Jurnalul unui uberist (12)

Oare Alexander Graham Bell și-ar fi putut imagina vreo clipă că, peste ani, un derivat al telefonului inventat de el va avea atâtea funcții sofisticate? Între acestea, și comandarea unei mașini la scară care să înlocuiască bătrânul submarin galben al șoselelor. Dacă utilitățile înmagazinate în miezul unui smartphone au fost implementate și dezvoltate pe alte meleaguri, așa cum am mai spus, românii reușesc performanța de a se adapta din mers la tehnologie, ducând funcționalitatea ei la cote nebănuite. Ingeniozitatea ieșită din tipare a unor exponenți ai neamului am resimțit-o pe propria piele în câteva rânduri. Și m-a făcut să mă întreb cu o ușoară crispare înainte de plecarea în curse: acum ce mai urmează? Ce surprize vor mai ieși din asfalt, altele decât gropile sau gurile de canal desfundate, retrogradate între timp la categoria fapt cotidian? Mai în glumă, mai în serios, doza de neprevăzut se ascunde după fiecare colț de stradă. Cartierele au partea lor de sublim și grotesc.

Deja m-am obișnuit ca în locul unui client să primesc un pachet suspect ce trebuie livrat în cel mai scurt timp la o adresă oarecare. Sau să privesc cu îngrijorare un pensionar cu monociclu, fost angajat al circului de stat, care pedalează de zor printre mașini pentru a ajunge, probabil, la piață să-și facă cumpărăturile zilnice. Bulevardul cu șase benzi de circulație și traficul infernal nu-l sperie câtuși de puțin. 

Ce să mai spunem despre un copil care necesită plimbat cu mașina și pasat între părinții de curând divorțați? Aceștia evită să dea ochii unul cu celălalt și au găsit soluția salvatoare pentru trambalarea coletului însuflețit. Adică, pe mine. În timpul cursei se impune să fac și oarece conversație cu cel mic, ca să mi-l țin ocupat pentru a nu mă procopsi cu cine știe ce năzbâtie pe bancheta din spate. Chiar dacă mă asigur că am blocat portierele, geamurile așișderea, centura de siguranță este fixată cum trebuie, copiii devin foarte inventivi și găsesc întotdeauna câte ceva care ar putea fi stricat. De la o vreme îi verific și de gumă de mestecat. Gura mare! ordon ca un gardian vigilent la intrarea în B-MAX. Căci dacă o molfăie, sigur o lipește pe undeva. Sunt pățit. Dacă n-aș avea și eu copii, poate aș fi mai intransigent cu onorarea unor astfel de comenzi. 

Nu strâmb din nas nici la buchetele de flori sau micile atenții adresate vreunei grații feminine. Și, uite așa, pe nesimțite, ne transformăm în comisionari și le luăm pâinea de la gură curierilor, căci de taximetriști nu mai zic nimic. Au de zis ei destule despre concurența neloială cu care, chipurile, atentăm la siguranța bacșișului lor. Deși, ca să fiu în aceeași notă, și ei au luat pâinea de la gură birjarilor, în urmă cu ceva mai bine de un secol. În jungla urbană dâmbovițeană, principiul care ne guvernează este unul singur: rezistă cine poate.

Dacă tot m-am pornit să fac un mic inventar al ciudățeniilor din trafic, la categoria curiozităților, să menționez și cea mai scurtă cursă pe care am onorat-o, într-o seară, de doar opt sute de metri. O domnișoară și-a motivat alegerea prin faptul că-i era teamă să meargă singură pe stradă. Și m-a găsit pe mine disponibil.

Privesc aceste mici fapte diverse cu amuzament și înțelegere. Picanterii care condimentează cele câteva ore petrecute în trafic. Însă, câteodată, bucătarul ceresc se întrece pe sine și scapă cam multă sare și piper. De obicei se întâmplă seara, după lăsarea întunericului, când și mințile sunt mai năstrușnice. 

Într-o seară îmi iese în întâmpinare un domn cât se poate de lucid, în disperarea lui de a ajunge acasă cu mașina personală, deși... băuse. Spun lucid pentru că nu voia să se urce la volan mirosind a alcool, în schimb dorea cu ardoare ca mașina sa să-l aștepte în fața scării, a doua zi dimineață. Devenise de nezdruncinat în hotărârea lui. În fața restaurantului unde chefuise cu colegii de muncă, începe munca de lămurire cu mine.

‒ Cum adică? întreb neîncrezător, uitându-mă după vreo platformă auto primprejur.

‒ Lăsați mașina dumneavoastră aici și mergem cu a mea. La întoarcere vă comand eu un Uber.

‒ Și cursa din aplicație?

‒ O folosim, chiar dacă mergem cu mașina mea. În felul acesta nu consumați nici carburant.

Pentru domnul care, vedeam bine, era un împătimit consumator, acesta ar fi trebuit să reprezinte un argument imbatabil. Și a fost foarte nedumerit că nu m-a dat gata cu logica lui, având în vedere că nu-i împărtășeam preferințele bahice.

‒ Și timpul pe care-l pierd până mă întorc la mașină? Și mașina mea care ocupă, fără drept, un loc de parcare într-o zonă rezidențială, și ar putea fi blocată? Și riscul pe care-l presupune conducerea unui alt autoturism, cu care nu sunt familiarizat?

‒ Se compensează. Toate câte le-ați spus se compensează.

‒ Bine domne, haide s-o facem și pe-asta! mă hotărăsc intempestiv, mânat de curiozitatea de-a încerca ceva nou în meniu, adicătelea să mă urc la volanul unui bolid de lux.

Într-un final a ieșit bine, fără peripeții pe traseu care m-ar fi făcut să regret o hotărâre luată într-un moment de rătăcire. După această întâmplare, aș fi zis că nimic și nimeni nu mă mai surprinde în trafic. Da, de unde! 

”Nedescurcănismul” mioritic are tolba plină cu idei. Primesc o cursă undeva în Băneasa. La adresă... nimeni. Se mai întâmplă și țepe din astea, îmi spun meditativ, dar n-am apucat să-mi duc gândul la bun sfârșit, înainte ca telefonul mobil să țârâie sacadat. Cine credeți că mă apelează? Clientul absent care-mi comandă să pornesc cursa chiar din locul unde mă aflu și să merg la adresa indicată, undeva în orașul Buftea.

‒ Cum, domne, așa gol? Să nu transport pe nimeni până la Buftea, și mă plătiți pentru asta?

‒ Da. Mai mult decât atât, vă plătim și drumul de întoarcere în București. Noi suntem acum în Buftea la un eveniment ce are loc la Palatul Știrbey. Nu există mașini în zonă, aplicația nu evidențiază nicio mașină Uber disponibilă. Și atunci am găsit soluția asta, să  facem o comandă cu adresa de preluare în București. Veniți până aici, ne îmbarcăm și vă întoarceți cu noi.

‒ Foarte bine ați făcut. Voi veni în cel mai scurt timp posibil.

Acestea ar fi întâmplări din categoria celor fericite. Dar nu a curs întotdeauna lapte și miere din cauciucurile cu care m-am dat pe asfalt, când m-am abătut de la calea bătută. Recunosc, poate am avut și eu partea mea de vină, la un moment dat. De când ecranul celularului funcționează ca un monitor GPS, ce evidențiază cel mai scurt traseu până la destinație, m-am dezobișnuit să mai acord atenție unor indicatoare rutiere, la intrarea pe o străduță cu sens unic sau în intersecții unde este interzis virajul la stânga. Această muncă o face aplicația, care se presupune că are setate toate sensurile și toate restricțiile din București. Deci, nu te-ar îndruma greșit. 

În această conjunctură a neglijenței la volan, și a persistenței în eroare, cum s-a exprimat, la un moment dat, un vajnic apărător al ordinii publice, am parte de o cursă cu destinații multiple. Un grup eterogen de persoane se urcă în B-MAX. Probabil sunt colegi de muncă sau de partid, ieșiți de la vreo consfătuire. Fiecare dorea să meargă într-o altă direcție. În timp ce pasagerii din spate încercau să creioneze un traseu cu mai puține ocolișuri, care să mulțumească pe toată lumea, o doamnă care mi se alăturase pe scaunul din dreapta se înfige, în virtutea recursului la politețe, să ajungă prima acasă.

‒ Eu stau pe aici, pe-aproape, la doar câteva străzi distanță. V-aș ruga să nu mai puneți aplicația, nu are sens pentru câteva străzi. Vă îndrum eu pe unde s-o luați. Și apoi, puteți să-i duceți pe domnii.

‒ Sigur, doamnă. Așa vom face.

Stânga, dreapta, stânga, dreapta. Stânga! Stop. După intersecție, un echipaj de poliție. Cuvenitele formalități de legitimare, agent de circulație..., vă rog să-mi puneți la dispoziție documentele dumneavoastră, stați să le caut, numai puțin, poftiți. În spate rumoare, dar de ce ne-or fi oprit? 

‒ Cred că pentru centură, încerc eu să liniștesc apele.

‒ Știți de ce v-am tras pe dreapta? se bagă în seamă și agentul, de parcă n-ar fi auzit discuția din mașină, în timp ce prelua actele din mâna mea, cuprinsă de un ușor tremur nevrotic.

‒ N-am nici un dubiu. Vă rog să mă scuzați. Centura de siguranță trebuie să fie de vină. Tocmai am plecat de pe loc și n-am apucat să o pun...

‒ Da, și pentru asta, dar nu e numai atât, îmi răspunde agentul tacticos, de parcă atâta aștepta. Acolo în intersecție aveați un semn de circulație care semnifică interzis virajul la stânga. Nu l-ați văzut?

Ce să zic? Că am avut un copilot cu competențe limitate? Că ar fi trebuit să deschid waze-ul, cu orice risc? Sau să mă benoclez mai bine la indicatoare în decorul nopții? N-am zis nimic. Absurdul întrebării merita o contra-întrebare: dacă-l vedeam, mai intram singur în gura lupului? Muțenia mi-a fost accentuată de cuantumul amenzii, polițistul aruncând o vorbă așa, într-o doară, înainte de a se retrage să completeze procesul verbal. Ne-a luat piuitul la toți. Echivalentul a vreo 50 de curse de acum înainte, am calculat la repezeală, dacă nu mai mult. Doamna din dreapta mea, probabil confruntându-se cu o stare inconfortabilă de culpabilitate, incită la solidaritate:

‒ Haideți să punem mână de la mână, să strângem de-o șpagă și să-l rezolvăm pe bietul băiat!

‒ Stați liniștită, doamnă, că m-ați ajutat destul! Vă rog frumos...

Aveam proaspăt în memorie cazul unui prieten care săvârșise o abatere minoră în trafic. Polițistul aproape îl iertase, se pregătea să-i returneze documentele alături de un avertisment verbal, când prietenul meu, vrând să se revanșeze, i-a întins o bancnotă. Mare greșeală. Polițistul era filat de un supra-control din M.A.I., cu înregistrări și tot tacâmul. De aici, un întreg carusel de necazuri ulterioare, pe care amicul meu mi le-a istorisit cu lux de amănunte, iar acum îmi produceau frisoane pe șira spinării.

‒ Vă rog să nu strângeți nimic. Era de datoria mea să mă uit atent la indicatoare. Am greșit, îmi asum amenda. Îmi pare rău că v-am răpit din timp și vom ajunge la destinații cu o întârziere de câteva minute, sper, nu prea multe.

Agale, agentul de circulație se întorce la mașina noastră cu procesul verbal completat și pregătit să-l înstrăineze. Înainte de a-mi da să semnez, mă anunță că mi-a trecut doar amenda pentru centură, iar altă dată să fiu mai atent. Nu-mi venea să cred. Cărui fapt datorez această clemență? L-o fi impresionat atitudinea mea demnă, de recunoaștere a greșelii? Probabil, dacă aș fi încercat să mă milogesc sau, mai grav, să-l mituiesc, alta mi-ar fi fost soarta. Am luat hârtia și am iscălit-o de îndată, de teamă să nu se răzgândească. În euforia momentului am încercat să fac și o glumă, crezându-mă spiritual. După fețele împietrite ale celor de față am tras concluzia că nu prea mi-a reușit:

‒ Ce noroc pe mine că am uitat să-mi leg centura! Vă dați seama? Dacă aveam centura pusă, ce făceați? Erați obligat să-mi dați amenda aia mare...

Văzând grimasele de pe chipul pasagerilor, mi-a trecut euforia și mi-am înghițit cuvintele. M-am scuzat, am pornit motorul și am ridicat ușor piciorul de pe frână. B-MAX-ul s-a pus în mișcare, preluând sarcina mea, de-a încheia sub bune auspicii întâlnirea neprevăzută cu echipajul de poliție. Și s-a descurcat ceva mai bine.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro

AMANTA SISTEMULUI (12)

Euforia momentului trecuse. E timpul, un aliat nu prea prietenos, să ne apucăm de treabă. Problemele organizatorice nu suferă amânare. Ad-hoc, convoc o ședință cu Marian Enache și Florin Moldoveanu. Unul avea să devină director general, iar celălalt director economic, după ce vom scăpa de fosta conducere. Deocamdată se impune să facem o analiză a activelor și pasivelor, confruntând situația de pe teren cu cea din scripte. N-avem nici o îndoială că registrele sunt cosmetizate, dar trebuie să vedem dimensiunea reală a fraudei.

            ‒ Este un lucru bun pentru noi, mă surprinde Florin cu un paradox de zile mari, să vedem registrele contabile cu cifre umflate pe partea de venituri, pentru că vom continua pe aceeași linie. Dar nu același lucru s-ar putea spune despre actuala conducere, care ne va oferi motive temeinice de demitere. E limpede că vom reuși să-l convingem de această necesitate și pe reprezentantul FPS în consiliul de administrație.

Am încredere în logica lui Florin, dar nu o încredere oarbă. Îi cer să se explice. N-am mai auzit de așa o aberație. Să plătim impozite la ceva ce n-am realizat. În condițiile în care trendul este de sens contrar în contabilitatea unităților post-socialiste. Cu alte cuvinte, se mizează pe umflarea cheltuielilor și acumularea de datorii. Impozite pe salarii, clădiri, terenuri, contribuții la sănătate, fond de șomaj, fond de pensii etc., cu alte cuvinte, majoritatea plăților către stat sunt ultimele pe lista de priorități din departamentele contabile, într-o Românie falimentară sau falimentată cu bună știință. Cu timpul, acestea se vor transforma în datorii istorice pe care, periodic, Ministerul Finanțelor va înțelege să le șterge cu buretele sau le va converti în acțiuni. În fapt, tot o ștergere, având în vedere că ulterior vor fi răscumpărate la prețuri de zece ori mai mici. În nemărginita sa grijă față de podoabele coclite ale industriei ceaușiste, guvernul va face toate aceste lucruri posibile, în ciuda unor proteste de operetă din partea organismelor financiare internaționale. Nu e normal să adânciți deficitul bugetar, par să spună acestea. Dar, dacă se întâmplă, avem împrumuturile pregătite pentru echilibrarea balanței. Pe de altă parte, dacă le vor lăsa să moară, ar trebui să trimită în șomaj jumătate din populația aptă de muncă a țării, ceea ce este imposibil. De ce am fi noi altfel față de restul economiei? Florin parcă atâta așteaptă pentru a-și începe lecția de economie aplicată. Trece la tablă, o tablă imaginară pe care o mâzgălește cu un marker la fel de abstract.

            ‒ Avem în spate ghilotina plăților pe care trebuie să le onorăm, către Kyrenia, FPS,  investitorul anonim de la bursă, la care se adaugă investițiile angajate prin contractul de privatizare, iar în față patrimoniul acestei întreprinderi. Cum procedăm? În nici un caz acumulând datorii noi. Purtăm deja un lest covârșitor și n-apucăm să dăm faliment când ghilotina ne va ajunge din urmă. În plus, privatizarea ar putea fi periclitată în urma denunțării contractului, dacă se constată nerespectarea obligațiilor contractuale, în special pe partea de investiții. Cum spuneam, avem în față patrimoniul acestei societăți, pe care l-am studiat cu atenție, pentru că ar putea fi scăparea noastră. Marian știe mai bine decât mine că nu sunt motive să ne entuziasmăm prea tare. În afară de cele trei crame cu spațiile lor de depozitare și stocul de vin, restul sunt ziduri goale, terenuri fără valoare și câteva utilaje. De capitalul uman ce să mai zic, niște rebuturi de la conducere în jos. Așadar, prin intermediul Conacului de Vinuri Odobești suntem fericiții posesori ai unei găoace putrede care arată frumos. Și atunci m-am gândit că ar fi bine să arate frumos în continuare. Dacă raportăm la finanțe câteva date ușor deformate de niște zerouri, întărite de plata unor impozite care să acopere acele cifre seducătoare despre venituri din exploatare, creanțe, cifră de afaceri, profit, își va bate cineva capul să observe?

            ‒ Probabil că nu. Dar de ce am căuta să ambalăm frumos ceva, mă feresc de termenul găoace putredă, cu care nu sunt de acord, doar pentru a da bine? Nu cumva ne furăm singuri căciula, plătind și niște bani pentru asta?

            Nedumerirea mea îl stârnește și pe Marian care până atunci stătuse cuminte în banca lui, ascultând distrat ca la emisiunea ”Copiii spun lucruri trăsnite”.

            ‒ Exact. De ce n-am face ca această societate să funcționeze la parametri optimi și să plătim datoriile din realizările noastre? Avem stocuri din cel mai bun vin, hectare cultivate cu viță de vie, soiuri nobile. Ne-ar mai trebui o linie de îmbuteliere performantă, de capacitate mare, câteva tancuri de fermentație și producția ar merge ca pe roate. Am putea crea chiar un circuit turistic al vinului pe la cramele noastre, pentru cei care doresc să-și încânte simţurile cu vinuri alese, într-o ambianţă plăcută. Ascultați la mine ce vă spun! Că sunt mai în vârstă și știu cum merge treaba. Turiștii, în special cei străini, sunt mari amatori să cunoască tainele procesării strugurilor, de la culegerea viei până la maturarea vinului în barrique-uri și sticle, unde își înobilează calitățile. Putem amenaja chiar o sală de degustare, după modelul cramelor din Franța, de pe Valea Loarei.

            Marian visează cu ochii deschiși, părând rupt de realitate. Se crede în pivnițele franțuzești, asaltat de turiști, probabil cum văzuse el odată într-un schimb de experiență. Florin nu se descurajează. În stilul lui meticulos, imperturbabil, își reia firul explicațiilor pentru ce avea să urmeze.

            ‒ Știți la fel de bine ca și mine că nu avem timp. Realizări, profituri, dividente, piață de desfacere, circuite turistice, bullshit! Sunt toate niște prostii care necesită ani întregi de dezvoltare pentru a beneficia și a culege roadele de pe urma lor. Nu ne permitem luxul ăsta. Ghilotina clămpăne terifiant în urmă: țac-țac. Principalul nostru obiectiv este să găsim cât mai repede cumpărători pentru cele trei crame, care să fie de acord să nu trecem toată suma în acte. Pe urmă, stocurile de vinuri vor fi valorificate în baza unui protocol de colaborare cu firma mamă, cu plata la termen. Probabil va trebui să ne gândim la un nou brand, să vindem sub o marcă nouă, asociată cu calitatea a doua sau a treia, pentru a nu afecta prestigiul celorlalte, de la ”Conac”. După aceea ce mai rămâne? O societate numai bună de vândut, în pachete de acțiuni semnificative, unor fonduri de investiții, așa-numitele hedge fund, care se uită doar în bilanțuri înainte de a face o investiție. Estimez undeva la doi ani toată treaba.

            Marian e siderat. Nu-și crede urechilor. În ruptul capului n-ar recunoaște că Florin, cu simțul lui de anticipație, care taie fin ca un bisturiu în carne vie, are dreptate. E singura modalitate de-a mai salva ce poate fi salvat. Uitându-se la mine, sperând să-l aprob, încearcă să mențină o ultimă redută de încredere:

            ‒ Și cum se împacă toate acestea cu investițiile pe care ne-am angajat să le facem? Tu singur ai spus adineauri că avem nevoie de investiții, că ar putea fi periclitată însăși privatizarea dacă nu le vom face...

            ‒ Și nu mă dezic. Sigur, le vom face, își permite Florin doi pași în spate, aparent fără un motiv bine conturat. Linie de îmbuteliere și tancuri de fermentație, parcă așa ai menționat. Mi-am notat. Aceste investiții sunt necesare, din mai multe motive. Respectăm aparențele în ce privește îndeplinirea obiectivelor din contractul de privatizare, dar nu ăsta e cel mai important aspect. Principalul beneficiu e diluarea participației FPS prin majorare de capital. Evident, investițiile trebuie făcute cu cap. Orice aport de capital are nevoie de o reevaluare corespunzătoare. Înțelegeți ce vreau să spun!

            Înțeleg prea bine. În logica lui Florin cuvântul ”reevaluare” are un sens oarecum denaturat, acela de supraevaluare. Îi place să vorbească codificat, însoțindu-și vorbele cu o mimică expresivă, probabil defect profesional. În urma acestei discuții, care pe undeva a ascuțit spiritele între cei doi directori ce aveau să fie numiți de mine, Marian și Florin, urma să pregătim ședința consiliului de administrație de săptămâna viitoare. Nu mi-am dorit ca ei să devină rivali, dar, dacă s-a întâmplat, situația îmi convine de minune. În calitate de președintă a consiliului de administrație, din care mai face parte reprezentantul FPS, un pămpălău, trimis acolo doar pentru indemnizație, această dispută, să se dea în gât unul pe altul, îmi conferă câteva avantaje care s-ar putea să-mi fie utile la un moment dat.

Ordinea de zi este una clasică, cu prezentarea, dezbaterea și aprobarea bugetului de venituri si cheltuieli, avizarea raportului de activitate sau a plafonului de investiții. Dar, pe ultima sută de metri, adaug cu pixul un punct foarte important, schimbarea conducerii administrative. Ședința devine una furtunoasă. Directorii în exercițiu, invitați să-și susțină realizările, se văd cu cuțitul la os și ne acuză că vrem să punem mâna pe avuția întreprinderii înainte de-a o băga în faliment. În lipsa unor probe concrete, afirmațiile lor se dovedesc a fi tendențioase și lipsite de orice temei. Descărcarea de gestiune s-ar putea face și prin intermediul procuraturii dacă nu o lasă mai moale cu acuzațiile. Pentru că știm și noi niște lucruri, iar Marian ar putea depune mărturie în caz de necesitate. Confruntați cu o astfel de realitate apăsătoare, cei doi directori își semnează demisiile fără să mai crâcnească.

O primă etapă este depășită. De acum mă pot considera patroana de facto a Viti-Vinicolei Odobești, un termen desuet, uzat fără noimă de la ”patron”de butic până la mare industriaș. În această calitate primesc o vizită total neașteptată și, la prima vedere, inoportună. Geo Arnițoiu se pironise în pragul ușii și se codea dacă să intre sau nu. Inițial am crezut că se află acolo dintr-un motiv mercantil nu greu de bănuit, să-mi ceară cheile de la apartamentul promis. Dar, de fapt, lucrurile stăteau exact pe dos. Cu o figură posacă, îmbătrânit parcă înainte de vreme, venise să-mi aducă cheile de la Kia. Nu mai are nevoie nici de mașină, nici de apartament. Fusese eliberat din funcția de director FPS, iar în două săptămâni urma să-și preia postul de atașat comercial la Ambasada României la Minsk, în Belarus. Probabil o mutare disciplinară, mă gândesc. Geo ține să-mi risipească incertitudinile susținând că el a cerut transferul și, date fiind noile coordonate, n-ar mai avea ce face cu mașina sau apartamentul. La Minsk ar fi avut un apartament luxos, plătit de statul român, și o mașină cu șofer la dispoziție. Privirea lui însă îmi spunea altceva. Oricum ar fi, căzuse frumos. Adică în picioare, carevasăzică, așa cum am intuit și cum aș fi pus prinsoare la un moment dat. De altfel, prea puțin mă mai preocupa ce s-ar fi ales de el. Un nimeni, umflat până la rangul de cineva, care după ce și-a terminat treaba murdară pentru care fusese arvunit, este aruncat peste graniță, într-un cimitir comunist al elefanților.

Problemele mele sunt acum altele. În timp ce Geo se pregătește să plece în Belarus, pentru a-și lua în primire postul plătit regește, eu rămân prostită să aștept refacerea traseului invers, de către rușii care-mi poartă sâmbetele pe aici, pe la noi. 

Amanta sistemului - Marius Carbunescu - eMAG.ro