Jurnalul unui uberist (15)

B-MAX-ul meu a văzut și a auzit multe din categoria acelor spețe care, cu un termen juridic, ar putea fi denumite instigări la încălcarea legii. Unele, mai soft, au devenit atât de uzuale încât răspunsul vine dinainte pregătit, ca un mesaj pe telefonul mobil când apelatul este ocupat.

‒ Haide, domne! Mă ocolești tot Bucureștiul, când puteai să întorci aicea. Și ce dacă e linie continuă, ăilalți cum fac? Chiar nu înțelegi că mă grăbesc?

‒ Conducerea unui autoturism pe drumurile publice,  în condițiile siguranței în trafic, atât a șoferului cât și a pasagerilor, nu permite eludarea normelor rutiere. Pentru eventuale sugestii și reclamații vă rugăm să vă adresați companiei UBER. Vă informăm că aveți o funcție în aplicație disponibilă în mod special pentru astfel de situații, răspund mecanic în locul robotului telefonic, devenit dintr-o dată vorbitor de lux.

Totuși, să nu exagerăm. A nu se înțelege că am fost ușă de biserică și n-am încălcat niciodată legea. Departe de mine! Sau că n-am percutat la solicitările unor clienți mai săriți de pe fix. Am făcut-o de mai multe ori, complăcându-mă într-o dulce complicitate cu neprevăzutul. Unele întâmplări din această categorie chiar merită povestite cu lux de amănunte.

Cum aș putea să evit, să mă strecor, ce ar trebui să fac, atunci când solicitările, mai mult sau mai puțin directe, de încălcare a normelor rutiere, vin chiar din partea celor puși să vegheze la respectarea lor? Sunt sincer cu voi. În primul rând, caut să înțeleg paradoxul. Curiozitatea mă îndeamnă să văd până unde merge atitudinea duplicitară a unor oameni care, după ce se dezbracă de uniformă, ating perfecțiunea în a se despuia și de caracter. Este o adevărată performanță aceasta, ceea ce mă face să cred că meseria de polițist nu e făcută așa, pentru oricine. Desigur, judecând la rece, un astfel de principiu care-i bagă în aceeași oală pe toți slujitorii legii, se relevă ca o falsă impresie. Dar atunci, la cald, nu  reușesc să-mi depășesc condiția și devin, la fel ca mulți concetățeni, mare amator de stereotipii. Circumstanțele apar cu mult mai grave dacă prin vene curge și o doză cât de mică de anarhism endemic.

Așa simțeam eu atunci, seara târziu, când dintr-o negură ca de smoală, mână în mână cu o liniște de mormânt, fără vreo lumină stradală până hăt departe, au răsărit nedefinitele scăfârlii puse pe glume și veselie. Se instaurase o veselie acustică care trimitea sacadat decibeli în eter. Strada întinerise subit, până să ajungă la mașină împricinații. Acum îi vedeam mai bine pe cei șapte tineri, toți vlăjgani, bine făcuți. Toți dornici, nevoie mare, să se îngrămădească în B-MAX-ul meu, devenit dintr-o dată b-mini.

‒ Stați puțin, nu cred că putem merge cu toții. Pur și simplu nu încăpem. Mașina e destul de mică și, oricum, nu avem voie să transportăm decât maxim patru pasageri. Dacă ne prinde cineva, eu răspund.

‒ Ha, Ha! Fiți liniștit! Nu vă faceți probleme cu noi! Noi suntem gabori. Cine să ne oprească pe noi?

Și zicând acestea, se așează pe două rânduri pe bancheta din spate, cu capul proptit în plafon. A fost nevoie doar să închid portierele pentru a-i îndesa și mai bine, cu un gest care în alte circumstanțe ar fi semănat a ultraj. De data asta, gemetele înfundate însoțite de chiote și râsete stridente păreau a fi de plăcere. Mașina a pornit opintită și a urmat o perioadă de acalmie pentru debitul lor verbal. Unul, mai zdrahon dintre toți, făcea poze cu telefonul mobil pentru a arăta cum funcționează o grămadă ordonată și altora, ce nu se gândiseră la asemenea fapte de vitejie. Pozele astfel postate pe Facebook și Instagram stârneau diverse reacții care erau comentate în direct, din buricele degetelor. Se adăugau, după gust, precum sarea și piperul în bucate, combinații de emoticoane pentru transmiterea stărilor sufletești (sau de euforie bahică).

La un moment dat clipa de liniște parcă ar fi curentat. O răceală se instaurase în aer și în priviri. Suferința mușchilor și a oaselor, supuse la presiuni care sfidau limita de rezistență, este amplificată dintr-un motiv aparent nesemnificativ. Pe scaunul din dreapta șoferului se lăfăia cu ostentație poate cel mai pirpiriu individ din întreg grupul. Iar atenția celorlalți, una dureroasă, se concentrează într-acolo, inflamând pe lângă tendoane și mușchi, ce le mai rămăsese din spirite.

‒ Băi, Limbă, cum dracu, dintre toți, ai nimerit tu acolo în față? Să dea dracii în tine dacă nu se întreabă și omul ăsta, cât de proști suntem? Păi tu încăpeai și-n portbagaj, mă. Și eliberai dracu locul ăla, că mi-a intrat os prin os. Auzi mă? zbiară zdrahonul (și-i izbește cu putere în tetieră de se cutremură scaunul cu totul).

Ceilalți colegi îi țineau isonul gaborului nervos, cu glume, care de care mai grobiene, pe seama bietului intrus. Acesta ajunsese pe un loc eligibil de nabab prin cine știe ce joc al hazardului sau uneltire nepotrivită. Cel puțin porecla sa nu-și găsea nici o justificare în tăcerea cu care însoțea fiecare replică arțăgoasă a celor din spate:

‒ Atâta loc n-ai avut tu nici în pi... la mă-ta! Intrusule! Fac prinsoare că și acolo ai ocupat, fără drept, un loc legitim. Fi-ți-ar tac-tu al dracu!

Cel supranumit ”Limbă” tăcea chitic, așteptând să se termine furtuna verbală cu care, bag seama, era obișnuit. Cursa avansa greoi în noapte sau, cel puțin, asta era percepția mea, că nu se mai termină odată. Indicațiile de traseu ale gaborilor erau clare. Își doreau, nici mai mult nici mai puțin, să luăm de-a curmezișul tot centrul civic, ca la paradă, nu cumva să scăpăm neobservați. Doar se duceau la petrecerea de absolvire și toată suflarea Bucureștiului ar fi trebuit să afle pe mâna cui va ajunge siguranța și ordinea publică a orașului. Însă, se pare că nu se dăduseră destul în stambă. Din când în când mai coborau câte un geam, dacă se aburea prea mult, pentru a putea respira în voie și a striga la pietoni felurite golănisme.

Într-un târziu, Casa de Cultură a Studenților ”Grigore Preoteasa” a apărut în depărtare, ca o izbăvire, flancată de mașini și taxiuri așezate pe trei rânduri și de un furnicar uman care mișuna printre ele. Am ajuns. O armată de fete își așteptau prietenii, împărțite în două coloane, ca la coborârea dintr-un autobuz.
B-MAX jurnalul unui uberist - Marius Carbunescu, editia 2019 - eMAG.ro