8
După expunerea de motive
de la sediul FPS, urmează o altă întâlnire cu grad ridicat de risc. De data aceasta
în deplasare, la Odobești. Îmi pregătesc în cele mai mici detalii vizita la
societatea vrânceană pentru a încerca să restabilesc relațiile comerciale cu
directorii de acolo. Judecând la rece sunt șanse să încheiem o nouă înțelegere,
având în vedere că și ei depind de mine în aceeași măsură în care eu atârn la
producția lor. Cum altfel, când se află pe treapta de jos a profitabilității? Rentabilitatea
lor se găsește măcinată de o schemă de personal supradimensionată și slab
pregătită, bazată pe nepotisme, la care se adaugă o infrastructură deficitară,
unde lipsa mașinilor și utilajelor performante face casă bună cu incompetența.
Mă îndoiesc că într-o perioadă atât de scurtă au reușit să pună ceva în locul
contractului cu noi, destul de consistent din punct de vedere financiar. Cel
mai probabil, ruperea contractului fusese un act de bravadă pentru a mai
stoarce niște șpăgi. N-aș spune că mureau de grija lui Hussein, însă cu siguranță
se folosiseră de informațiile furnizate de acesta pentru un mic șantaj economic.
Și am de gând să le onorez așteptările: o sensibilă îmbunătățire a componentei
financiare din noul contract comercial și o mai mare contribuție la comisioane,
dacă tot îl sărim din schemă pe Marian Enache. Contrar previziunilor, mă
pregătisem să fac față la ce e mai rău, sunt primită cu o răceală moderată. De
fapt, marea lor problemă constă în orgoliul rănit. Onoarea nereperată, vorba
lui Nenea Iancu. Vezi, Doamne, tratasem problema achizițiilor de vinuri direct
cu Marian Enache, ocolind circuitul firesc al hârtiilor și al șpăgilor.
Directorul cel mare îmi propune să reglementăm acest aspect și în final toată
lumea ar fi mulțumită, dacă-l ignorăm pe Marian. OK. De ce nu? Totuși, în sinea
mea, speram ca acest contract să rămână în vigoare mai puțin timp decât
stipulasem deasupra semnăturii.
Când mă întorc la birou, Doinița
mă întâmpină cu o listă lungă de telefoane care mă sunaseră în lipsă. Printre
ele și unul mai puțin așteptat. Geo! Îl sun să văd ce dorește. Pentru a doua
oară în ziua respectivă constat că există în lumea asta dezlănțuită oameni
înzestrați cu o însușire specială, un fel de al șaselea simț, l-aș numi: ”amușinarea șpăgii”. Aceștia intuiesc cu
exactitudine când e rost de vreun comision și fac cu obstinație tot ce le stă
în putință pentru a intra în posesia lui. Un astfel de exemplar pur de ”homo-coruptus”, care ar trece toate
testele de laborator, este Geo. La fel de libidinos cum îl știam odinioară, își
abandonează temerile că l-aș putea înfunda. Sau, poate, comportamentul său
dubitativ fusese doar o stratagemă. Îmi prezintă întâlnirea pe care am avut-o
la sediul FPS ca pe un real succes al cărui artizan a fost, cine altul? chiar
el. De unde până unde? Nu s-a concretizat nimic și, oricum, dac-ar fi cineva
îndrituit să merite toate onorurile, acesta s-ar numi Dinel, șeful lui, un
personaj ceva mai capabil. Dar Dinel nu a cerut nimic pentru el, doar să-și
bage coada prin interpuși. Intuind parcă nelămurirea mea, mă face părtașă la o
informație confidențială din subteranele noilor structuri refăcute. Întradevăr,
Dinel este șeful lui în instituție și o persoană școlită, din noul val, care a
urcat repede treptele ierarhice, dar în grad este mai mic. Așadar, el îl
coordonează și fără știrea lui nu se face nimic. Rămân ca la dentist, cu gura
căscată. La asta chiar nu mă așteptam. Democrația noastră originală brevetase
ceva unic pe fața Pământului, aceeași instituție cu două organigrame paralele,
una oficială, de paradă, și alta pentru uz intern. Șefii dintr-una erau
subalterni în cealaltă și viceversa. O întreagă nebunie din care un investitor
străin n-ar fi înțeles nimic. Dacă mă gândesc mai bine, dubla subordonare n-o
brevetaseră actualii securiști, ci doar o moșteniseră din tată în fiu de la
fostul regim. Și în comunism secretarul de partid tăia și spânzura într-o
întreprindere, iar directorul general n-avea decât să i se supună ascultător
ordinelor sale. Singura diferență, că acum nu mai sunt șefi pe linie de partid,
doar pe firul scurt. Ca să mă scoată din reverie, Geo pune punct subiectului și,
de teamă să nu-l ia din nou gura pe dinainte, mai completează doar că va trimite pe cineva
la mine, în zilele următoare, să-mi ceară drepturile.
Nu are deloc pretenții
modeste acest individ, aveam să aflu în curând. Își dorește, nici mai mult nici
mai puțin decât un apartament, vechea lui obsesie, pe care eventual să-l
inaugurăm împreună, și o mașină nouă. Nu contează ce fel de mașină, lasă la
libera mea alegere, sau mai bine zis, se bazează pe gusturile mele. În mintea
lui necrozată, această concesie reprezintă o favoare pe care mi-o acordă doar mie,
apelând, cum îi place să creadă, la generozitatea sa în stare pură.
În ciuda repulsiei pe care mi-o stârnește, hotărăsc să
intru în joc. Nu e de colea să am la mână pe cineva atât de important din
instituția care se ocupă de privatizări. Voi sta însă la pândă, dacă aș putea
să-l înfund la un moment dat, nu m-aș da în lături. Cheile de la mașină ar
putea ajunge în scurt timp pe masa lui, dar apartamentul mai avea de așteptat,
după privatizarea combinatului de la Odobești. L-am trimis pe George să
scotocească piața de leasing auto și să-mi vină cu cea mai bună ofertă.
Leasingul reprezenta o alegere convenabilă, plăteam eșalonat iar mașina intra
în proprietatea utilizatorului abia după achitarea ultimei rate. Și a găsit. O
bijuterie asiatică, roșie ca para focului, cu un nume parcă predestinat: ar
putea fi Kia care să deschidă lacătul privatizării. În aceeași săptămână pun
cheile într-un plic, alături de adresa firmei de leasing de unde să-și ridice
mașina, și le trimit pe adresa lui Geo. M-a sunat imediat să-mi mulțumească,
însă n-am fost de găsit la telefon. Era cazul să-l las în plata Domnului pe Geo,
deocamdată, să-și savureze mângâierea vanitatății sale fără margini, ghidat de
principiul: ”dacă nu curge, pică”, și să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat
importante în domeniul de activitate unde începusem să-mi fac un nume, să
coagulez prestigiu și capital.
Îl sun pe finanțistul propus de Dinel pe un număr de
centrală. Răspunde o voce feminină care se prezintă ca persoană juridică:
”Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri, cu ce vă putem ajuta?” Rămân ușor debusolată,
pe cartea de vizită scrie cu totul altceva: ”Florin Moldoveanu, director
operațiuni SSIF...”. Posibil să fie o greșeală. Nu, nu este. Îmi revin repede
în fire, în timp ce centralista butonează interiorul dorit. O voce masculină
caldă, ușor graseiată, mă întâmpină în receptor. Acceptă imediat să ne
întâlnim, la sediul nostru, la ora care-mi convine mie, de parcă apelul meu
telefonic vine după o îndelungă așteptare.
Prima impresie se cerne a fi entuziasmantă. Se prezintă
în cadrul ușii, acompaniat de un fascicol de lumină care țintise ochiul
ferestrei și-i cădea drept în față, un fotomodel cu față de adolescent. Coborât
direct de pe catwalk, într-un costum Armani care-i vine de minune, cu pantofi
din piele de șarpe, rămâne așa secunde bune, în cadrul ușii, înainte de a mă
dezmetici și a-l invita să ia loc. De cum se așază, saltă geanta diplomat pe
genunchi pentru a scoate din ea un dosar consistent, cu datele financiare ale
combinatului viti-vinicol Odobești, procurate direct de la Ministerul
Finanțelor. Mișcarea bruscă dezvăluie de sub faldul manșetei licărul unui ceas
Girard Perregaux de colecție, acompaniat de butonii Dupont. Presimt că am să-l
folosesc îndelung pe acest tânăr în afacerile mele. Orice urmă de prevedere
scădea vizibil, se dusese naibii, de parcă cineva îmi turnase un strop de
întunecare a rațiunii în creier. Începusem să mă ofer pe tavă, și pe mine noii
securități, nu numai societatea pe care o conduceam.
Fără să am cea mai mică intenție de a-l chestiona în
vreun fel, despre discuția telefonică purtată în ziua precedentă, deși poate s-ar
fi cuvenit, dacă aș fi scăpat de anestezia mentală, Florin ține să risipeasă
orice umbră de suspiciune încă din start:
‒ Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri este pe ducă, din
păcate. Mai stau câteva săptămâni, poate o lună, să fac curățenie deplină în
date, apoi îmi pregătesc retragerea din acel loc. Următoarea destinație este o
societate de servicii pentru investiții financiare, unde am și început să
lucrez, de fapt, neoficial. Faptul că mă aflu acum, aici, e o dovadă vie în
acest sens.
Adjudecat! Îi prezint termenii înțelegerii contractuale,
cu comisionul de succes în capul listei, și se declară mulțumit. Ar fi un
început perfect și pentru el. Florin se activează cu însuflețire pentru a pune
în mișcare un plan ingenios de finanțare, la care mă face complice. Într-o
primă etapă, înainte de a ne exprima intenția să participăm la privatizare,
trebuie să strângem cât mai multe cupoane de pe piață, din cele emise prin
programul de privatizare în masă. La societatea viti-vinicolă Odobești? Nicidecum.
E necesar să vizăm trei-patru societăți de vinificație, din motive strategice. În
primul rând, pentru a disimula adevăratele intenții în rândul potențialilor
competitori. Pe urmă, dacă se întâmplă vreun accident și intrăm în competiție
directă cu vreun mare producător de afară, pe care birocrația și șpăgile să
nu-l poată alunga, e bine să avem și a doua sau a treia opțiune. E de la sine
înțeles că nu putem concura cu firmele străine decât, poate, la promisiuni de
investiții post-privatizare. Dar cum adunăm cupoanele? O idee îmi încolțise în
minte. Cunosc un valutist pe terasă, Grig, care încearcă să se diverifice pe
cupoane, mai
nou. Ne-ar putea ajuta? Puțin probabil. Din București e mai greu sa adunăm
petecele de acțiuni, la întreprinderile viti-vinicole care ne interesează.
Sunt
și mai costisitoare. Cei avizați așteaptă apariția cadrului legal de
tranzacționare, bursa Rasdaq. În câteva luni va fi operațională, cu ajutorul
americanilor de la USAID. Acolo, pe bursă, orice presiune la cumpărare va fi
ușor de sesizat, bașca va trimite o undă de șoc în piață care va sălta prețul
mult peste valoarea normală. De aceea trebuie să ne mișcăm repede și să cumpărăm cât mai mult de pe piața neagră.
Dar cum? Florin vine cu o idee genială. Ne deplasăm prin țară. În provincie,
cupoanele se tranzacționează la cârciuma din sat, sau de cartier, pe cîte o
sticlă de tărie.
‒ Scuzați-mă puțin domnule Moldoveanu, rostesc în timp ce
cu privirea căutam receptorul fără fir al telefonului de birou. Nu-l găsesc și
atunci apăs butonul pentru difuzor:
‒ George să vină până la mine.
Aștept puțin, până apare George în cadrul ușii, și îl
prezint ca pe omul meu de încredere, bun la toate. Florin își expune planul:
‒ Deci, tocmim o armată de trepăduși care să ia cu asalt
cârciumile și bodegile din județele Buzău, Vrancea, Vaslui, sub directa
coordonare a lui George. Dacă va mai fi necesar, ne extindem și în Brăila sau
Galați. Rămâne de văzut. Înainte să pornim pe teren trebuie să facem o selecție
a societăților vizate. Multe din aceste societăți au activele și pasivele
cosmetizate în vederea includerii în programul de privatizare în masă. De fapt,
sunt doar o coajă cu miezul găunos. Dacă nu au dat încă faliment, o vor face în
curând. În cazul acestora, cei care își vând cuponul la cârciumă, pe o cinzeacă
de matrafox, fac o investiție profitabilă...
De ce ne-ar fi necesare aceste hârtii fără valoare,
numite cu ironie cupoane? Oricum pachetul majoritar de acțiuni nu-l putem
obține decât de la FPS. Florin avea răspuns la toate potențialele întrebări:
‒ ...Valoarea stă în numărul lor. Cu cât acumulăm mai
multe acțiuni din piață, cu atât avem o mai mare libertate pentru a negocia cu FPS
vânzarea unui pachet mai mic, care să ne permită deținerea controlului. În
plus, pachetele minoritare nu sunt așa atractive pentru investitorii mari.
Astfel, putem spera să fim singurul ofertant...
Sunt depășită de situație, visătoare. Florin continuă să
explice: calcule, grafice, procente. În timp ce procesez aproximativ toate
aceste detalii, mă gândesc la un cunnilingus al acestui băiat rasat și mă
foiesc pe scaunul rotativ în toate direcțiile.
‒ ...Urmează partea a doua, cea mai grea, finanțarea. Ce
opțiuni avem? Nu ne putem apropia de bănci pentru credit. Ar fi sinucidere
curată. De fapt, nici nu ne-am califica să obținem o sumă prea mare de bani de
la un sindicat bancar. Dar putem folosi unele acțiuni de la bursă ca vehicul de
împrumut. Căutăm o societate din cele găunoase. Din fericire, bursa românească
e plină de astfel de mizerii ambalate frumos, adevărate capcane pentru
investitori, și n-ar fi foarte greu să cumpărăm un pachet semnificativ la una
sau mai multe dintre acestea, să zicem 5%. Până în cinci procente nu e nevoie
să raportăm deținerea la autorități. Oricum, nu ne verifică nici dracu. Membri
CNVM sunt unși politic, în baza unor trocuri transpartinice, habar n-au cu ce
se mănâncă bursa de valori. Revenind, următorul pas: prin tranzacții „cross”
succesive creștem artificial prețul acelui simbol, de opt-zece ori, cât avem
nevoie...
Florin a cerut un pahar cu apă. După ce a luat o înghițitură
zdravănă a răsuflat îndelung.
‒ ...Nimeni nu-și va da seama de intențiile noastre de
manipulare a pieței. În plus, lucrăm cu oameni de onoare. Ei, aici intră în
scenă un investitor cu mulți bani. Cumpără de la noi pachetele de acțiuni
găunoase și ne ofere exact suma de bani de care avem nevoie. Piața bursieră
este acoperirea ideală pentru acest gen de cămătărie. Contul nostru bancar ar trebui să arate burdușit, dacă vrem să ni
se emită o scrisoare de garanție bancară, în momentul cumpărării caietului de
sarcini de la FPS. Dar cum se returnează împrumutul? Nimic mai simplu. După
încheierea privatizării, înstrăinăm câteva active. Dacă valoarea din acte se
confirmă, n-ar fi greu să vindem, de exemplu, o cramă, pentru a face rost de
bani. Ca să închidem circuitul, cu acești bani răscumpărăm acțiunile vândute
anterior la un preț care să acopere și dobânda negociată. În ultimă instanță,
după ce ne-am făcut treaba, rămânem cu niște titluri umflate ca preț, dar fără
valoare reală. Am putea să le mărităm în piață dacă vom găsi vreun fraier atras de cădere, sau
le lăsăm încet-încet să evolueze spre cota lor inițială, apropiată de prețul
real, adică un mare zer0 (lei).
Dar cine ar fi dispus să facă asemenea scamatorii pentru
a acorda niște împrumuturi mascate, disimulate sub forma unor tranzacții cu
acțiuni? Cum cine? Ce întrebare stupidă! Rămasă nerostită. Noroc că mi s-a
proptit în buze tocmai când începusem să fac conexiunile necesare. Banii securității căpătaseră
ștaif, se mutau din stradă pe bursă. Bietul Grig! Îl și văd falimentând la
colțul bulevardului, zgribulit de frig alături de dolarii săi doldora, dacă nu
cumva și-o fi făcând și el ogheal din piața de capital. Nu rezist tentației de
a-l invita pe Florin la masă după această disertație economică, atât de bine
argumentată, adusă la lumină din subteranele fluide ale finanțelor. Nici un
manual de economie nu te învață aceste lucruri și-mi este cu neputință să
pricep cum de un tânăr, coborât de pe treptele universității, le știe atât de
bine. Dar sunt decisă să aflu în orele sau zilele următoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu