AMANTA SISTEMULUI (9)

9

Fac rezervare la unul din restaurantele selecte ale capitalei, unde sunt încredințată că în lista de meniu se află și vinurile noastre din categoria de lux ”Conacul de vinuri Odobești”. Secondată de Florin, ajungem taman când umbrele începuseră să se alungească sub lumina piezișă a soarelui la asfințit. Cerul căpătase nuanțe străvezii, iar nuanțele mizerabile de gri se diluau pe asfaltul brodat, din loc în loc, de vizite neprevăzute de pickhammer. Deși restaurantul geme de lume, încă de la intrare ne preia o hostesă oacheșă care ne conduce într-un separeu special pregătit pentru noi. Scaunele poartă huse elegante din brocart, iar fața de masă din mătase, cusută cu motive florale, susține o lumânare masivă ce oferă o lumină difuză, caldă și intimă. Un cadru perfect, am gândit după ce ne-am făcut comozi, care atunci când va fi completat cu un pahar de vin și un preparat de bucătărie tradițională, îl va îmbia pe acest tânăr să mi se destăinuie. Aș putea face prinsoare cu oricine pe oricât că viața lui este o poveste dintre cele mai interesante. Această perspectivă mă determină să chem cât mai repede ospătarul pentru a-i face cunoscute intențiile noastre culinare și pe cele bahice. Apoi, în aburul încărcat de miresme ce se ridică din farfurii, copleșitor pentru simțul olfactiv, îndrăznesc. Pornind de la frântura de informație oferită de Dinel Strizu, când mi l-a prezentat pe Florin Moldoveanu, deschid discuția întrebându-l cu o reținută flatare: ”Cum de ai binevoit să te întorci în România după ce ai studiat atâția ani în Regatul Unit? Noi, ceilalți, facem traseul ăsta invers”. În loc de răspuns, ridică paharul pentru a sorbi o picătură de vin. Apoi, încă una, parcă pentru a o convinge pe prima că e bun.

Bănuiam eu că nu sunt originală, dar nu mă așteptam la o asemenea lipsă de diplomație încât să-mi declare nonșalant: ”Cred că am epuizat tot spectrul de răspunsuri la această întrebare, de câte ori mi-a fost pusă”. Totuși, cu ultimul enunț se reabilitează pe turnantă în ochii mei, susținând cu drept de promisiune: ”Am să încerc de data asta un răspuns mai complex, cu riscul să se răcească aceste bunătăți”.

Florin a fost de mic un plimbăreț pe meleaguri interzise muritorului de rând din fostul lagăr comunist. Tatăl său muncea pentru clădirea socialismului în comerț exterior și diplomație, ca atașat comercial, ceea ce obliga familia lui la unele sacrificii și privațiuni, determinate de relocarea prin toată Europa. Puțini din anii de școlarizare i-au fost hărăziți să-i petreacă în școlile românești. În general, studiile și le-a făcut în limbile germană, franceză și engleză la Viena, Paris sau Londra. La început i-a fost mai greu cu adaptarea, dar apoi s-a simțit ca un colonist oriunde punea piciorul, făcându-și prieteni de toate etniile. Studiile universitare și le-a început și terminat la University of Cambridge în domeniul finanțelor. De aici a fost selectat să lucreze ca junior dealer pe piața obligațiunilor pentru o firmă din Threadneedle Street. Când cei apropiați nu mai aveau nici o îndoială că-și va face un rost în capitala finanțelor europene, s-a produs ruptura. N-am idee ce l-a întors pe dos, rămâne o notă de mister în povestirea lui. Cert este că a considerat doi ani de ucenicie arhi-suficienți pentru a deveni expert în instrumente financiare sofisticate, înainte de a se întoarce în România. Oportunitatea pieței românești îi făcea cu ochiul. Statul român, hrăpăreț, cheltuia cu mult mai mult decât putea produce și era nevoit să se împrumute la niște dobânzi astronomice, oferind și comisioane generoase. Uneori, era nevoie doar să mute banii dintr-un cont în altul, pentru a-și dubla valoarea peste noapte. După câteva mișcări de mare maestru, care i-au adus câștiguri frumoase, stilul său de viață a suferit schimbări ireversibile. A început să se îmbrace de la cele mai scumpe case de modă sau să frecventeze cluburile de fitze, unde șampania Moet Chandon nu reprezenta doar un moft, ci elementul cheie al unui blazon greu de întreținut. În plus, pasiunile pentru mașini puternice, bijuterii, jocuri de noroc erau la mare preț. Dar câștigurile sale veneau în salturi ceea ce-i producea un disconfort vizibil. Așa a ajuns la Safi Invest, manager de fond pentru oamenii de afaceri. Denumirea de Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri administrat de Safi Invest era o capcană. Oricine dorea să se simtă om de afaceri venea să depună bani. O iluzie scump plătită. Adevărații afaceriști, unii cu mai puține scrupule, erau doar cei care încasau și dispuneau discreționar de banii deponenților. Florin și-a dat seama că economiile populației sunt o sursă inestimabilă de profit, mai ales când, forțate de împrejurări, aceste economii ies la suprafață. Dacă ar fi păstrate la saltea, sau chiar în bănci cu o dobândă modică, s-ar devaloriza pe zi ce trece. Un hâtru a emis o părere la care alții au râs, dar parcă nu era râsul lor: ”banii pe care-i ținem la saltea sunt atât de lichizi încât ni se scurg printre degete”. Ce ne mai place bășcălia! Pentru Florin a fost o etapă. Acum urma o nouă provocare, piața de capital, ale cărei câștiguri se anunțau exponențiale.

Cam asta ar fi povestea lui în derulare. Florin nu se atinsese aproape deloc de mâncarea din farfurie, ocupat să-și aleagă cât mai atent cuvintele care să dea savoare povestirii, și acum e târziu să mai finalizeze operațiunea, după ce preparatele se sleiseră. Ca să nu mă simt prost, că a ignorat bucatele pe care i le-am propus, îmi avansează ideea de a continua seara într-un club. Nu aștept să-mi zică a doua oară, achit nota, alături de un bacșiș generos, și ieșim în stradă, cu ochii căutând un taxi.

Ajungem în club când atmosfera e deja încălzită. La cele două intrări un furnicar uman se înghesuie pentru a pătrunde înăuntru, în timp ce ospătărițe îmbrăcate provocator roiesc printre mesele scunde, cu carnețele în mâini, și notează la fel de sumar, comenzi interminabile. Pentru o persoană ca mine, care nu mai călcase într-un club de ceva vreme, ar fi fost imposibil să se găsească vreun loc la mese. Vedeam destui tineri care-și savurau băuturile în picioare, considerându-se norocoși dacă se puteau rezema de vreun stâlp sau paravan. Nu e și cazul lui Florin. Acesta dibuiește rapid un grup de prieteni, într-o zonă mai lăturalnică și mai prost iluminată, unde și muzica din boxe ajunge cu o intensitate diminuată, dar tot tare pentru urechile mele, care parcă-l așteaptă cu două locuri libere la masă. Ne facem comozi, iar băuturile încep să curgă în valuri în pahare. Discuțiile la masă nu sunt nici pe departe conversații libere, relaxante. Vorbele se cer, preponderent, urlate într-un registru acut demn de-o audiție la școala de strigături, pentru a se face cât de cât înțelese. Așa că, singurele care parcurg spațiul dintre noi sunt glumele, poantele, miștourile care stârnesc zâmbete și priviri ironice. Acestea rezonează interesant cu clinchetele de pahare ciocnite. La un moment dat, Florin bălmăjește o scuză și dispare intempestiv în întuneric. Se întoarce după vreo zece minute ținând ceva nedefinit între degete. Își reocupă locul la masă în stânga mea, moment în care observ un pliculeț aparent de zahăr cu care se joacă distrat. Ceva îmi scapă. Cum să te ridici de la masă și să bați atâta drum pentru un plic de zahăr? Nici măcar ca pretext nu e bun, dacă nu cumva si-a pierdut simțul penibilului. Pentru a-mi infirma supoziția, Florin rupe plicul într-un colț, ca pentru a-și pune în cafea, dar presară puțin praf pe dosul palmei. Apoi, dintr-o singură inspirație puternică, nazală, îl face nevăzut, ajutându-se de o bancnotă rulată. Mă întreabă dacă doresc puțin în băutură, însă nu așteaptă răspunsul meu înainte ca praful să devină submersibil, coborând lin spre baza îngustă a paharului.

Se pare că Florin avea nevoie de acest mic ajutor pentru a prinde curaj, întrucât la scurt timp mă invită la dans, profitând și de o melodie mai lentă. În timpul dansului buzele noastre se apropie ca din întâmplare și mă sărută prelung. În același timp simțeam cum o protuberanță crește încet-încet în el. Îl masez ușor cu palma făcută căuș. Apoi, desfac ușor fermoarul la șliț și mâna devine din ce în ce mai incisivă în întunericul dintre noi. Noroc că melodia se termină relativ repede căci altfel mi-aș fi pierdut capul. Ne întoarcem la locurile noastre și sorb o gură din pahar. Niciodată n-am crezut că Dumnezeu poate interveni pe nepusă masă să ne lumineze mințile, dar de la acel pahar îmbunătățit cu prafuri, parcă s-a aprins un neon în mintea mea și încep să văd limpede consecințele unui asemenea gest. Mă duc la baie și de acolo afară, fără a anunța pe nimeni că plec. Un taxi tocmai își debarca clienții în curtea din fața clubului. Pe drumul spre casă mă conving singură că dacă mai rămâneam o secundă aș fi compromis iremediabil înțelegerea cu Florin, și implicit procesul de privatizare. M-am revăzut cu Florin peste trei zile, la sediul FPS, și nici unul dintre noi nu a amintit nimic despre cele întâmplate în seara aceea, păstrând o distanță protocolară. Ne-am comportat ca doi oameni maturi, la care interesul prevalează asupra sentimentelor.

La întâlnirea de la FPS, urma să avem o discuție preliminară despre pregătirea și condițiile de desfășurare a privatizării combinatului viti-vinicol Odobești. Din partea fondului participă unul dintre juriștii instituției, Marian Achim. Acesta îmi atrage atenția ca fiind o fire molatecă, calculată, cu tabieturi, de parcă ar fi lucrat de când lumea într-un mediu lipsit de stres. Începe să prezinte o schemă de punctaj complicată, cu criterii de departajare în funcție de care pretendenții la mâna frumoasei june neprihănite din curtea FPS sunt declarați eligibili. Evident, se pleacă de la premiza că lada de zestre nu fusese vandalizată de către chiar cei puși să o păzească. Achim își ia un aer prețios, de curator într-o pinacotecă vestită, țuguie buzele și subliniază cu vădit subînțeles cuvintele-cheie din dosarul cu care venise pregătit: garanții,  avans, investiții, protecția mediului, protecția angajaților, eșalonarea plăților, preț final. Fiecare dintre aceste expresii are un sens aparte în dialectica FPS, pe baza căruia se acordă o notă și, în final, se calculează un punctaj cu care intrăm în competiție. Spiritul didactic al lui Achim cu care își însoțește prezentarea în detaliu a normelor metodologice din domeniul privatizării este suficient de plicticos pentru a-l ține ca pe ghimpi pe mult mai tranșantul Florin Moldoveanu. La un moment dat, acesta pune capăt răbdării și-l întrerupe brusc pe Achim:

‒ Caietul de sarcini îl avem pregătit să putem face o simulare?

‒ În mare măsură da, este același pe tipuri de societăți, cu mici modificări care țin de particularitatea unor investiții necesare.

‒ Perfect. Atunci îl vom folosi ca ciornă. Ia să vedem. Plecăm de la premiza că avem o scrisoare de garanție bancară din partea băncii pentru o sumă de aproximativ șase milioane de dolari. Nu-i așa Lucky? Și dorim să cumpărăm 51% din societate. Conform grilei de punctaj, așa, niciodată nu vom putea acumula punctele necesare ca să devenim eligibili. Peste 120 puncte, este imens. Atunci, mă bate gândul să facem altceva. Ar trebui să reducem ponderea prețului final în punctaj, de la 60%, la doar 20%. Să creștem importanța investițiilor post-privatizare, la care ne angajăm, și a celor pentru protecția mediului, care se punctează dublu, la șaizeci de procente. O limuzină cu norma de poluare euro 3, pentru domnul jurist, se consideră investiție în protecția mediului, nu-i așa Lucky? Co-rect! Până aici suntem de acord. Și dacă reducem pachetul de acțiuni pe care FPS îl scoate la privatizare, de la 51 la 45 de procente, în ideea că vom mai acumula șase procente de pe piața liberă, putem să plusăm și la prețul final. Ia să vedem acum. Ne dă fix o sută douăzeci de puncte, cu care ne pricopsim.

Florin ne dă pe toți pe spate cu logica lui. Achim reface lapidar toate calculele, șușotind din greu pe marginea lor. Și, ce să vezi? Sunt corecte. Incredibil! Nu ne rămâne decât să așteptăm redactarea caietului de sarcini și, apoi, ne prezentăm cu oferta detaliată. Înseamnă că treaba-i ca și rezolvată, se cerne limpede ca lumina zilei în mințile noastre, după un potop de negură. Achiziția de cupoane nu mai este doar o chestiune ipotetică ”care ne-ar fi ajutat”, ci devine o problemă stringentă. George își intră în rol. Tocmește un grup de tineri, alături de care începe să ia la puricat sudul Moldovei, sat cu sat, oraș cu oraș. Acum are și un target. Sub nici o formă nu l-aș primi fără un milion de acțiuni la teșcherea, cât estimaserăm noi că reprezintă 6%. Sunt de neînduplecat, pentru succesul afacerii. Așa credeam, dar vai! Cât de mult greșeam! Evoluția ulterioară a evenimentelor n-a făcut altceva decât să-mi zdruncine din temelii această hotărâre.

La scurt timp apar problemele. Unul dintre tinerii din teritoriu este prins de poliție în flagrant și se alege cu dosar penal pentru contrabandă cu titluri de valoare. În final, reușim să-l scăpăm doar cu o amendă, dar nu putem risca mai mult. Îi transmit lui George decizia de a retrage toți oamenii de pe teren. Strânsese mai puțin de jumătate din numărul preconizat de certificate. Intrasem pe o spirală a necazurilor din care cine știe când aveam să ieșim. ”Bucură-te copile, mâine poate fi mai rău!”- nu stă în firea umană să gândească așa. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (8)

8

            După expunerea de motive de la sediul FPS, urmează o altă întâlnire cu grad ridicat de risc. De data aceasta în deplasare, la Odobești. Îmi pregătesc în cele mai mici detalii vizita la societatea vrânceană pentru a încerca să restabilesc relațiile comerciale cu directorii de acolo. Judecând la rece sunt șanse să încheiem o nouă înțelegere, având în vedere că și ei depind de mine în aceeași măsură în care eu atârn la producția lor. Cum altfel, când se află pe treapta de jos a profitabilității? Rentabilitatea lor se găsește măcinată de o schemă de personal supradimensionată și slab pregătită, bazată pe nepotisme, la care se adaugă o infrastructură deficitară, unde lipsa mașinilor și utilajelor performante face casă bună cu incompetența. Mă îndoiesc că într-o perioadă atât de scurtă au reușit să pună ceva în locul contractului cu noi, destul de consistent din punct de vedere financiar. Cel mai probabil, ruperea contractului fusese un act de bravadă pentru a mai stoarce niște șpăgi. N-aș spune că mureau de grija lui Hussein, însă cu siguranță se folosiseră de informațiile furnizate de acesta pentru un mic șantaj economic. Și am de gând să le onorez așteptările: o sensibilă îmbunătățire a componentei financiare din noul contract comercial și o mai mare contribuție la comisioane, dacă tot îl sărim din schemă pe Marian Enache. Contrar previziunilor, mă pregătisem să fac față la ce e mai rău, sunt primită cu o răceală moderată. De fapt, marea lor problemă constă în orgoliul rănit. Onoarea nereperată, vorba lui Nenea Iancu. Vezi, Doamne, tratasem problema achizițiilor de vinuri direct cu Marian Enache, ocolind circuitul firesc al hârtiilor și al șpăgilor. Directorul cel mare îmi propune să reglementăm acest aspect și în final toată lumea ar fi mulțumită, dacă-l ignorăm pe Marian. OK. De ce nu? Totuși, în sinea mea, speram ca acest contract să rămână în vigoare mai puțin timp decât stipulasem deasupra semnăturii.

            Când mă întorc la birou, Doinița mă întâmpină cu o listă lungă de telefoane care mă sunaseră în lipsă. Printre ele și unul mai puțin așteptat. Geo! Îl sun să văd ce dorește. Pentru a doua oară în ziua respectivă constat că există în lumea asta dezlănțuită oameni înzestrați cu o însușire specială, un fel de al șaselea simț, l-aș numi: ”amușinarea șpăgii”. Aceștia intuiesc cu exactitudine când e rost de vreun comision și fac cu obstinație tot ce le stă în putință pentru a intra în posesia lui. Un astfel de exemplar pur de ”homo-coruptus”, care ar trece toate testele de laborator, este Geo. La fel de libidinos cum îl știam odinioară, își abandonează temerile că l-aș putea înfunda. Sau, poate, comportamentul său dubitativ fusese doar o stratagemă. Îmi prezintă întâlnirea pe care am avut-o la sediul FPS ca pe un real succes al cărui artizan a fost, cine altul? chiar el. De unde până unde? Nu s-a concretizat nimic și, oricum, dac-ar fi cineva îndrituit să merite toate onorurile, acesta s-ar numi Dinel, șeful lui, un personaj ceva mai capabil. Dar Dinel nu a cerut nimic pentru el, doar să-și bage coada prin interpuși. Intuind parcă nelămurirea mea, mă face părtașă la o informație confidențială din subteranele noilor structuri refăcute. Întradevăr, Dinel este șeful lui în instituție și o persoană școlită, din noul val, care a urcat repede treptele ierarhice, dar în grad este mai mic. Așadar, el îl coordonează și fără știrea lui nu se face nimic. Rămân ca la dentist, cu gura căscată. La asta chiar nu mă așteptam. Democrația noastră originală brevetase ceva unic pe fața Pământului, aceeași instituție cu două organigrame paralele, una oficială, de paradă, și alta pentru uz intern. Șefii dintr-una erau subalterni în cealaltă și viceversa. O întreagă nebunie din care un investitor străin n-ar fi înțeles nimic. Dacă mă gândesc mai bine, dubla subordonare n-o brevetaseră actualii securiști, ci doar o moșteniseră din tată în fiu de la fostul regim. Și în comunism secretarul de partid tăia și spânzura într-o întreprindere, iar directorul general n-avea decât să i se supună ascultător ordinelor sale. Singura diferență, că acum nu mai sunt șefi pe linie de partid, doar pe firul scurt. Ca să mă scoată din reverie, Geo pune punct subiectului și, de teamă să nu-l ia din nou gura pe dinainte,  mai completează doar că va trimite pe cineva la mine, în zilele următoare, să-mi ceară drepturile.

            Nu are deloc pretenții modeste acest individ, aveam să aflu în curând. Își dorește, nici mai mult nici mai puțin decât un apartament, vechea lui obsesie, pe care eventual să-l inaugurăm împreună, și o mașină nouă. Nu contează ce fel de mașină, lasă la libera mea alegere, sau mai bine zis, se bazează pe gusturile mele. În mintea lui necrozată, această concesie reprezintă o favoare pe care mi-o acordă doar mie, apelând, cum îi place să creadă, la generozitatea sa în stare pură.

În ciuda repulsiei pe care mi-o stârnește, hotărăsc să intru în joc. Nu e de colea să am la mână pe cineva atât de important din instituția care se ocupă de privatizări. Voi sta însă la pândă, dacă aș putea să-l înfund la un moment dat, nu m-aș da în lături. Cheile de la mașină ar putea ajunge în scurt timp pe masa lui, dar apartamentul mai avea de așteptat, după privatizarea combinatului de la Odobești. L-am trimis pe George să scotocească piața de leasing auto și să-mi vină cu cea mai bună ofertă. Leasingul reprezenta o alegere convenabilă, plăteam eșalonat iar mașina intra în proprietatea utilizatorului abia după achitarea ultimei rate. Și a găsit. O bijuterie asiatică, roșie ca para focului, cu un nume parcă predestinat: ar putea fi Kia care să deschidă lacătul privatizării. În aceeași săptămână pun cheile într-un plic, alături de adresa firmei de leasing de unde să-și ridice mașina, și le trimit pe adresa lui Geo. M-a sunat imediat să-mi mulțumească, însă n-am fost de găsit la telefon. Era cazul să-l las în plata Domnului pe Geo, deocamdată, să-și savureze mângâierea vanitatății sale fără margini, ghidat de principiul: ”dacă nu curge, pică”, și să mă concentrez pe lucrurile cu adevărat importante în domeniul de activitate unde începusem să-mi fac un nume, să coagulez prestigiu și capital.

Îl sun pe finanțistul propus de Dinel pe un număr de centrală. Răspunde o voce feminină care se prezintă ca persoană juridică: ”Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri, cu ce vă putem ajuta?” Rămân ușor debusolată, pe cartea de vizită scrie cu totul altceva: ”Florin Moldoveanu, director operațiuni SSIF...”. Posibil să fie o greșeală. Nu, nu este. Îmi revin repede în fire, în timp ce centralista butonează interiorul dorit. O voce masculină caldă, ușor graseiată, mă întâmpină în receptor. Acceptă imediat să ne întâlnim, la sediul nostru, la ora care-mi convine mie, de parcă apelul meu telefonic vine după o îndelungă așteptare.

Prima impresie se cerne a fi entuziasmantă. Se prezintă în cadrul ușii, acompaniat de un fascicol de lumină care țintise ochiul ferestrei și-i cădea drept în față, un fotomodel cu față de adolescent. Coborât direct de pe catwalk, într-un costum Armani care-i vine de minune, cu pantofi din piele de șarpe, rămâne așa secunde bune, în cadrul ușii, înainte de a mă dezmetici și a-l invita să ia loc. De cum se așază, saltă geanta diplomat pe genunchi pentru a scoate din ea un dosar consistent, cu datele financiare ale combinatului viti-vinicol Odobești, procurate direct de la Ministerul Finanțelor. Mișcarea bruscă dezvăluie de sub faldul manșetei licărul unui ceas Girard Perregaux de colecție, acompaniat de butonii Dupont. Presimt că am să-l folosesc îndelung pe acest tânăr în afacerile mele. Orice urmă de prevedere scădea vizibil, se dusese naibii, de parcă cineva îmi turnase un strop de întunecare a rațiunii în creier. Începusem să mă ofer pe tavă, și pe mine noii securități, nu numai societatea pe care o conduceam.

Fără să am cea mai mică intenție de a-l chestiona în vreun fel, despre discuția telefonică purtată în ziua precedentă, deși poate s-ar fi cuvenit, dacă aș fi scăpat de anestezia mentală, Florin ține să risipeasă orice umbră de suspiciune încă din start:

‒ Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri este pe ducă, din păcate. Mai stau câteva săptămâni, poate o lună, să fac curățenie deplină în date, apoi îmi pregătesc retragerea din acel loc. Următoarea destinație este o societate de servicii pentru investiții financiare, unde am și început să lucrez, de fapt, neoficial. Faptul că mă aflu acum, aici, e o dovadă vie în acest sens.

Adjudecat! Îi prezint termenii înțelegerii contractuale, cu comisionul de succes în capul listei, și se declară mulțumit. Ar fi un început perfect și pentru el. Florin se activează cu însuflețire pentru a pune în mișcare un plan ingenios de finanțare, la care mă face complice. Într-o primă etapă, înainte de a ne exprima intenția să participăm la privatizare, trebuie să strângem cât mai multe cupoane de pe piață, din cele emise prin programul de privatizare în masă. La societatea viti-vinicolă Odobești? Nicidecum. E necesar să vizăm trei-patru societăți de vinificație, din motive strategice. În primul rând, pentru a disimula adevăratele intenții în rândul potențialilor competitori. Pe urmă, dacă se întâmplă vreun accident și intrăm în competiție directă cu vreun mare producător de afară, pe care birocrația și șpăgile să nu-l poată alunga, e bine să avem și a doua sau a treia opțiune. E de la sine înțeles că nu putem concura cu firmele străine decât, poate, la promisiuni de investiții post-privatizare. Dar cum adunăm cupoanele? O idee îmi încolțise în minte. Cunosc un valutist pe terasă, Grig, care încearcă să se diverifice pe cupoane, mai nou. Ne-ar putea ajuta? Puțin probabil. Din București e mai greu sa adunăm petecele de acțiuni, la întreprinderile viti-vinicole care ne interesează. Sunt și mai costisitoare. Cei avizați așteaptă apariția cadrului legal de tranzacționare, bursa Rasdaq. În câteva luni va fi operațională, cu ajutorul americanilor de la USAID. Acolo, pe bursă, orice presiune la cumpărare va fi ușor de sesizat, bașca va trimite o undă de șoc în piață care va sălta prețul mult peste valoarea normală. De aceea trebuie să ne mișcăm repede și să cumpărăm cât mai mult de pe piața neagră. Dar cum? Florin vine cu o idee genială. Ne deplasăm prin țară. În provincie, cupoanele se tranzacționează la cârciuma din sat, sau de cartier, pe cîte o sticlă de tărie.

‒ Scuzați-mă puțin domnule Moldoveanu, rostesc în timp ce cu privirea căutam receptorul fără fir al telefonului de birou. Nu-l găsesc și atunci apăs butonul pentru difuzor:

‒ George să vină până la mine.

Aștept puțin, până apare George în cadrul ușii, și îl prezint ca pe omul meu de încredere, bun la toate. Florin își expune planul:

‒ Deci, tocmim o armată de trepăduși care să ia cu asalt cârciumile și bodegile din județele Buzău, Vrancea, Vaslui, sub directa coordonare a lui George. Dacă va mai fi necesar, ne extindem și în Brăila sau Galați. Rămâne de văzut. Înainte să pornim pe teren trebuie să facem o selecție a societăților vizate. Multe din aceste societăți au activele și pasivele cosmetizate în vederea includerii în programul de privatizare în masă. De fapt, sunt doar o coajă cu miezul găunos. Dacă nu au dat încă faliment, o vor face în curând. În cazul acestora, cei care își vând cuponul la cârciumă, pe o cinzeacă de matrafox, fac o investiție profitabilă...

De ce ne-ar fi necesare aceste hârtii fără valoare, numite cu ironie cupoane? Oricum pachetul majoritar de acțiuni nu-l putem obține decât de la FPS. Florin avea răspuns la toate potențialele întrebări:

‒ ...Valoarea stă în numărul lor. Cu cât acumulăm mai multe acțiuni din piață, cu atât avem o mai mare libertate pentru a negocia cu FPS vânzarea unui pachet mai mic, care să ne permită deținerea controlului. În plus, pachetele minoritare nu sunt așa atractive pentru investitorii mari. Astfel, putem spera să fim singurul ofertant...

Sunt depășită de situație, visătoare. Florin continuă să explice: calcule, grafice, procente. În timp ce procesez aproximativ toate aceste detalii, mă gândesc la un cunnilingus al acestui băiat rasat și mă foiesc pe scaunul rotativ în toate direcțiile.

‒ ...Urmează partea a doua, cea mai grea, finanțarea. Ce opțiuni avem? Nu ne putem apropia de bănci pentru credit. Ar fi sinucidere curată. De fapt, nici nu ne-am califica să obținem o sumă prea mare de bani de la un sindicat bancar. Dar putem folosi unele acțiuni de la bursă ca vehicul de împrumut. Căutăm o societate din cele găunoase. Din fericire, bursa românească e plină de astfel de mizerii ambalate frumos, adevărate capcane pentru investitori, și n-ar fi foarte greu să cumpărăm un pachet semnificativ la una sau mai multe dintre acestea, să zicem 5%. Până în cinci procente nu e nevoie să raportăm deținerea la autorități. Oricum, nu ne verifică nici dracu. Membri CNVM sunt unși politic, în baza unor trocuri transpartinice, habar n-au cu ce se mănâncă bursa de valori. Revenind, următorul pas: prin tranzacții „cross” succesive creștem artificial prețul acelui simbol, de opt-zece ori, cât avem nevoie...

Florin a cerut un pahar cu apă. După ce a luat o înghițitură zdravănă a răsuflat îndelung.

‒ ...Nimeni nu-și va da seama de intențiile noastre de manipulare a pieței. În plus, lucrăm cu oameni de onoare. Ei, aici intră în scenă un investitor cu mulți bani. Cumpără de la noi pachetele de acțiuni găunoase și ne ofere exact suma de bani de care avem nevoie. Piața bursieră este acoperirea ideală pentru acest gen de cămătărie. Contul nostru bancar  ar trebui să arate burdușit, dacă vrem să ni se emită o scrisoare de garanție bancară, în momentul cumpărării caietului de sarcini de la FPS. Dar cum se returnează împrumutul? Nimic mai simplu. După încheierea privatizării, înstrăinăm câteva active. Dacă valoarea din acte se confirmă, n-ar fi greu să vindem, de exemplu, o cramă, pentru a face rost de bani. Ca să închidem circuitul, cu acești bani răscumpărăm acțiunile vândute anterior la un preț care să acopere și dobânda negociată. În ultimă instanță, după ce ne-am făcut treaba, rămânem cu niște titluri umflate ca preț, dar fără valoare reală. Am putea să le mărităm în piață dacă vom găsi vreun fraier atras de cădere, sau le lăsăm încet-încet să evolueze spre cota lor inițială, apropiată de prețul real, adică un mare zer0 (lei).

Dar cine ar fi dispus să facă asemenea scamatorii pentru a acorda niște împrumuturi mascate, disimulate sub forma unor tranzacții cu acțiuni? Cum cine? Ce întrebare stupidă! Rămasă nerostită. Noroc că mi s-a proptit în buze tocmai când începusem să fac conexiunile necesare. Banii securității căpătaseră ștaif, se mutau din stradă pe bursă. Bietul Grig! Îl și văd falimentând la colțul bulevardului, zgribulit de frig alături de dolarii săi doldora, dacă nu cumva și-o fi făcând și el ogheal din piața de capital. Nu rezist tentației de a-l invita pe Florin la masă după această disertație economică, atât de bine argumentată, adusă la lumină din subteranele fluide ale finanțelor. Nici un manual de economie nu te învață aceste lucruri și-mi este cu neputință să pricep cum de un tânăr, coborât de pe treptele universității, le știe atât de bine. Dar sunt decisă să aflu în orele sau zilele următoare.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro