9
Fac rezervare la unul din restaurantele selecte ale
capitalei, unde sunt încredințată că în lista de meniu se află și vinurile
noastre din categoria de lux ”Conacul de
vinuri Odobești”. Secondată de Florin, ajungem taman când umbrele începuseră
să se alungească sub lumina piezișă a soarelui la asfințit. Cerul căpătase
nuanțe străvezii, iar nuanțele mizerabile de gri se diluau pe asfaltul brodat, din loc
în loc, de vizite neprevăzute de pickhammer. Deși restaurantul geme de lume,
încă de la intrare ne preia o hostesă oacheșă care ne conduce într-un separeu special
pregătit pentru noi. Scaunele poartă huse elegante din brocart, iar fața de
masă din mătase, cusută cu motive florale, susține o lumânare masivă ce oferă o
lumină difuză, caldă și intimă. Un cadru perfect, am gândit după ce ne-am făcut
comozi, care atunci când va fi completat cu un pahar de vin și un preparat de
bucătărie tradițională, îl va îmbia pe acest tânăr să mi se destăinuie. Aș
putea face prinsoare cu oricine pe oricât că viața lui este o poveste dintre
cele mai interesante. Această perspectivă mă determină să chem cât mai repede
ospătarul pentru a-i face cunoscute intențiile noastre culinare și pe cele
bahice. Apoi, în aburul încărcat de miresme ce se ridică din farfurii, copleșitor pentru
simțul olfactiv, îndrăznesc. Pornind de la frântura de informație oferită de
Dinel Strizu, când mi l-a prezentat pe Florin Moldoveanu, deschid discuția
întrebându-l cu o reținută flatare: ”Cum de ai binevoit să te întorci în
România după ce ai studiat atâția ani în Regatul Unit? Noi, ceilalți, facem
traseul ăsta invers”. În loc de răspuns, ridică paharul pentru a sorbi o
picătură de vin. Apoi, încă una, parcă pentru a o convinge pe prima că e bun.
Bănuiam eu că nu sunt originală, dar nu mă așteptam la o
asemenea lipsă de diplomație încât să-mi declare nonșalant: ”Cred că am epuizat
tot spectrul de răspunsuri la această întrebare, de câte ori mi-a fost pusă”.
Totuși, cu ultimul enunț se reabilitează pe turnantă în ochii mei, susținând cu
drept de promisiune: ”Am să încerc de data asta un răspuns mai complex, cu
riscul să se răcească aceste bunătăți”.
Florin a fost de mic un plimbăreț pe meleaguri interzise
muritorului de rând din fostul lagăr comunist. Tatăl său muncea pentru clădirea
socialismului în comerț exterior și diplomație, ca atașat comercial, ceea ce
obliga familia lui la unele sacrificii și privațiuni, determinate de relocarea prin
toată Europa. Puțini din anii de școlarizare i-au fost hărăziți să-i petreacă în
școlile românești. În general, studiile și le-a făcut în limbile germană, franceză și engleză la
Viena, Paris sau Londra. La început i-a fost mai greu cu adaptarea, dar apoi
s-a simțit ca un colonist oriunde punea piciorul, făcându-și prieteni de toate
etniile. Studiile universitare și le-a început și terminat la University of
Cambridge în domeniul finanțelor. De aici a fost selectat să lucreze ca junior
dealer pe piața obligațiunilor pentru o firmă din Threadneedle Street. Când cei
apropiați nu mai aveau nici o îndoială că-și va face un rost în capitala
finanțelor europene, s-a produs ruptura. N-am idee ce l-a întors pe dos,
rămâne o notă de mister în povestirea lui. Cert este că a considerat doi ani de
ucenicie arhi-suficienți pentru a deveni expert în instrumente financiare
sofisticate, înainte de a se întoarce în România. Oportunitatea pieței
românești îi făcea cu ochiul. Statul român, hrăpăreț, cheltuia cu mult mai mult
decât putea produce și era nevoit să se împrumute la niște dobânzi astronomice,
oferind și comisioane generoase. Uneori, era nevoie doar să mute banii dintr-un
cont în altul, pentru a-și dubla valoarea peste noapte. După câteva mișcări de
mare maestru, care i-au adus câștiguri frumoase, stilul său de viață a suferit
schimbări ireversibile. A început să se îmbrace de la cele mai scumpe case de
modă sau să frecventeze cluburile de fitze, unde șampania Moet Chandon nu
reprezenta doar un moft, ci elementul cheie al unui blazon greu de întreținut.
În plus, pasiunile pentru mașini puternice, bijuterii, jocuri de noroc erau la
mare preț. Dar câștigurile sale veneau în salturi ceea ce-i producea un
disconfort vizibil. Așa a ajuns la Safi Invest, manager de fond pentru oamenii
de afaceri. Denumirea
de Fondul Mutual al Oamenilor de Afaceri administrat de Safi Invest era o
capcană. Oricine dorea să se simtă om de afaceri venea să depună bani. O iluzie
scump plătită. Adevărații afaceriști, unii cu mai puține scrupule, erau doar cei
care încasau și dispuneau discreționar de banii deponenților. Florin și-a dat
seama că economiile populației sunt o sursă inestimabilă de profit, mai ales
când, forțate de împrejurări, aceste economii ies la suprafață. Dacă ar fi
păstrate la saltea, sau chiar în bănci cu o dobândă modică, s-ar devaloriza pe
zi ce trece. Un hâtru a emis o părere la care alții au râs, dar parcă nu era
râsul lor: ”banii pe care-i ținem la saltea sunt atât de lichizi încât ni se scurg
printre degete”. Ce ne mai place bășcălia! Pentru Florin a fost o etapă. Acum
urma o nouă provocare, piața de capital, ale cărei câștiguri se anunțau
exponențiale.
Cam asta ar fi povestea lui în derulare. Florin nu se
atinsese aproape deloc de mâncarea din farfurie, ocupat să-și aleagă cât mai
atent cuvintele care să dea savoare povestirii, și acum e târziu să mai
finalizeze operațiunea, după ce preparatele se sleiseră. Ca să nu mă simt
prost, că a ignorat bucatele pe care i le-am propus, îmi avansează ideea de a
continua seara într-un club. Nu aștept să-mi zică a doua oară, achit nota,
alături de un bacșiș generos, și ieșim în stradă, cu ochii căutând un taxi.
Ajungem în club când atmosfera e deja încălzită. La cele
două intrări un furnicar uman se înghesuie pentru a pătrunde înăuntru, în timp
ce ospătărițe îmbrăcate provocator roiesc printre mesele scunde, cu carnețele
în mâini, și notează la fel de sumar, comenzi interminabile. Pentru o persoană
ca mine, care nu mai călcase într-un club de ceva vreme, ar fi fost imposibil
să se găsească vreun loc la mese. Vedeam destui tineri care-și savurau băuturile
în picioare, considerându-se norocoși dacă se puteau rezema de vreun stâlp sau
paravan. Nu e și cazul lui Florin. Acesta dibuiește rapid un grup de prieteni,
într-o zonă mai lăturalnică și mai prost iluminată, unde și muzica din boxe
ajunge cu o intensitate diminuată, dar tot tare pentru urechile mele, care
parcă-l așteaptă cu două locuri libere la masă. Ne facem comozi, iar băuturile
încep să curgă în valuri în pahare. Discuțiile la masă nu sunt nici pe departe conversații
libere, relaxante. Vorbele se cer, preponderent, urlate într-un registru acut
demn de-o audiție la școala de strigături, pentru a se face cât de cât
înțelese. Așa că, singurele care parcurg spațiul dintre noi sunt glumele,
poantele, miștourile
care stârnesc zâmbete și priviri ironice. Acestea rezonează interesant cu
clinchetele de pahare ciocnite. La un moment dat, Florin bălmăjește o scuză și
dispare intempestiv în întuneric. Se întoarce după vreo zece minute ținând ceva
nedefinit între degete. Își reocupă locul la masă în stânga mea, moment în care
observ un pliculeț aparent de zahăr cu care se joacă distrat. Ceva îmi scapă. Cum
să te ridici de la masă și să bați atâta drum pentru un plic de zahăr? Nici
măcar ca pretext nu e bun, dacă nu cumva si-a pierdut simțul penibilului.
Pentru a-mi infirma supoziția, Florin rupe plicul într-un colț, ca pentru a-și
pune în cafea, dar presară puțin praf pe dosul palmei. Apoi, dintr-o singură
inspirație puternică, nazală, îl face nevăzut, ajutându-se de o bancnotă rulată.
Mă întreabă dacă doresc puțin în băutură, însă nu așteaptă răspunsul meu
înainte ca praful să devină submersibil, coborând lin spre baza îngustă a
paharului.
Se pare că Florin avea nevoie de acest mic ajutor pentru
a prinde curaj, întrucât la scurt timp mă invită la dans, profitând și de o
melodie mai lentă. În timpul dansului buzele noastre se apropie ca din
întâmplare și mă sărută prelung. În același timp simțeam cum o protuberanță
crește încet-încet în el. Îl masez ușor cu palma făcută căuș. Apoi, desfac ușor fermoarul la
șliț și mâna devine din ce în ce mai incisivă în întunericul dintre noi. Noroc
că melodia se termină relativ repede căci altfel mi-aș fi pierdut capul. Ne
întoarcem la locurile noastre și sorb o gură din pahar. Niciodată n-am crezut
că Dumnezeu poate interveni pe nepusă masă să ne lumineze mințile, dar de la
acel pahar îmbunătățit cu prafuri, parcă s-a aprins un neon în mintea mea și încep
să văd limpede consecințele unui asemenea gest. Mă duc la baie și de acolo
afară, fără a anunța pe nimeni că plec. Un taxi tocmai își debarca clienții în
curtea din fața clubului. Pe drumul spre casă mă conving singură că dacă mai
rămâneam o secundă aș fi compromis iremediabil înțelegerea cu Florin, și
implicit procesul de privatizare. M-am revăzut cu Florin peste trei zile, la
sediul FPS, și nici unul dintre noi nu a amintit nimic despre cele întâmplate
în seara aceea, păstrând o distanță protocolară. Ne-am comportat ca doi oameni
maturi, la care interesul prevalează asupra sentimentelor.
La întâlnirea de la FPS, urma să avem o discuție
preliminară despre pregătirea și condițiile de desfășurare a privatizării
combinatului viti-vinicol Odobești. Din partea fondului participă unul dintre
juriștii instituției, Marian Achim. Acesta îmi atrage atenția ca fiind o fire
molatecă, calculată, cu tabieturi, de parcă ar fi lucrat de când lumea într-un
mediu lipsit de stres. Începe să prezinte o schemă de punctaj complicată, cu
criterii de departajare în funcție de care pretendenții la mâna frumoasei june
neprihănite din curtea FPS sunt declarați eligibili. Evident, se pleacă de la
premiza că lada de zestre nu fusese vandalizată de către chiar cei puși să o
păzească. Achim își ia un aer prețios, de curator într-o pinacotecă vestită, țuguie
buzele și subliniază cu vădit subînțeles cuvintele-cheie din dosarul cu care venise
pregătit: garanții, avans, investiții,
protecția mediului, protecția angajaților, eșalonarea plăților, preț final. Fiecare
dintre aceste expresii are un sens aparte în dialectica FPS, pe baza căruia se
acordă o notă și, în final, se calculează un punctaj cu care intrăm în
competiție. Spiritul didactic al lui Achim cu care își însoțește prezentarea în
detaliu a normelor metodologice din domeniul privatizării este suficient de
plicticos pentru a-l ține ca pe ghimpi pe mult mai tranșantul Florin
Moldoveanu. La un moment dat, acesta pune capăt răbdării și-l întrerupe brusc
pe Achim:
‒ Caietul de sarcini îl avem pregătit să putem face o
simulare?
‒ În mare măsură da, este același pe tipuri de societăți,
cu mici modificări care țin de particularitatea unor investiții necesare.
‒ Perfect. Atunci îl vom folosi ca ciornă. Ia să vedem.
Plecăm de la premiza că avem o scrisoare de garanție bancară din partea băncii pentru
o sumă de aproximativ șase milioane de dolari. Nu-i așa Lucky? Și dorim să
cumpărăm 51% din societate. Conform grilei de punctaj, așa, niciodată nu vom
putea acumula punctele necesare ca să devenim eligibili. Peste 120 puncte, este
imens. Atunci, mă bate gândul să facem altceva. Ar trebui să reducem ponderea
prețului final în punctaj, de la 60%, la doar 20%. Să creștem importanța
investițiilor post-privatizare, la care ne angajăm, și a celor pentru protecția
mediului, care se punctează dublu, la șaizeci de procente. O limuzină cu norma
de poluare euro 3, pentru domnul jurist, se consideră investiție în protecția
mediului, nu-i așa Lucky? Co-rect! Până aici suntem de acord. Și dacă reducem pachetul
de acțiuni pe care FPS îl scoate la privatizare, de la 51 la 45 de procente, în
ideea că vom mai acumula șase procente de pe piața liberă, putem să plusăm și
la prețul final. Ia să vedem acum. Ne dă fix o sută douăzeci de puncte, cu care
ne pricopsim.
Florin ne dă pe toți pe spate cu logica lui. Achim reface
lapidar toate calculele, șușotind din greu pe marginea lor. Și, ce să vezi?
Sunt corecte. Incredibil! Nu ne rămâne decât să așteptăm redactarea caietului
de sarcini și, apoi, ne prezentăm cu oferta detaliată. Înseamnă că treaba-i ca
și rezolvată, se cerne limpede ca lumina zilei în mințile noastre, după un
potop de negură. Achiziția de cupoane nu mai este doar o chestiune ipotetică ”care
ne-ar fi ajutat”, ci devine o problemă stringentă. George își intră în rol.
Tocmește un grup de tineri, alături de care începe să ia la puricat sudul
Moldovei, sat cu sat, oraș cu oraș. Acum are și un target. Sub nici o formă nu l-aș
primi fără un milion de acțiuni la teșcherea, cât estimaserăm noi că reprezintă
6%. Sunt de neînduplecat, pentru succesul afacerii. Așa credeam, dar vai! Cât de
mult greșeam! Evoluția ulterioară a evenimentelor n-a făcut altceva decât să-mi
zdruncine din temelii această hotărâre.
La scurt timp apar problemele. Unul dintre tinerii din
teritoriu este prins de poliție în flagrant și se alege cu dosar penal pentru
contrabandă cu titluri de valoare. În final, reușim să-l scăpăm doar cu o
amendă, dar nu putem risca mai mult. Îi transmit lui George decizia de a
retrage toți oamenii de pe teren. Strânsese mai puțin de jumătate din numărul
preconizat de certificate. Intrasem pe o spirală a necazurilor din care cine
știe când aveam să ieșim. ”Bucură-te
copile, mâine poate fi mai rău!”- nu stă în firea umană să gândească așa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu