Jurnalul unui uberist (8)

Zona Piața Unirii înțesată de lume. Fac eforturi să găsesc un loc de staționare unde să nu deranjez pietonii, care se revărsau în valuri de pe trotuare, și nici pe ceilalți șoferi. Vânzoleala umană mă îmbrăcase cu tot cu mașină într-o mantie de pardesie mișcătoare. Priveam prin geam ca într-o spălătorie auto, atunci când periile supradimensionate îți agresează parbrizul, fără a vedea mare lucru din spațiul exterior.

Din mulțime se risipește un preot, înveșmântat în straie bisericești, având la încheietura mâinii, legat cu un fel de curelușe, telefonul mobil. Barba tăiată frumos la linie, lată de doar două degete, și părul prins cu gel îi dădeau un aspect îngrijit. Deschide portiera și mi se adresează pe nume, de parcă m-ar fi cunoscut de când lumea. Îl poftesc înăuntru nedisimulându-mi încântarea să întâmpin așa o apariție. În timp ce se face comod mă abordează cu condescendență:

‒ Domnul Marius, nu-i așa că taximetria, sau cum s-o numi serviciul ăsta Uber, nu este singura activitate pe care o prestați? Știam eu. În România nu mai poți trăi domne dintr-un singur job. Uitați-vă la mine! Credeți că mă ocup doar de preoție? Aș! La biserică sunt în slujba Domnului, dar apoi dau consultații juridice, aflându-mă în slujba oamenilor nevoiași.

‒ Interesant! Eu știam doar de avocatul diavolului. Înțeleg că sunteți... celălalt?

‒ Ha, ha! Am mai auzit astfel de ironii. Dar dacă veniți la Centrul de Asistență al Consumatorilor (Cascons), veți vedea că ceea ce facem noi este o activitate cât se poate de serioasă. Mă bucur de privilegiul de a fi, pro bono, avocatul oamenilor necăjiți care vin la noi cu speranța că problemele lor se pot rezolva într-o bună zi.

‒ Vorbiți ca un politician. Nu v-ati gândit? Dacă tot e să faceți cumul de funcții… Nu prea am văzut preoți prin Parlament. De fapt, greșesc. Au fost câțiva în urmă cu vreo doi ani, pregătiți să-i dea cu mir pe politicienii corupți, luați în vizor de DNA.

Fără să-mi dau seama, i-am săltat mingea la strană Părintelui, care s-a luminat la chip în timp ce își începea discursul, gâtuit de emoție, ca în fața unei asistențe mult mai numeroase:

‒ Doamne ferește! Un preot nu poate îmbrățișa o carieră politică pentru că vocația lui este să nu mintă, să nu fure și, în general, să se comporte în societate cu teama de Dumnezeu Atotputernicul. Dacă înțelegeți ce vreau să spun. Nu caut să dau impresia că am ceva special cu candidații sau clasa politică din România. Ei se perpetuează dintre noi, încât reproșurile ar trebui să meargă și către noi, alegătorii.

‒ Dacă vă referiți la propria persoană, aș putea să vă dau dreptate. Deși vă cunosc doar de câteva minute. Dar, în caz că generalizați pentru toți slujitorii Domnului, dați-mi voie să am rezerve în a cauționa o astfel de enormitate. Nu cred că biserica e fără pată, iar corupția se pare că și-a găsit un loc călduț și acolo.

‒ Nu e deloc așa, a replicat preotul vizibil stânjenit, descheindu-și un nasture la tunică. De fapt, lupta politică nu se dă între credincioși și liberi cugetători, corupție și anticorupție, stânga și dreapta, stat de drept și stat paralel. Acestea sunt doar pretexte inventate de alții. Adevărata confruntare are loc între forțele pro-europene ce militează pentru o federație a statelor europene și cele naționaliste care doresc păstrarea polului de putere la București. E același tip de război ideologic care se duce și în Republica Moldova, între unioniști și separatiști. Cei care se află vremelnic la putere niciodată nu vor fi de acord cu renunțarea de bunăvoie la comandă pentru a împărți frâiele cu o altă autoritate. Culmea e că nici unii, nici alții nu doresc să recunoască adevăratele țeluri ce-i animă. Din diverse motive. Unii își ascund tendințele naționaliste pentru a beneficia de racordul la conducta banilor europeni, atât de necesari. Ceilalți, conștienți că europenismul nu prinde la români. Cel puțin nu la generația asta, cu adânci ramificații în epoca de aur, când Ceaușescu dădea cu tifla Occidentului apăsând pe pedala renunțării la credite externe și la clauza națiunii celei mai favorizate.

‒ Tocmai spuneam că ați fi un bun politician. Nu faceți decât să-mi întăriți bănuiala. Dar, dacă tot m-ați provocat, de ce am crede că mutarea centrului de putere la Bruxelles ar fi benefică pentru România? Bunăoară, de când s-au introdus mecanisme de supraveghere asupra justiției nu s-au stopat derapajele, abuzurile, venalitățile. Vorbim de acțiuni la comandă sau selective, protocoale secrete. Vreți exemple? Am câteva la îndemână. Dosare precum Microsoft sau EADS au ajuns pe mâna procurorilor doar după ce au primit dezlegare în țările de origine. Anchetele nu au început nicidecum la București. Alte dosare, precum Bechtel, au fost îngropate, cel puțin deocamdată, din aceleași considerente. Ce să mai spunem de afacerile lui Puiu Popoviciu cu Institutul de Agronomie, prin care s-au defrișat zeci de hectare de teren din Pădurea Băneasa pentru a face loc unui imens centru comercial? Seamănă izbitor de mult cu un alt dosar celebru, cel al mogulului Dan Voiculescu. Dar am putea presupune că sancțiunile pe cale juridică nu vor fi aceleași din moment ce Ambasada Statelor Unite și-a plantat bunker-ul tocmai acolo.

‒ Nu cred că v-ați ales prea bine exemplul justiției. M-ați nimerit să cunosc îndeaproape fenomenul și să am oarece competențe în domeniu, a căutat să mă tempereze din avântul meu avocatul în sutană. Sigur, există și erori judiciare sau chiar mai mult decât atât, rele intenții. Dar am văzut cum funcționa justiția în România înainte de aderarea la UE și NATO. Cunoaștem tunurile care s-au dat în special în domeniul privatizărilor. Escrocheriile cu fonduri de investiții, falimentele bancare etc. V-ati fi imaginat atâtea arestări ca acum, prin anii 90, când s-a atins apogeul corupției? Probabil că nu. O să vă surprindă următoarea aserțiune: sub ochii noștri se fac pași mari pentru recuperarea terenului pierdut, asistați de un discurs naționalist, cu mai mult sau mai puțin discrete nostalgii ante-aderare la UE, resentimente față de Bruxelles și politicile lui progresiste. Voci din ce în ce mai ritoase condamnă înalți functionari europeni pentru amestecul în soluționarea unor dosare sau ambasadori care-și exercită influența, asemeni unor guvernatori din teritoriile colonizate. Cel puțin asta se înțelege dacă aplecăm urechea la curentul suveranist care încearcă ”să redea demnitatea justiției” și s-o scoată de sub umbrela ”nefastă” a organismelor europene. Posibil ca așa să fie, dar altceva ce ne mai salvează?

‒ În eventualitatea, rezonabilă de altfel, în care vă dau crezare, nu neapărat pentru că vorbiți pilduitor, îmi puteți argumenta de ce ne-am mai agita atâta în lupta asta politică surdă? Dacă foaia de parcurs este bine stabilită, dacă politica românească se face acum la Bruxelles și Washington, dacă Guvernul este o anexă a FMI, iar marii corupți sunt săltați cu binecuvantarea unor ambasadori în România. Dacă, dacă, dacă... Contează cine iese, are vreo importanță cine vine? Dacă se face și cu binecuvântarea Sfântului Sinod? Vom afla, poate, în curând. Judecând după numărul fețelor bisericești luate la întrebări, puține, s-ar părea că da.

‒ Stiți ce lipsește în opinia dumneavoastră? Un lucru foarte important: prezumția de nevinovăție.

‒ Sfinția Voastră, eu vorbesc cu o oarecare detașare pentru că pe mine nu mă conduce nimeni, nici măcar mașina. Și să vă mai spun ceva, acum că se apropie alegerile. Câtă încrâncenare, câtă revoltă, câtă patimă! Am cunoscuți care se comportă precum un bolnav cronic care se agață de o ultimă speranță. Sunt zilnic bombardat cu mesaje disperate, de un ”acum-ori-niciodată” înduioșător. Efectul? După alegeri, acei băieți de la putere și opoziție, care militează mai mult sau mai puțin pentru integrare europeană, se întâlnesc undeva, la un restaurant, și împart posturile cheie în totală armonie. Așa că stau relaxat și mă uit la confruntarea politică ca la.... aș fi zis teatru, dar e mai degrabă o luptă în noroi.

După un dialog atât de tensionat, chiar dacă într-un limbaj civilizat, respectând opiniile interlocutorului, s-a așternut o liniște nefirească. Sfinția Sa părea să nu mai aibă păreri iar eu să mă îndoiesc de ale mele. Câteva trupe prezente pe Rock FM, post pe care radioul stă negreșit, s-au arătat gata să pângărească spațiul acustic dintre noi și să întrețină atmosfera până la finalul cursei.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro