Euforia momentului trecuse. E timpul, un aliat nu prea prietenos, să ne
apucăm de treabă. Problemele organizatorice nu suferă amânare. Ad-hoc, convoc o
ședință cu Marian Enache și Florin Moldoveanu. Unul avea să devină director
general, iar celălalt director economic, după ce vom scăpa de fosta conducere.
Deocamdată se impune să facem o analiză a activelor și pasivelor, confruntând
situația de pe teren cu cea din scripte. N-avem nici o îndoială că registrele
sunt cosmetizate, dar trebuie să vedem dimensiunea reală a fraudei.
‒ Este un lucru bun pentru
noi, mă surprinde Florin cu un paradox de zile mari, să vedem registrele
contabile cu cifre umflate pe partea de venituri, pentru că vom continua pe
aceeași linie. Dar nu același lucru s-ar putea spune despre actuala conducere,
care ne va oferi motive temeinice de demitere. E limpede că vom reuși să-l
convingem de
această necesitate și pe reprezentantul FPS în consiliul de administrație.
Am încredere în logica lui Florin, dar nu o încredere
oarbă. Îi cer să se explice. N-am mai auzit de așa o aberație. Să plătim
impozite la ceva ce n-am realizat. În condițiile în care trendul
este de sens contrar în contabilitatea unităților
post-socialiste. Cu alte cuvinte, se mizează pe umflarea cheltuielilor și
acumularea de datorii. Impozite pe salarii, clădiri, terenuri, contribuții la
sănătate, fond de șomaj, fond de pensii etc., cu alte cuvinte, majoritatea
plăților către stat sunt ultimele pe lista de priorități din departamentele
contabile, într-o Românie falimentară sau falimentată cu bună știință. Cu
timpul, acestea se vor transforma în datorii istorice pe care, periodic,
Ministerul Finanțelor va înțelege să le șterge cu buretele sau le va converti
în acțiuni. În fapt, tot o ștergere, având în vedere că ulterior vor fi
răscumpărate la prețuri de zece ori mai mici. În nemărginita sa grijă față de
podoabele coclite ale industriei ceaușiste, guvernul va face toate aceste
lucruri posibile, în ciuda unor proteste de operetă din partea organismelor
financiare internaționale. Nu e normal să adânciți deficitul bugetar,
par să spună acestea. Dar, dacă se întâmplă, avem
împrumuturile pregătite pentru echilibrarea balanței. Pe de altă parte, dacă le
vor lăsa să moară, ar trebui să trimită în șomaj jumătate din populația aptă de
muncă a țării, ceea ce este imposibil. De ce am fi noi altfel față de restul
economiei? Florin parcă atâta așteaptă pentru a-și începe lecția de economie
aplicată. Trece la tablă, o tablă imaginară pe care o mâzgălește cu un marker
la fel de abstract.
‒ Avem în spate ghilotina
plăților pe care trebuie să le onorăm, către Kyrenia, FPS, investitorul anonim de la bursă, la care se
adaugă investițiile angajate prin contractul de privatizare, iar în față
patrimoniul acestei întreprinderi. Cum procedăm? În nici un caz acumulând
datorii noi. Purtăm deja un lest covârșitor și n-apucăm să dăm faliment când ghilotina
ne va ajunge din urmă. În plus, privatizarea ar putea fi periclitată în urma
denunțării contractului, dacă se constată nerespectarea obligațiilor contractuale,
în special pe partea de investiții. Cum spuneam, avem în față patrimoniul
acestei societăți, pe care l-am studiat cu atenție, pentru că ar putea fi
scăparea noastră. Marian știe mai bine decât mine că nu sunt motive să ne
entuziasmăm prea tare. În afară de cele trei crame cu spațiile lor de depozitare
și stocul de vin, restul sunt ziduri goale, terenuri fără valoare și câteva
utilaje. De capitalul uman ce să mai zic, niște rebuturi de la conducere în jos.
Așadar, prin intermediul Conacului de Vinuri Odobești suntem fericiții posesori
ai unei găoace putrede care arată frumos. Și atunci m-am gândit că ar fi bine
să arate frumos în continuare. Dacă raportăm
la finanțe câteva date ușor deformate de niște zerouri, întărite
de plata unor impozite care să acopere acele cifre seducătoare despre venituri
din exploatare, creanțe, cifră de afaceri, profit, își va bate cineva capul să observe?
‒ Probabil că nu. Dar de
ce am căuta să ambalăm frumos ceva, mă feresc de termenul găoace putredă, cu
care nu sunt de acord, doar pentru a da bine? Nu cumva ne furăm singuri
căciula, plătind și niște bani pentru asta?
Nedumerirea mea îl
stârnește și pe Marian care până atunci stătuse cuminte în banca lui, ascultând
distrat ca la emisiunea ”Copiii spun
lucruri trăsnite”.
‒ Exact. De ce n-am face
ca această societate să funcționeze la parametri optimi și să plătim datoriile
din realizările noastre? Avem stocuri din cel mai bun vin, hectare cultivate cu
viță de vie, soiuri nobile. Ne-ar mai trebui o linie de îmbuteliere performantă,
de capacitate mare, câteva tancuri de fermentație și producția ar merge ca pe
roate. Am putea crea chiar un circuit turistic al vinului pe la cramele
noastre, pentru cei care doresc să-și încânte simţurile cu vinuri alese, într-o
ambianţă plăcută. Ascultați la mine ce vă spun! Că sunt mai în vârstă și știu
cum merge treaba. Turiștii, în special cei străini, sunt mari amatori să
cunoască tainele procesării strugurilor, de la culegerea viei până la maturarea
vinului în barrique-uri și sticle, unde își înobilează calitățile. Putem amenaja
chiar o sală de degustare, după modelul cramelor din Franța, de pe Valea Loarei.
Marian visează cu ochii
deschiși, părând rupt de realitate. Se crede în pivnițele franțuzești, asaltat
de turiști, probabil cum văzuse el odată într-un schimb de experiență. Florin
nu se descurajează. În stilul lui meticulos, imperturbabil, își reia firul
explicațiilor pentru ce avea să urmeze.
‒ Știți la fel de bine ca
și mine că nu avem timp. Realizări, profituri, dividente, piață de desfacere,
circuite turistice, bullshit! Sunt toate
niște prostii care necesită ani întregi de dezvoltare pentru a beneficia și a
culege roadele de pe urma lor. Nu ne permitem luxul ăsta. Ghilotina clămpăne terifiant
în urmă: țac-țac. Principalul nostru obiectiv este să găsim cât mai repede
cumpărători pentru cele trei crame, care să fie de acord să nu trecem toată
suma în acte. Pe urmă, stocurile de vinuri vor fi valorificate în baza unui
protocol de colaborare cu firma mamă, cu plata la termen. Probabil va trebui să
ne gândim la un nou brand, să vindem sub o marcă
nouă, asociată cu calitatea a doua sau a treia, pentru a nu afecta
prestigiul celorlalte, de la ”Conac”.
După aceea ce mai rămâne? O societate numai bună de vândut, în pachete de
acțiuni semnificative, unor fonduri de investiții, așa-numitele hedge fund,
care se uită doar în bilanțuri înainte de a face o investiție. Estimez undeva
la doi ani toată treaba.
Marian e siderat. Nu-și
crede urechilor. În ruptul capului n-ar recunoaște că Florin, cu simțul lui de
anticipație, care taie fin ca un bisturiu în carne vie, are dreptate. E singura
modalitate de-a mai salva ce poate fi salvat. Uitându-se la mine, sperând să-l
aprob, încearcă să mențină o ultimă redută de încredere:
‒ Și cum se împacă toate
acestea cu investițiile pe care ne-am angajat să le facem? Tu singur ai spus
adineauri că avem nevoie de investiții, că ar putea fi periclitată însăși
privatizarea dacă nu le vom face...
‒ Și nu mă dezic. Sigur,
le vom face, își permite Florin doi pași în spate, aparent fără un motiv bine
conturat. Linie de îmbuteliere și tancuri de fermentație, parcă așa ai
menționat. Mi-am notat. Aceste investiții sunt necesare, din mai multe motive.
Respectăm aparențele în ce privește îndeplinirea obiectivelor din contractul de
privatizare, dar nu ăsta e cel mai important aspect. Principalul beneficiu e
diluarea participației FPS prin majorare de capital. Evident, investițiile
trebuie făcute cu cap. Orice aport de capital are nevoie de o reevaluare
corespunzătoare. Înțelegeți ce vreau să spun!
Înțeleg prea bine. În
logica lui Florin cuvântul ”reevaluare”
are un sens oarecum denaturat, acela de supraevaluare. Îi place să vorbească
codificat, însoțindu-și vorbele cu o mimică expresivă, probabil defect
profesional. În urma acestei discuții, care pe undeva a ascuțit spiritele între
cei doi directori ce aveau să fie numiți de mine, Marian și Florin, urma să
pregătim ședința consiliului de administrație de săptămâna viitoare. Nu mi-am
dorit ca ei să devină rivali, dar, dacă s-a întâmplat, situația îmi convine de
minune. În calitate de președintă a consiliului de administrație, din care mai
face parte reprezentantul FPS, un pămpălău, trimis acolo doar pentru indemnizație,
această dispută, să se dea în gât unul pe altul, îmi conferă câteva avantaje
care s-ar putea să-mi fie utile la un moment dat.
Ordinea de zi este una clasică, cu
prezentarea, dezbaterea și aprobarea bugetului de
venituri si cheltuieli, avizarea raportului de activitate sau a plafonului de
investiții. Dar, pe ultima sută de metri, adaug cu pixul un punct foarte
important, schimbarea conducerii administrative. Ședința devine una furtunoasă.
Directorii în exercițiu, invitați să-și susțină realizările, se văd cu cuțitul
la os și ne acuză că vrem să punem mâna pe avuția întreprinderii înainte de-a o
băga în faliment. În lipsa unor probe concrete, afirmațiile lor se dovedesc a
fi tendențioase și lipsite de orice temei. Descărcarea de gestiune s-ar putea
face și prin intermediul procuraturii dacă nu o lasă mai moale cu acuzațiile.
Pentru că știm și noi niște lucruri, iar Marian ar putea depune mărturie în caz
de necesitate. Confruntați cu o astfel de realitate apăsătoare, cei doi
directori își semnează demisiile fără să mai crâcnească.
O primă etapă este depășită. De acum mă pot considera
patroana de facto a Viti-Vinicolei
Odobești, un termen desuet, uzat fără noimă de la ”patron”de butic până la mare industriaș. În această calitate
primesc o vizită total neașteptată și, la prima vedere, inoportună. Geo
Arnițoiu se pironise în pragul ușii și se codea dacă să intre sau nu. Inițial
am crezut că se află acolo dintr-un motiv mercantil nu greu de bănuit, să-mi
ceară cheile de la apartamentul promis. Dar, de fapt, lucrurile stăteau exact
pe dos. Cu o figură posacă, îmbătrânit parcă înainte de vreme, venise să-mi
aducă cheile de la Kia. Nu mai are nevoie nici de mașină, nici de apartament.
Fusese eliberat din funcția de director FPS, iar în două săptămâni urma să-și
preia postul de atașat comercial la Ambasada României la Minsk, în Belarus. Probabil
o mutare disciplinară, mă gândesc. Geo ține să-mi risipească incertitudinile
susținând că el a cerut transferul și, date fiind noile coordonate, n-ar mai
avea ce face cu mașina sau apartamentul. La Minsk ar fi avut un apartament
luxos, plătit de statul român, și o mașină cu șofer la dispoziție.
Privirea lui însă îmi spunea altceva. Oricum ar fi,
căzuse frumos. Adică în picioare, carevasăzică, așa cum am intuit și cum aș fi
pus prinsoare la un moment dat. De altfel, prea puțin mă mai preocupa ce s-ar
fi ales de el. Un nimeni, umflat până la rangul de cineva, care după ce și-a
terminat treaba murdară pentru care fusese arvunit, este aruncat peste graniță,
într-un cimitir comunist al elefanților.
Problemele mele sunt acum altele. În timp ce Geo se
pregătește să plece în Belarus, pentru a-și lua în primire postul plătit
regește, eu rămân prostită să aștept refacerea traseului invers, de către rușii
care-mi poartă sâmbetele pe aici, pe la noi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu