Jurnalul unui uberist (12)

Oare Alexander Graham Bell și-ar fi putut imagina vreo clipă că, peste ani, un derivat al telefonului inventat de el va avea atâtea funcții sofisticate? Între acestea, și comandarea unei mașini la scară care să înlocuiască bătrânul submarin galben al șoselelor. Dacă utilitățile înmagazinate în miezul unui smartphone au fost implementate și dezvoltate pe alte meleaguri, așa cum am mai spus, românii reușesc performanța de a se adapta din mers la tehnologie, ducând funcționalitatea ei la cote nebănuite. Ingeniozitatea ieșită din tipare a unor exponenți ai neamului am resimțit-o pe propria piele în câteva rânduri. Și m-a făcut să mă întreb cu o ușoară crispare înainte de plecarea în curse: acum ce mai urmează? Ce surprize vor mai ieși din asfalt, altele decât gropile sau gurile de canal desfundate, retrogradate între timp la categoria fapt cotidian? Mai în glumă, mai în serios, doza de neprevăzut se ascunde după fiecare colț de stradă. Cartierele au partea lor de sublim și grotesc.

Deja m-am obișnuit ca în locul unui client să primesc un pachet suspect ce trebuie livrat în cel mai scurt timp la o adresă oarecare. Sau să privesc cu îngrijorare un pensionar cu monociclu, fost angajat al circului de stat, care pedalează de zor printre mașini pentru a ajunge, probabil, la piață să-și facă cumpărăturile zilnice. Bulevardul cu șase benzi de circulație și traficul infernal nu-l sperie câtuși de puțin. 

Ce să mai spunem despre un copil care necesită plimbat cu mașina și pasat între părinții de curând divorțați? Aceștia evită să dea ochii unul cu celălalt și au găsit soluția salvatoare pentru trambalarea coletului însuflețit. Adică, pe mine. În timpul cursei se impune să fac și oarece conversație cu cel mic, ca să mi-l țin ocupat pentru a nu mă procopsi cu cine știe ce năzbâtie pe bancheta din spate. Chiar dacă mă asigur că am blocat portierele, geamurile așișderea, centura de siguranță este fixată cum trebuie, copiii devin foarte inventivi și găsesc întotdeauna câte ceva care ar putea fi stricat. De la o vreme îi verific și de gumă de mestecat. Gura mare! ordon ca un gardian vigilent la intrarea în B-MAX. Căci dacă o molfăie, sigur o lipește pe undeva. Sunt pățit. Dacă n-aș avea și eu copii, poate aș fi mai intransigent cu onorarea unor astfel de comenzi. 

Nu strâmb din nas nici la buchetele de flori sau micile atenții adresate vreunei grații feminine. Și, uite așa, pe nesimțite, ne transformăm în comisionari și le luăm pâinea de la gură curierilor, căci de taximetriști nu mai zic nimic. Au de zis ei destule despre concurența neloială cu care, chipurile, atentăm la siguranța bacșișului lor. Deși, ca să fiu în aceeași notă, și ei au luat pâinea de la gură birjarilor, în urmă cu ceva mai bine de un secol. În jungla urbană dâmbovițeană, principiul care ne guvernează este unul singur: rezistă cine poate.

Dacă tot m-am pornit să fac un mic inventar al ciudățeniilor din trafic, la categoria curiozităților, să menționez și cea mai scurtă cursă pe care am onorat-o, într-o seară, de doar opt sute de metri. O domnișoară și-a motivat alegerea prin faptul că-i era teamă să meargă singură pe stradă. Și m-a găsit pe mine disponibil.

Privesc aceste mici fapte diverse cu amuzament și înțelegere. Picanterii care condimentează cele câteva ore petrecute în trafic. Însă, câteodată, bucătarul ceresc se întrece pe sine și scapă cam multă sare și piper. De obicei se întâmplă seara, după lăsarea întunericului, când și mințile sunt mai năstrușnice. 

Într-o seară îmi iese în întâmpinare un domn cât se poate de lucid, în disperarea lui de a ajunge acasă cu mașina personală, deși... băuse. Spun lucid pentru că nu voia să se urce la volan mirosind a alcool, în schimb dorea cu ardoare ca mașina sa să-l aștepte în fața scării, a doua zi dimineață. Devenise de nezdruncinat în hotărârea lui. În fața restaurantului unde chefuise cu colegii de muncă, începe munca de lămurire cu mine.

‒ Cum adică? întreb neîncrezător, uitându-mă după vreo platformă auto primprejur.

‒ Lăsați mașina dumneavoastră aici și mergem cu a mea. La întoarcere vă comand eu un Uber.

‒ Și cursa din aplicație?

‒ O folosim, chiar dacă mergem cu mașina mea. În felul acesta nu consumați nici carburant.

Pentru domnul care, vedeam bine, era un împătimit consumator, acesta ar fi trebuit să reprezinte un argument imbatabil. Și a fost foarte nedumerit că nu m-a dat gata cu logica lui, având în vedere că nu-i împărtășeam preferințele bahice.

‒ Și timpul pe care-l pierd până mă întorc la mașină? Și mașina mea care ocupă, fără drept, un loc de parcare într-o zonă rezidențială, și ar putea fi blocată? Și riscul pe care-l presupune conducerea unui alt autoturism, cu care nu sunt familiarizat?

‒ Se compensează. Toate câte le-ați spus se compensează.

‒ Bine domne, haide s-o facem și pe-asta! mă hotărăsc intempestiv, mânat de curiozitatea de-a încerca ceva nou în meniu, adicătelea să mă urc la volanul unui bolid de lux.

Într-un final a ieșit bine, fără peripeții pe traseu care m-ar fi făcut să regret o hotărâre luată într-un moment de rătăcire. După această întâmplare, aș fi zis că nimic și nimeni nu mă mai surprinde în trafic. Da, de unde! 

”Nedescurcănismul” mioritic are tolba plină cu idei. Primesc o cursă undeva în Băneasa. La adresă... nimeni. Se mai întâmplă și țepe din astea, îmi spun meditativ, dar n-am apucat să-mi duc gândul la bun sfârșit, înainte ca telefonul mobil să țârâie sacadat. Cine credeți că mă apelează? Clientul absent care-mi comandă să pornesc cursa chiar din locul unde mă aflu și să merg la adresa indicată, undeva în orașul Buftea.

‒ Cum, domne, așa gol? Să nu transport pe nimeni până la Buftea, și mă plătiți pentru asta?

‒ Da. Mai mult decât atât, vă plătim și drumul de întoarcere în București. Noi suntem acum în Buftea la un eveniment ce are loc la Palatul Știrbey. Nu există mașini în zonă, aplicația nu evidențiază nicio mașină Uber disponibilă. Și atunci am găsit soluția asta, să  facem o comandă cu adresa de preluare în București. Veniți până aici, ne îmbarcăm și vă întoarceți cu noi.

‒ Foarte bine ați făcut. Voi veni în cel mai scurt timp posibil.

Acestea ar fi întâmplări din categoria celor fericite. Dar nu a curs întotdeauna lapte și miere din cauciucurile cu care m-am dat pe asfalt, când m-am abătut de la calea bătută. Recunosc, poate am avut și eu partea mea de vină, la un moment dat. De când ecranul celularului funcționează ca un monitor GPS, ce evidențiază cel mai scurt traseu până la destinație, m-am dezobișnuit să mai acord atenție unor indicatoare rutiere, la intrarea pe o străduță cu sens unic sau în intersecții unde este interzis virajul la stânga. Această muncă o face aplicația, care se presupune că are setate toate sensurile și toate restricțiile din București. Deci, nu te-ar îndruma greșit. 

În această conjunctură a neglijenței la volan, și a persistenței în eroare, cum s-a exprimat, la un moment dat, un vajnic apărător al ordinii publice, am parte de o cursă cu destinații multiple. Un grup eterogen de persoane se urcă în B-MAX. Probabil sunt colegi de muncă sau de partid, ieșiți de la vreo consfătuire. Fiecare dorea să meargă într-o altă direcție. În timp ce pasagerii din spate încercau să creioneze un traseu cu mai puține ocolișuri, care să mulțumească pe toată lumea, o doamnă care mi se alăturase pe scaunul din dreapta se înfige, în virtutea recursului la politețe, să ajungă prima acasă.

‒ Eu stau pe aici, pe-aproape, la doar câteva străzi distanță. V-aș ruga să nu mai puneți aplicația, nu are sens pentru câteva străzi. Vă îndrum eu pe unde s-o luați. Și apoi, puteți să-i duceți pe domnii.

‒ Sigur, doamnă. Așa vom face.

Stânga, dreapta, stânga, dreapta. Stânga! Stop. După intersecție, un echipaj de poliție. Cuvenitele formalități de legitimare, agent de circulație..., vă rog să-mi puneți la dispoziție documentele dumneavoastră, stați să le caut, numai puțin, poftiți. În spate rumoare, dar de ce ne-or fi oprit? 

‒ Cred că pentru centură, încerc eu să liniștesc apele.

‒ Știți de ce v-am tras pe dreapta? se bagă în seamă și agentul, de parcă n-ar fi auzit discuția din mașină, în timp ce prelua actele din mâna mea, cuprinsă de un ușor tremur nevrotic.

‒ N-am nici un dubiu. Vă rog să mă scuzați. Centura de siguranță trebuie să fie de vină. Tocmai am plecat de pe loc și n-am apucat să o pun...

‒ Da, și pentru asta, dar nu e numai atât, îmi răspunde agentul tacticos, de parcă atâta aștepta. Acolo în intersecție aveați un semn de circulație care semnifică interzis virajul la stânga. Nu l-ați văzut?

Ce să zic? Că am avut un copilot cu competențe limitate? Că ar fi trebuit să deschid waze-ul, cu orice risc? Sau să mă benoclez mai bine la indicatoare în decorul nopții? N-am zis nimic. Absurdul întrebării merita o contra-întrebare: dacă-l vedeam, mai intram singur în gura lupului? Muțenia mi-a fost accentuată de cuantumul amenzii, polițistul aruncând o vorbă așa, într-o doară, înainte de a se retrage să completeze procesul verbal. Ne-a luat piuitul la toți. Echivalentul a vreo 50 de curse de acum înainte, am calculat la repezeală, dacă nu mai mult. Doamna din dreapta mea, probabil confruntându-se cu o stare inconfortabilă de culpabilitate, incită la solidaritate:

‒ Haideți să punem mână de la mână, să strângem de-o șpagă și să-l rezolvăm pe bietul băiat!

‒ Stați liniștită, doamnă, că m-ați ajutat destul! Vă rog frumos...

Aveam proaspăt în memorie cazul unui prieten care săvârșise o abatere minoră în trafic. Polițistul aproape îl iertase, se pregătea să-i returneze documentele alături de un avertisment verbal, când prietenul meu, vrând să se revanșeze, i-a întins o bancnotă. Mare greșeală. Polițistul era filat de un supra-control din M.A.I., cu înregistrări și tot tacâmul. De aici, un întreg carusel de necazuri ulterioare, pe care amicul meu mi le-a istorisit cu lux de amănunte, iar acum îmi produceau frisoane pe șira spinării.

‒ Vă rog să nu strângeți nimic. Era de datoria mea să mă uit atent la indicatoare. Am greșit, îmi asum amenda. Îmi pare rău că v-am răpit din timp și vom ajunge la destinații cu o întârziere de câteva minute, sper, nu prea multe.

Agale, agentul de circulație se întorce la mașina noastră cu procesul verbal completat și pregătit să-l înstrăineze. Înainte de a-mi da să semnez, mă anunță că mi-a trecut doar amenda pentru centură, iar altă dată să fiu mai atent. Nu-mi venea să cred. Cărui fapt datorez această clemență? L-o fi impresionat atitudinea mea demnă, de recunoaștere a greșelii? Probabil, dacă aș fi încercat să mă milogesc sau, mai grav, să-l mituiesc, alta mi-ar fi fost soarta. Am luat hârtia și am iscălit-o de îndată, de teamă să nu se răzgândească. În euforia momentului am încercat să fac și o glumă, crezându-mă spiritual. După fețele împietrite ale celor de față am tras concluzia că nu prea mi-a reușit:

‒ Ce noroc pe mine că am uitat să-mi leg centura! Vă dați seama? Dacă aveam centura pusă, ce făceați? Erați obligat să-mi dați amenda aia mare...

Văzând grimasele de pe chipul pasagerilor, mi-a trecut euforia și mi-am înghițit cuvintele. M-am scuzat, am pornit motorul și am ridicat ușor piciorul de pe frână. B-MAX-ul s-a pus în mișcare, preluând sarcina mea, de-a încheia sub bune auspicii întâlnirea neprevăzută cu echipajul de poliție. Și s-a descurcat ceva mai bine.

B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro