AMANTA SISTEMULUI (11)

11

Ziua decisivă sosise. O zi de foc. Încă de dimineață, la FPS se desfac plicurile cu oferte. Așa cum ne așteptam, oferta Kyrenia Trading & Shipping este descalificată, considerându-se documentația depusă cam subțire. Evident, avea multe lipsuri necesare. Rămăsesem singurul competitor, încât finalul devenise previzibil. Semnarea contractului de privatizare urma să se desfășoare într-un cadru festiv, sub lumina reflectoarelor. Pregătirile pentru organizarea unei conferințe de presă sunt în toi. Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială trebuie să afle cu surle și trâmbițe, eventual cu focuri de artificii, că în România se întâmplă ceva. Se privatizează și altceva decât buticuri. Ce să spun. Asta chiar mă scoate din sărite. Mai ales că am fost contactată de departamentul de relații publice al fondului, în grabă, o domnișoară destul de agasantă, să le punem la dispoziție informații detaliate despre societatea noastră, planuri de afaceri, strategii de investiții, dacă s-ar putea, și date personale. Și-și dădea atâta importanță, de parcă principalul meu obiectiv în acest moment este să mă expun presei. Un telefon mult mai important primim de la cabinetul primului ministru Radu Vasile. Înainte de semnarea contractului, premierul își dorește să poarte o discuție cu noi, pentru care alocase un sfert de oră, să ne cunoască și să-i prezentăm planurile post-privatizare. Categoric, din hârtii le cunoaște, dar vrea să le audă din gura noastră.

Mă înfățișez la intrarea dinspre strada Paris a Palatului Victoria, alături de Florin. Emoții teribile îmi cuprind tot corpul, recunosc, dar dispar ca prin farmec în momentul în care Radu Vasile pătrunde în antecameră și ne invită la el în birou. O persoană caldă, primitoare, mare amator de discuții colocviale, care nu dă doi bani pe rigiditatea unor protocoale moștenite de la predecesorii săi.

‒ Ia spuneți, măi copii, ce aveți voi de gând să faceți cu întreprinderea asta de vinificație? Nu e o pălărie prea mare ?

Preiau inițiativa. Nu, nu este deloc o pălărie prea mare. O consider chiar prea mică. Dacă s-ar putea, aș întinde-o ca pe o foaie de cort sau un sombrero de camuflaj. Sub care să ne ascundem de falangele mafiei rusești transfrontaliere, care se simte ca peștele în apă într-un mediu financiar atât de prielnic, din care nu lipsesc societățile anonime, paradisurile fiscale sau acțiunile la purtător:

‒ Dacă-mi permiteți, am identificat căteva elemente fundamentale pentru un management performant, care să ne ducă la îmbunătățirea ratei profitabilității. Cu tot respectul pentru conducerea actuală a unității, dar indicatorii economici nu arată strălucit. Societatea nu are o piață de desfacere stabilă, stocurile sunt uriașe și acoperă aproape întreaga producție din ultimii doi ani. În plus, contractele comerciale vizează în primul rând vânzarea vinurilor vrac. Chiar dacă rezultatele din exploatare arată un ușor reviriment în ultimul semestru, cheltuielile financiare aferente unor împrumuturi împovărătoare, pe termen scurt, anulează acest rezultat pozitiv. În plus, schema de personal este supradimensionată față de necesitățile întreprinderii. Toate acestea duc la un rezultat EBITDA nesatisfăcător. Ne-am propus să creștem marja de profit prin comercializarea unor vinuri de calitate superioară, îmbuteliate, sub marcă proprie. Apoi, vom stopa contractele păguboase, furturile din avuția întreprinderii și vom încerca să renegociem creditele la bănci. O parte dintre salariați, care nu se justifică, vor fi disponibilizați, dar ceilalți vor primi o creștere de salariu, pentru a-i motiva și a deveni mai eficienți. Tot profitul astfel obținut va fi reinvestit în linii moderne de producție, spații de depozitare, mașini și utilaje.

‒ Îmi place cum gândești. Bravo! Asta trebuie făcut. Din vânzarea stocurilor de marfă se pot obține bani pentru investiții. Noi, cei din guvern, nu descurajăm o astfel de practică, chiar dacă este la limita legalității. În mod normal, investițiile angajate trebuie făcute din surse externe. Dar înțelegem să ajutăm capitalul românesc în formare. Bun! Cred că printr-o administrare eficientă puteți reuși, chiar dacă nu aveți resursele altora. Vă văd tineri, cu inițiativă și entuziasm. Sunt dispus să vă dau pe mână acest producător de vinuri. Însă, am și o dorință de suflet. În calitate de prim-ministru nu vă cer, vă rog ca între prieteni: nu vă bateți joc de el! Avem cazuri de protejați ai fostului guvern care au primit active pe gratis și s-au dus cu ele direct la fier vechi. Mai mare rușinea. Măcar de-ar fi făcut ceva, să dea de lucru la oameni. Nu vreau să cad în același păcat. Mult succes!

Căpătasem curaj. Și nu ratez oportunitatea de a-i comunica premierului ceva ce-mi macină conștiința de mult timp. Corupția devenise insuportabilă. Ca antreprenor nu ești lăsat să-ți desfășori o activitatea onestă, productivă, benefică pentru societate, dacă nu corupi pe cine trebuie de la vamă, furnizori, FPS, finanțe, de peste tot.

‒ Domnule prim-ministru, îmi permit să-mi expun și eu un punct de vedere. Dacă nu am avea o corupție generalizată în rândul funcționarilor statului sunt convinsă că acele întreprinderi cedate la fier vechi pentru căpătuirea unor acoliți, de care vorbeați, n-ar exista. Ca să nu credeți că vă îndrug o demagogie ieftină, cu care sunteți obișnuit de la adversarii dumneavoastră politici, vă dau exemplul personal. Bunăoară, pentru bunul mers al acestei privatizări a trebuit să-i oferim directorului adjunct din FPS, Geo Arnițoiu, o mașină, iar la finalul tranzacției, un apartament. Pretențiile și le-a exprimat clar și concis. Știu că am făcut rău angrenându-mă în acest joc murdar, dar altfel n-am fi avut nici o șansă. M-am gândit și la un denunț, numai că foștii securiști din vremea lui Ceaușescu, care au supraviețuit căderii regimului comunist, știu să cadă întotdeauna în picioare. Au dovedit-o de atâtea ori.

‒ Hm, n-aș fi așa sigur. S-ar putea să te înșeli de data asta, mai spuse Radu Vasile, notând ceva într-o agendă. Avea aerul că nu-i spusesem vreo noutate.

În acel moment ușa biroului se deschde și intră o masă pe roți cu trei pahare de spumant de la protocolul guvernului. Ciocnim pentru succesul privatizării. Momentul se dorește unul festiv, însă îndoiala pe care premierul mi-o strecurase în suflet transformă acest gest într-unul de profundă compasiune. Sigur, sunt profund îndurerată de situația economiei naționale, afectată de privatizări nereușite, dar mă gândesc în primul rând la situația noastră, afectată de un șantaj cât se poate de reușit. Într-adevăr, avem nevoie de mult succes, așa cum ne-a urat Radu Vasile, pentru a menține corabia pe linia de plutire. Mai ales că strategul din umbră al acestei privatizări, Florin Moldoveanu, își făcuse cu totul alte planuri. Principala lui preocupare este cum să ne salvăm pielea, și abia apoi societatea. Dacă nici primul ministru, teoretic una dintre cele mai influente și puternice persoane din stat, nu este informat despre ceea ce ni s-ar putea întâmpla, e clar că ne avem doar pe noi pentru a ne purta de grijă.

La ieșirea din sediul guvernului Florin Moldoveanu e pur și simplu siderat. Își caută cuvintele cu care să mă tragă la răspundere. ”Cum ai putuuuut...!” ar fi urlat din toți rărunchii, în mod normal, dar își înfrânează pornirile primare. Totuși, de bine de rău, eu îi semnez ștatul de plată. Își caută un ton mai moderat, se tot căznește și nu-i iese, încât se consumă în interior, înroșindu-se ca un rac. Îl înțeleg prea bine. Când totul devenise ca și rezolvat, cu societatea oferindu-ni-se pe tavă, o toană prostească pusese în pericol finalizarea unei privatizări la care muncise atâta. Văzându-l cum se frământă, fac un pustiu de bine și deschid singură subiectul pentru a risipi o situație încordată:

‒ Știu, poate nu e bine ce am făcut, denunțândul pe Geo în fața premierului. Însă, îmi asum riscul cu toată tăria de care sunt în stare. Tu nu știi totul, dragă Florin. Acest om m-a traumatizat și n-am să-l pot ierta niciodată. Punct.

Scăpaserăm vii din întâlnirea de la Palatul Victoria. Preambulul acelei zile fusese depășit. Ceremonia se mută, mai târziu, la sediul FPS, în prezența unei numeroase asistențe formate din miniștri, înalți funcționari ai statului, oameni de afaceri români și străini, presă. Chiar înainte de semnarea festivistă a documentelor din contractul de privatizare, dau nas în nas cu directorul general de la Odobești, sosit ca la schimbarea stăpânului, plin de gratitudine și șușoteli complice. Crede că mă are la mână și vom continua să facem afaceri profitabile pentru buzunarul propriu. Cum să nu. Deocamdată e rost de sărbătoare și  caut să-i răspund la amabilități. Dar adevărul e altul și-și va da seama de el la momentul cuvenit. Nu mă pot abține însă să strecor un mic amănunt despre Marian Enache. Ar trebui reactivat pe postul unde își făcuse datoria cu atâta profesionalism. O umbră îi întunecă privirea, dar își revine repede. Este mascată la timp de un zâmbet forțat.

Semnarea contractului se desfășoară în ropote de aplauze, flash-uri, clinchete de pahare, discursuri entuziaste și evocări pline de însuflețire ale artizanilor acestui ”act istoric” pentru comunitatea locală din Odobești, și nu numai. Apoi urmează meciul declarațiilor. Jurnaliștilor le fac față cu brio, aș spune, fără să le dau prea multe amănunte, deși mai toți sunt interesați de cifre, date economice, bugete, previziuni. Se poate un răgaz de câteva luni? Să intrăm efectiv în proprietatea întreprinderii, să analizăm situația existentă la fața locului, și vom organiza o vizită de documentare la Odobești, special pentru domniile lor, jurnaliștii. Evident, nu vom omite un circuit al cramelor, cu degustări de vinuri și tot tacâmul. Nu știm când, îi vom anunța din timp, să stea liniștiți. Dar acum, dacă tot au sosit platourile calde cu bunătăți de la protocolul FPS, mai bine am amâna întrebările pentru atunci. Reprezentanții presei, cărora începuse să le plouă în gură, se retrag resemnați că ar putea obține ceva date de la mine, mai multe decât cele existente în mapa de presă, și se îndreaptă în pas avântat către camera unde îi așteaptă platourile aburinde. Restul asistenței îi urmează, parcă cu mai puțin entuziasm afișat.

După aceasta incursiune în contul de catering al fondului, sunt informată, cum se obișnuiește în astfel de situații, că urmează să sponsorizăm adălmașul la un local cu circuit închis, unde se vântură cam aceeași prezență. Desigur, fără presă și într-un format ceva mai restrâns. Pregătirile sunt în toi, mai trebuie doar să semnez cecul. Îl rog pe Florin să facă oficiile de gazdă a petrecerii, iar eu trec doar fugitiv să salut asistența. Nu mă simt prea bine după o zi atât de agitată. Am certitudinea că un simplu pahar de vin sau de șampanie m-ar da gata. Nici n-aș putea să refuz vinurile noastre, ar părea complet deplasat și aș da naștere la comentarii malițioase. Așa că, prezentându-mi scuzele de rigoare, mai bine nu. Seara când ajung acasă, frântă de oboseală, dar îmbătată de gustul succesului, găsesc pe robotul telefonului un mesaj de felicitare în limba engleză. Semnat cu recunoaștere vocală: Ghenadi Golovin. Intuiția îmi spune că e mai mult decât un mesaj de curtoazie. O atenționare fină că cineva veghează îndeaproape asupra destinului combinatului de vinificație și, evident, al meu.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (10)

10

          Peste doar câteva săptămâni la București se lansează cu mare tam-tam bursa electronică de valori mobiliare, purtând numele de Rasdaq, într-un sediu pus la dispoziție de Banca Națională a României. Florin petrece din ce în ce mai mult timp în fața calculatorului, conectat la server-ul bursei, tranzacționând și căutând acțiuni care să ne servească scopului propus. Volumul de muncă este covârșitor. O sumedenie de date necesită o procesare atentă. Acțiunea ideală pentru a fi transformată în vehicul de împrumut are de îndeplinit o serie de criterii esențiale pentru reușita operațiunii. Este verificat acționariatul semnificativ, să nu călcăm pe cineva pe coadă, istoricul operațiunilor, fluctuațiile, lichiditatea ce se dorește scăzută, valoarea intrinsecă cât mai redusă, lipsa unor evenimente în derulare sau în perspectivă etc. Pașii sunt pregătiți minuțios, fără grabă, într-un orizont de timp rezonabil, pentru a nu da de bănuit speculatorilor bursieri. Orice indiscreție din partea noastră sau intuiție din partea lor ne-ar cauza pierderi financiare grele. Urmează etapa cea mai grea. Simbolurile bursiere din lista scurtă sunt cocoloșite ca niște copii, lăsate să respire, să evolueze liber, un mic imbold aici, o corecție dincolo, să aibă creșteri, dar și scăderi, mereu sub supraveghere. O intervenție mai energică ar naște suspiciuni. Apoi, la momentul oportun acționăm, printr-un deal de zile mari. Hotărât și rapid, ca un hold-up în anii '30 în America.

Tranzacțiile se desfășoară pe contul de client al ”Conacului de vinuri Odobești” și sunt combinate cu tranzacții reale, ale unor simboluri bursiere cu potențial. Cu acestea din urmă realizăm profituri frumoase, nesperate, întrucât sunt zile când creșterea de ansamblu a bursei evoluează în palierul de 5-7%. Iar noi, cu portofoliul nostru, ne situăm mai mereu deasupra mediei. În paralel, reușim să cumpărăm din „piață” și pachetul de acțiuni care ne lipsește, la un preț sensibil mai mare, pentru a deveni acționar majoritar la Viti-Vinicola Odobești (în eventualitatea în care ne-ar reuși tranzacția cu FPS). După ce realizăm cele două deziderate, iar banii securității ne intră în conturi, disimulați sub forma unor tranzacții cu acțiuni, prioritățile noastre se schimbă. Bursa rămâne în plan secund, deși câștigurile deveniseră tentante.

Îmi place din ce în ce mai mult de acest tânăr, Florin Moldoveanu. Știe să se descurce în jungla economică dâmbovițeană, mi-o dovedise, și nu e puțin lucru. Ajunsesem să pun preț pe sfaturile sale și să-l consider omul meu de încredere. Rezervele de la început nu-și mai au rostul. Pot să-l folosesc și în relațiile cu FPS, destul de ingrate pentru mine. Și chiar am nevoie de-o astfel de legătură, să-mi obțină de la cei doi tartori, Geo Arnițoiu și Dinel Strizu, acordul privind scoaterea la privatizare a celui mai valoros activ din Odobești, în condițiile noastre. Misiunea este îndeplinită cu succes. În nici două săptămâni apare publicat în ziar anunțul privind începerea procedurilor de privatizare a pachetului de 45% din acțiunile întreprinderii viti-vinicole Odobești. Din acest moment, avem treizeci de zile la dispoziție pentru a cumpăra caietul de sarcini și a depune oferta personalizată. Dar, la noi, aceste proceduri sunt gata de mult. Nu suntem însă lipsiți de emoții.

Calendarul de pe perete atrage toate privirile în zilele următoare, cu obstinație, reprezentând obsesia noastră de fiecare ceas. Numărăm zilele până la încheierea perioadei de depunere a ofertelor. Nici la ocnă timpul nu trece atât de greu. De la FPS primim încurajări, să stăm liniștiți că acest lucru este puțin probabil, ca altcineva să depună o ofertă peste cea a noastră. Doar dacă... Două sunt situațiile de risc, conform jurisprudenței dosarelor de privatizare. Conducerea societății să fi găsit un investitor cu bani căruia să-i promită marea cu sarea, dacă va fi păstrată în funcție. Exclus. Nu mă simt câtuși de puțin vulnerabilă în privința unui astfel de scenariu, la cât de incapabili îi știu pe directorii general și adjunct. Însă, o a doua situație probabilă îmi dă coșmaruri de câteva nopți. Devenise o practică pentru unele capitaluri fluide, în special ale unor firme cu sedii în căsuțe poștale de prin paradisurile fiscale, să practice șantajul economic. Cu complicitatea unor funcționari ai statului, din FPS sau ministere, identifică privatizările vulnerabile, adică pe cele servite, și depun oferte neangajante, de decor, pentru a tulbura apele. După ce-și încasează obiectul șantajului, ce se ridică la câteva sute de mii de dolari, poate chiar milioane, se retrag discret chiar înainte de deschiderea plicurilor cu oferte. Pentru noi ar fi însemnat o cheltuială în plus, deloc minoră, pe lângă cele avute deja, cu ungerea acelorași funcționari cu înaltă demnitate trecută în fișa postului.

Cu doar o săptămână înainte de încheierea perioadei de depunere a ofertelor, temerile mele se confirmă. Procesul de privatizare capătă accente dramatice. Florin Moldoveanu îmi dă de veste. După o întâlnire fulger la sediul FPS, la care eu n-am binevoit să mă duc, pentru a nu da naștere la interpretări, vine la birou cu o față mototolită, de om distrus. Societatea Kyrenia Trading & Shipping, cu sediul în Cipru, tocmai depusese o ofertă de cumpărare pentru societatea care ne interesează în mod direct. Ce-i de făcut? Cel mai cuminte lucru este să stăm și să așteptăm. Cu siguranță ne vor contacta. Prea mult timp din intervalul de subscriere nu mai rămăsese. Așa cum preconizasem, a treia zi după aflarea cumplitei vești, primesc un telefon din partea ”Kyrenia Trading & Shipping”. Un domn pe nume Ghenadi Golovin se recomandă drept reprezentantul companiei pentru România. Stabilesc o întâlnire pentru ziua următoare, la sediul nostru, cu scopul de a-i afla intențiile. Nu e timp de pierdut.

Ghenadi se prezintă singur, fără consilier, avocat sau vreo gardă de corp, punctual ca un activist sovietic în timpul colectivizării. Nu încălzisem de prea multe ori samovoarul unor cetățeni ruși până la această întâlnire, însă sunt surprinsă să văd un singur individ cu părul bălai și geantă diplomat. Mă așteptam să apară în echipă, cu juriști specializați în fuziuni și achiziții, pentru a fi mai convingători în șantajul lor ordinar. Totuși, bănuiesc că mai mulți acoliți se află împânziți prin zonele din apropiere, de unde ne filează discret. Odată instalat în biroul meu, cu un aer de stăpân mă sfătuiește să discutăm ”face to face”, din rațiuni pe care n-ar vrea să mi le divulge acum. Propunerea mă descumpănește. Dintr-o dată mă văd deposedată de cutia mea de rezonanță, plină cu răspunsuri pregătite. Ghenadi așteaptă. Timpul devenise apăsător. În final mă conformez și-l rog pe Florin să treacă în altă cameră. Oricum, nu am de gând să iau decizii capitale deocamdată, doar să ascult pretențiile acestor oameni lipsiți de scrupule și să le răspund evaziv.

‒ Vă ascult domnule Golovin. Bănuiesc că societatea dumneavoastră cosmopolită are oarece pretenții financiare de la amărâta noastră de țară, și de la mine în mod particular, altfel nu v-ați fi deranjat din Cipru până aici. Spuneți-mi ce, sau mai bine zis, cât vreți? Vă anunț însă, din start, că ambiția noastră de a prelua societatea din Odobești pare să fi fost prostească, având în vedere eforturile uriașe pe care le-am făcut până în prezent pentru a participa la această licitație. Apariția dumneavoastră ne confirmă, dacă mai era nevoie, că ne-am întins ceva mai mult decât ne ajunge plapuma. E o expresie românească foarte potrivită în acest caz.

‒ Cred că ne vom înțelege, îmi răspunse cu un zâmbet formal. Putem lua în considerare și o plată eșalonată, în așa fel încât să nu vă dau planurile peste cap. Departe de mine intenția de-a  vă descuraja să participați la licitația pentru preluarea întreprinderii viti-vinicole. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, succesul acestei privatizări reprezintă o garanție că-mi veți plăti toate creanțele.

Îmi iau de pe etajera aflată în fața mea un pahar cu apă. Trag de timp. Îl beau cu sete pentru a mă stăpâni. Dintr-o dată sunt purtată pe un teren minat. Încrederea pe care doream s-o imprim gesturilor și vorbelor mele pare să fie afectată. Despre ce ”creanțe” ar putea fi vorba? Zona lexicală de confort, pe care mi-o demarcasem printr-o retorică îndelung pregătită, nu cunoaște un astfel de cuvânt. Cu siguranță, acest individ joacă la cacealma pentru a-mi testa reacțiile. Orice slăbiciune din glas l-ar pune într-o poziție favorabilă. Un ascendent cu care ar vrea să mai stoarcă câteva copeici în plus. Nu și-a găsit fraiera. Jocurile care se fac sunt dure, dar nu sunt de intimidat. Ne aflăm totuși pe teritoriul României, nu e sat fără câini. Gândesc pe repede-nainte tot felul de strategii și răspunsuri la mutările adverse, ca la șah. În acest timp, luându-și un aer misterios, Ghenadi Golovin deschide geanta diplomat cu gesturi precise și lâncede. Nu, el n-are presiunea cronometrului pentru a muta decisiv. Scoate de acolo un document, suflă de două ori asupra lui, parcă pentru a-l scutura de praf, și mi-l întinde în față. Vai! Nu e nevoie să citesc mai mult, un văl se așterne în fața ochilor și în creier. Îndepărtez hârtia cu o strângere de inimă, ca un resort. O semnătură binecunoscută, cea a lui Hussein, este prea mult să privesc.

‒ Dacă vă gândiți să contestați autenticitatea unui astfel de document, cred că ar fi cea mai neinspirată decizie. Domnul Husein ar putea depune mărturie la orice instanță internațională. Dar mizez pe discernământul dumneavoastră. Cred că ne vom înțelege, așa cum v-am spus, și nu se va ajunge în instanță. De altfel, în spațiul de unde provin eu justiția rezolvă doar problemele celor slabi. Domnul Hussein este un om de onoare. A fost o plăcere să fac afaceri cu el. Am cumpărat toate creanțele pe care le avea în România, în urma unor deposedări abuzive de proprietate, care se ridică la valoarea de 30 de milioane dolari.

Suma avansată mă bulversează complet. Mi-aș fi dorit să reacționez, să-i spun domnului de lângă mine că se află într-o regretabilă confuzie. În primul rând, Hussein a semnat un document perfect valabil când mi-a cedat activele sale în România. Ar trebui, înainte de toate, declarat nul acel document, pentru a putea vorbi de creanțe valabil exprimate. În al doilea rând, valoarea bunurilor care fac obiectul acestei presupuse creanțe, nu este nici pe departe de 30 de milioane dolari. Dar sunt prea răvășită să procesez asemenea explicații savante din mintea mea tâmpă, și poate că este mai bine așa. Dacă aș fi avut tăria să citesc hârtia semnată de fostul meu partener, aș fi observat că are școala trădării și a parat iscusit aceste legitime luări de poziție, încă dinainte de a fi rostite. Hussein considera că semnătura sa pe actul nostru contractual este nulă întrucât a fost smulsă prin forță de către organele de represiune ale statului. În plus, în valoarea creanței sunt incluse și despăgubiri pentru suferințele îndurate, fizice și morale, precum și capitalul inițial, multiplicat cu dobânzi și penalități, pentru începerea afacerii cu vinuri. Nimic nu fusese ignorat din ceea ce mi-ar fi dat la un moment dat.

Pretențiile ”rakeților” sunt enorme și m-ar băga direct în faliment, fără a putea plăti în totalitate. Mai mult ca sigur, de acest aspect s-a prevalat și Ghenadi, sau cei care l-au trimis să mă execute, atunci când mi-a vorbit de eșalonarea plăților. Doar dacă aș cumpăra fosta întreprindere de vinificație, aș avea suficientă forță financiară pentru a rezista la asemenea datorii. Confirmarea o primesc mult mai repede decât mi-aș fi putut închipui. Rușii din spatele ”Kyrenia” au depus oferta de cumpărare doar pentru a li se înlesni câteva cercetări legate de bonitatea firmei noastre. Iar ce au aflat n-a fost de natură să-i mulțumească, conturile noastre pot suporta doar șapte milioane de dolari pentru această operațiune. Insuficient pentru a potoli lăcomia lor. Așa că au conceput un plan de sclavie pe termen îndelungat. Să le transfer câte șase milioane anual, timp de cinci ani, și mă ajută să intru în proprietatea fostei întreprinderi de vinificație. Ca niște recuperatori versați, au tot interesul să reușească privatizarea. Cer timp de gândire. E tot ce-mi mai pot dori după o asemenea răsturnare de situație. Să rămân singură.

Când îl văd plecat pe Golovin, picioarele mi se înmoaie definitiv și mă prăbușesc pe un fotoliu, cu capul în mâini. Mă podidește plânsul. Printre suspine nu observ un ciocănit discret în ușă și pe Florin intrând în încăpere. Mă vede răvășită, plânsă, cu rimelul căzut pe obraji, și se gândește la ce e mai rău, din ce putea să-și imagineze.

‒ Ți-au cerut mult? Un milion de dolari? Îi facem noi rost, numai să reușim privatizarea.

‒ Te rog trage-ți un scaun lângă mine. Mult mai grav decât atât. De treizeci de ori mai grav. Avem de a face cu niște recuperatori internaționali din fosta Uniune Sovietică. Suntem în pericol, dragă Florin, dacă nu jucăm cum vor ei.

Nu am de ales. Omul meu de încredere trebuie să cunoască toată povestea pentru a mă putea ajuta. Cum m-am încurcat cu Hussein. Cum devenise acesta insuportabil, pe măsură ce afacerile mele cu vinuri aveau tot mai mult succes, culminând cu scoaterea lui din business pe ușa din dos. Acum, acești recuperatori veniseră cu nota de plată, care se ridică la nu mai puțin de 30 de milioane dolari. Dacă m-aș putea gândi la o altă soluție, decât să plătesc, chiar și eșalonat, ”ar fi cea mai neinspirată decizie”. Îmi răsună în cap vorbele acestea, rostite pe un ton amenințător, care îl îngrozesc și pe Florin.

‒ Crezi că am putea vorbi cu cineva de la Secu, să ne asigure protecție în această situație?  am îngăimat cu jumătate de voce.

‒ Ar fi prea riscant. Cel mai probabil, Ghenadie ăsta e doar o interfață de dialog. În spatele lui stă o organizație criminală complexă. De asta a și venit singur, pentru a nu-și deconspira mai mulți oameni. Totuși, am să vorbesc cu cineva pentru o supraveghere discretă a operațiunii. Dar în nici un caz nu poate fi vorba de protecție.

‒ Of, sunt sfârșită! Înțeleg prea bine. Dragă Florin, dacă vrei să părăsești corabia o poți face acum. Nu ești cu nimic implicat, n-ai fost în firmă când s-au consumat acele fapte, ești curat. Mai târziu, poate va fi prea târziu. Recunosc însă, singură îmi va fi infinit mai greu să redresez ambarcațiunea în derivă. Nu știu ce m-aș face.

În schimb, știu că lui Florin îi place riscul. Pe de altă parte, el este pe cont propriu, nu are obligații față de familie sau societate. Se hrănește din domesticirea unor situații neprevăzute, de criză. Piețele financiare ostile îl căliseră să se ia la trântă cu marii finațiști ai lumii, sau mai bine zis, să le intuiască mișcările în afaceri. Chiar făcuse profituri frumușele când alții își retrăgeau fondurile pentru a le duce în zone mai sigure. Dar acum este vorba de cu totul altceva. Câștigurile sau pierderile financiare se combină perfid cu un soi de ruletă rusească. Mersul pe sârmă nu mai are plasă de siguranță. Lipsa de predictibilitate a câștigurilor sau a pierderilor se extinde la propria persoană. Azi ești, mâine cine știe... Tocmai de aceea, latura sentimentală de care fac uz în disperare de cauză, o femeie are întotdeauna pregătită o asemenea armă ascunsă, dorește să îndulcească întrucâtva cinismul unei situații, puțin spus, delicate. Aștept să se întâmple ceva, să urmeze o decizie de mare angajament pe scara inconștienței. Atunci când aceasta vine nu sunt deloc surprinsă. Mă așteptam ca Florin să-mi destăinuie că nu se pune problema să plece. Se va implica și mă va ajuta să depășim situația. Dacă nu se poate altfel, să plătim ce e de plătit. Trebuie să pregătim un plan minuțios de acțiune. Însă, deocamdată, singurul lucru bun este că rușii ne vor sprijini să finalizăm cu succes preluarea activelor de la Odobești. Fără acestă vacă de muls am fi distruși. Este un punct de pornire pentru a ne repoziționa în jungla afacerilor veroase și a începe lupta de supraviețuire.

A doua zi îl sun pe Golovin să-i dau răspunsul pe care-l aștepta, și care nu poate fi altul decât cel preconizat. La scurt timp mă vizitează, înarmat cu un dosărel al cărui conținut suplu are doar câteva pagini cu angajamente în limbile română și engleză. Le semnez fără să crâcnesc și înțelegerea este pecetluită. Șase milioane de dolari pe an, adevărate pietre de moară agățate de succesul acestei privatizări.

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro