11
Ziua decisivă sosise. O zi de foc. Încă de dimineață, la
FPS se desfac plicurile cu oferte. Așa cum ne așteptam, oferta Kyrenia Trading
& Shipping este descalificată, considerându-se documentația depusă cam
subțire. Evident, avea multe lipsuri necesare. Rămăsesem singurul competitor,
încât finalul devenise previzibil. Semnarea contractului de privatizare urma să
se desfășoare într-un cadru festiv, sub lumina reflectoarelor. Pregătirile
pentru organizarea unei conferințe de presă sunt în toi. Fondul Monetar
Internațional și Banca Mondială trebuie să afle cu surle și trâmbițe, eventual
cu focuri de artificii, că în România se întâmplă ceva. Se privatizează și
altceva decât buticuri. Ce să spun. Asta chiar mă scoate din sărite. Mai ales
că am
fost contactată de departamentul de relații publice al fondului, în grabă, o
domnișoară destul de agasantă, să le punem la dispoziție informații detaliate
despre societatea noastră, planuri de afaceri, strategii de investiții, dacă
s-ar putea, și date personale. Și-și dădea atâta importanță, de parcă
principalul meu obiectiv în acest moment este să mă expun presei. Un telefon
mult mai important primim de la cabinetul primului ministru Radu Vasile.
Înainte de semnarea contractului, premierul își dorește să poarte o discuție cu
noi, pentru care alocase un sfert de oră, să ne cunoască și să-i prezentăm
planurile post-privatizare. Categoric, din hârtii le cunoaște, dar vrea să le
audă din gura noastră.
Mă înfățișez la intrarea dinspre strada Paris a Palatului
Victoria, alături de Florin. Emoții teribile îmi cuprind tot corpul, recunosc,
dar dispar ca prin farmec în momentul în care Radu Vasile pătrunde în
antecameră și ne invită la el în birou. O persoană caldă, primitoare, mare
amator de discuții colocviale, care nu dă doi bani pe rigiditatea unor protocoale
moștenite de la predecesorii săi.
‒ Ia spuneți, măi copii, ce aveți voi de gând să faceți
cu întreprinderea asta de vinificație? Nu e o pălărie prea mare ?
Preiau inițiativa. Nu, nu este deloc o pălărie prea mare.
O consider chiar prea mică. Dacă s-ar putea, aș întinde-o ca pe o foaie de cort
sau un sombrero de camuflaj. Sub care să ne ascundem de falangele mafiei
rusești transfrontaliere, care se simte ca peștele în apă într-un mediu
financiar atât de prielnic, din care nu lipsesc societățile anonime,
paradisurile fiscale sau acțiunile la purtător:
‒ Dacă-mi permiteți, am identificat căteva elemente
fundamentale pentru un management performant, care să ne ducă la îmbunătățirea
ratei profitabilității. Cu tot respectul pentru conducerea actuală a unității,
dar indicatorii economici nu arată strălucit. Societatea nu are o piață de
desfacere stabilă, stocurile sunt uriașe și acoperă aproape întreaga producție din
ultimii doi ani. În plus, contractele comerciale vizează în primul rând
vânzarea vinurilor vrac. Chiar dacă rezultatele din exploatare arată un ușor
reviriment în ultimul semestru, cheltuielile financiare aferente unor
împrumuturi împovărătoare, pe termen scurt, anulează acest rezultat pozitiv. În
plus, schema de personal este supradimensionată față de necesitățile
întreprinderii. Toate acestea duc la un rezultat EBITDA nesatisfăcător. Ne-am
propus să creștem marja de profit prin comercializarea unor vinuri de calitate
superioară, îmbuteliate, sub marcă proprie. Apoi, vom stopa contractele
păguboase, furturile din avuția întreprinderii și vom încerca să renegociem
creditele la bănci. O parte dintre salariați, care nu se justifică, vor fi
disponibilizați, dar ceilalți vor primi o creștere de salariu, pentru a-i
motiva și a deveni mai eficienți. Tot profitul astfel obținut va fi reinvestit
în linii moderne de producție, spații de depozitare, mașini și utilaje.
‒ Îmi place cum gândești. Bravo! Asta trebuie făcut. Din
vânzarea stocurilor de marfă se pot obține bani pentru investiții. Noi, cei din
guvern, nu descurajăm o astfel de practică, chiar dacă este la limita
legalității. În mod normal, investițiile angajate trebuie făcute din surse
externe. Dar înțelegem să ajutăm capitalul românesc în formare. Bun! Cred că printr-o
administrare eficientă puteți reuși, chiar dacă nu aveți resursele altora. Vă văd tineri, cu inițiativă
și entuziasm. Sunt dispus să vă dau pe mână acest producător de vinuri. Însă, am
și o dorință de suflet. În calitate de prim-ministru nu vă cer, vă rog ca între
prieteni: nu vă bateți joc de el! Avem cazuri de protejați ai fostului guvern
care au primit active pe gratis și s-au dus cu ele direct la fier vechi. Mai
mare rușinea. Măcar de-ar fi făcut ceva, să dea de lucru la oameni. Nu vreau să
cad în același păcat. Mult succes!
Căpătasem curaj. Și nu ratez oportunitatea de a-i
comunica premierului ceva ce-mi macină conștiința de mult timp. Corupția
devenise insuportabilă. Ca antreprenor nu ești lăsat să-ți desfășori o
activitatea onestă, productivă, benefică pentru societate, dacă nu corupi pe
cine trebuie de la vamă, furnizori, FPS, finanțe, de peste tot.
‒ Domnule prim-ministru, îmi permit să-mi expun și eu un
punct de vedere. Dacă nu am avea o corupție generalizată în rândul
funcționarilor statului sunt convinsă că acele întreprinderi cedate la fier
vechi pentru căpătuirea unor acoliți, de care vorbeați, n-ar exista. Ca să nu
credeți că vă îndrug o demagogie ieftină, cu care sunteți obișnuit de la
adversarii dumneavoastră politici, vă dau exemplul personal. Bunăoară, pentru
bunul mers al acestei privatizări a trebuit să-i oferim directorului adjunct
din FPS, Geo Arnițoiu, o mașină, iar la finalul tranzacției, un apartament.
Pretențiile și le-a exprimat clar și concis. Știu că am făcut rău angrenându-mă
în acest joc murdar, dar altfel n-am fi avut nici o șansă. M-am gândit și la un
denunț, numai că foștii securiști din vremea lui Ceaușescu, care au
supraviețuit căderii regimului comunist, știu să cadă întotdeauna în picioare.
Au dovedit-o de atâtea ori.
‒ Hm, n-aș fi așa sigur. S-ar putea să te înșeli de data
asta, mai spuse Radu Vasile, notând ceva într-o agendă. Avea aerul că nu-i
spusesem vreo noutate.
În acel moment ușa biroului se deschde și intră o masă pe
roți cu trei pahare de spumant de la protocolul guvernului. Ciocnim pentru
succesul privatizării. Momentul se dorește unul festiv, însă îndoiala pe care
premierul mi-o strecurase în suflet transformă acest gest într-unul de profundă
compasiune. Sigur, sunt profund îndurerată de situația economiei naționale,
afectată de privatizări nereușite, dar mă gândesc în primul rând la situația noastră, afectată
de un șantaj cât se poate de reușit. Într-adevăr, avem nevoie de mult succes,
așa cum ne-a urat Radu Vasile, pentru a menține corabia pe linia de plutire. Mai
ales că strategul din umbră al acestei privatizări, Florin Moldoveanu, își
făcuse cu totul alte planuri. Principala lui preocupare este cum să ne salvăm
pielea, și abia apoi societatea. Dacă nici primul ministru, teoretic una dintre
cele mai influente și puternice persoane din stat, nu este informat despre ceea
ce ni s-ar putea întâmpla, e clar că ne avem doar pe noi pentru a ne purta de
grijă.
La ieșirea din sediul guvernului Florin Moldoveanu e pur
și simplu siderat. Își caută cuvintele cu care să mă tragă la răspundere. ”Cum
ai putuuuut...!” ar fi urlat din toți rărunchii, în mod normal, dar își
înfrânează pornirile primare. Totuși, de bine de rău, eu îi semnez ștatul de plată. Își
caută un ton mai moderat, se tot căznește și nu-i iese, încât se consumă în
interior, înroșindu-se ca un rac. Îl înțeleg prea bine. Când totul devenise ca
și rezolvat, cu societatea oferindu-ni-se pe tavă, o toană prostească pusese în
pericol finalizarea unei privatizări la care muncise atâta. Văzându-l cum se
frământă, fac un pustiu de bine și deschid singură subiectul pentru a risipi o
situație încordată:
‒ Știu, poate nu e bine ce am făcut, denunțândul pe Geo
în fața premierului. Însă, îmi asum riscul cu toată tăria de care sunt în
stare. Tu nu știi totul, dragă Florin. Acest om m-a traumatizat și n-am să-l
pot ierta niciodată. Punct.
Scăpaserăm vii din întâlnirea de la Palatul Victoria.
Preambulul acelei zile fusese depășit. Ceremonia se mută, mai târziu, la sediul
FPS, în prezența unei numeroase asistențe formate din miniștri, înalți
funcționari ai statului, oameni de afaceri români și străini, presă. Chiar
înainte de semnarea festivistă a documentelor din contractul de privatizare,
dau nas în nas cu directorul general de la Odobești, sosit ca la schimbarea
stăpânului, plin de gratitudine și șușoteli complice. Crede că mă are la mână
și vom continua să facem afaceri profitabile pentru buzunarul propriu. Cum să
nu. Deocamdată e rost de sărbătoare și caut să-i răspund la amabilități. Dar adevărul e
altul și-și va da seama de el la momentul cuvenit. Nu mă pot abține însă să strecor
un mic amănunt despre Marian Enache. Ar trebui reactivat pe postul unde își
făcuse datoria cu atâta profesionalism. O umbră îi întunecă privirea, dar își
revine repede. Este mascată la timp de un zâmbet forțat.
Semnarea contractului se desfășoară în ropote de aplauze,
flash-uri, clinchete de pahare, discursuri entuziaste și evocări pline de
însuflețire ale artizanilor acestui ”act
istoric” pentru comunitatea locală din Odobești, și nu numai. Apoi urmează
meciul declarațiilor. Jurnaliștilor le fac față cu brio, aș spune, fără să le
dau prea multe amănunte, deși mai toți sunt interesați de cifre, date
economice, bugete, previziuni. Se poate un răgaz de câteva luni? Să intrăm
efectiv în proprietatea întreprinderii, să analizăm situația existentă la fața
locului, și vom organiza o vizită de documentare la Odobești, special pentru
domniile lor, jurnaliștii. Evident, nu vom omite un circuit al cramelor, cu
degustări de vinuri și tot tacâmul. Nu știm când, îi vom anunța din timp, să
stea liniștiți. Dar acum, dacă tot au sosit platourile calde cu bunătăți de la
protocolul FPS, mai bine am amâna întrebările pentru atunci. Reprezentanții
presei, cărora începuse să le plouă în gură, se retrag resemnați că ar putea
obține ceva date de la mine, mai multe decât cele existente în mapa de presă,
și se îndreaptă în pas avântat către camera unde îi așteaptă platourile
aburinde. Restul asistenței îi urmează, parcă cu mai puțin entuziasm afișat.
După aceasta incursiune în contul de catering al
fondului, sunt informată, cum se obișnuiește în astfel de situații, că urmează să
sponsorizăm adălmașul la un local cu circuit închis, unde se vântură cam
aceeași prezență. Desigur, fără presă și într-un format ceva mai restrâns.
Pregătirile sunt în toi, mai trebuie doar să semnez cecul. Îl rog pe Florin să
facă oficiile de gazdă a petrecerii, iar eu trec doar fugitiv să salut
asistența. Nu mă simt prea bine după o zi atât de agitată. Am certitudinea că
un simplu pahar de vin sau de șampanie m-ar da gata. Nici n-aș putea să refuz
vinurile noastre, ar părea complet deplasat și aș da naștere la comentarii
malițioase. Așa că, prezentându-mi scuzele de rigoare, mai bine nu. Seara când
ajung acasă, frântă de oboseală, dar îmbătată de gustul succesului, găsesc pe
robotul telefonului un mesaj de felicitare în limba engleză. Semnat cu
recunoaștere vocală: Ghenadi Golovin. Intuiția îmi spune că e mai mult decât un
mesaj de curtoazie. O atenționare fină că cineva veghează îndeaproape asupra
destinului combinatului de vinificație și, evident, al meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu