fițe, pe malul Lacului Herăstrău. Ce ți-e și cu profesia asta! Când eram mai tineri, ziariști, ne plăcea să atingem cu verbul ironiei unele comunicate de presă care se depărtaseră de funcția de bază, aceea de informare, căutând mai mult să-și facă reclamă. Nu erau menajați nici cei care le emiteau, profesioniști ai comunicării, cum se auto-intitulau cu emfază. Sanchi! În fond, foști colegi de-ai noștri, pervertiți, care n-au rezistat în presă din pricina mediocrității lor, cum ne plăcea să credem, pentru a ne ridica în slăvi pe noi, ceilalți. Noi, rezistenții de pe culoarele insalubre ale Casei Presei. Noi, care făcusem din cuvântul tipărit o platformă de loialitate față de cititori. Numai că roata se învârtește. Adrian ajunsese de partea cealaltă a baricadei, în PR, iar eu la ”covrig”. Nici nu era așa rău. Alți jurnaliști, cu convingeri deontologice la fel de solide ca ale noastre, au ajuns mult mai departe, s-au făcut politicieni.
Am depănat amintiri cu Adrian, la început cam stingher, apoi din ce în ce mai dezinvolt. Cum nu se putea altfel, am ajuns și la anii de glorie ai presei scrise, cu două-trei ediții pe zi și tiraje de sute de mii de exemplare. Iar punctul meu de vedere a rămas neclintit, chiar dacă pe undeva, asediat de cel care ducea dorul vremurilor de odinioară:
‒ Dacă ținem cont că dezvoltarea internetului a dus la falimentul presei scrise, în urmă cu mai multi ani, putem presupune că aceeași soartă o vor avea canalele de știri. Conținutul video pe net e în continuă expansiune. Avem ecrane cu internet incorporat, posturi tv on-line, Facebook și câte și mai câte. Fără a bănui măcar pericolul, televiziunile noastre de știri nu fac altceva, decât să grăbească acest proces firesc. Prin imparțialitatea grosieră, asocierea cu moguli, finanțări suspecte, posturile tv se faultează singure, decredibilizându-se în fața publicului.
‒ Hm! Cred că ai prea mari așteptări de la publicul consumator de știri televizate. Un public atât de comod, cu telecomanda în mână, care are ca ultimă grijă să verifice dacă presa noastră trăiește sănătos. Dacă sursele de finanțare sunt pe față sau obscure. Dacă denotă imparțialitate sau doar confirmă niște așteptări deformate...
‒ Dă-mi voie să te contrazic. Telespectatorii sau cititorii simt când sunt mințiți. Studiile arată că tot mai mulți oameni iși petrec timpul în fața laptopului, în locul televizorului. Momentul colapsului pentru piața TV nu e departe. Îmi amintesc cum pe la hotarul dintre milenii, când multe ziare nu dispăruseră încă, a apărut informația că unii formatori de opinie din redacții ar fi fost formați să devină formatori. Noua Securitate e în tot și în toate, se repeta pe la colțuri. E tot ce le mai lipsea publicațiilor pentru a li se grăbi suferința. Iar istoria, ca de atâtea ori, se repetă.
‒ Această teorie cu istoria se repetă nu are niciun fundament ștințific. De fapt, istoria nu se repetă. Sunt selectate din istorie doar anumite evenimente care privite dintr-un anumit unghi ar putea semăna între ele. Înduioșător acest efort pentru a susține anumite teorii din start neverosimile. Ca și cum doi copii din generații diferite, născuți din părinți diferiți, ar putea fi identici. Poate, peste ceva vreme conținutul informativ de pe internet va fi și el pervertit. Mâna lungă a dezinformării e posibil să ajungă și acolo, prin informații denaturate sau de-a dreptul ”fake-news”.  Dar asta nu înseamnă că istoria se repetă.
Aș mai fi stat cu Adrian de povești dar soția lui părea ușor plictisită de focul nostru lăuntric în ale gazetăriei. Am făcut schimb de e-mail-uri, ne-am promis că ne vom mai vedea, dar cine știe dacă la următoarea noastră întâlnire, ce ne-ar fi hărăzită peste timp, se vor confirma aceste previziuni? Sau, poate, doar testa, pentru a avansa către o lume ideală în care informația este privită ca o marfă și reglementată împotriva falsurilor, a calității îndoielnice, ajungându-se până la despăgubirea consumatorului păcălit. ”O utopie!” mi-ar fi strigat prietenul meu dacă ar mai fi zăbovit în mașină și mi-ar fi putut citi gândurile.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu