O primă cursă matinală într-o zi ce se anunța anostă, ca
multe altele, de altfel, în ultimul timp. Rătăcind printre gânduri, un murmur
de înstrăinare coboară tăvălug peste mine, însoțind mirajul unei calătorii spre
alte zări. Ca un vis de dimineață, cotropind cărări marine..., cum ar spune
poetul.
Un client croat, pescuit din rondul de la Romană, îmi
povestea cum la Split funcționează ”Uber
Boat”, un serviciu de transport cu barca între insulele și insulițele ce
brăzdează coasta dalmată. Really? Nu m-aș fi așteptat. Am fost și eu în
Croația, ca turist, cu câțiva ani în urmă, îi spun admirativ. Mi-ar plăcea mult...
Păstrez pentru mine această taină, de teamă să nu se risipească. Mi-ar plăcea să
înlocuiesc griul și mizeria cartierelor mărginașe ale capitalei, recoltele de
gunoaie pe câmpurile din Rahova și Ferentari, cu azurul mișcător al apelor
scăldate de soare. Să las șoferia de pe malurile Dâmboviței pentru a deveni
barcagiu la Marea Adriatică.
Ce reverie pe rivieră! Barca pornește zburlind un val,
lăsând în urmă o spumă albă, imaculată, ca o rochie cu trenă pe unduiri de
gând. Turiștii sunt fascinați. Le explic în ce constă frumusețea acelor locuri:
cele mai frumoase plaje din Europa, clădiri funcționale chiar și după șapte
secole de existență, cetăți și fortărețe străvechi într-un decor rupt, parcă,
direct din Evul Mediu. Totul este întreținut cu grijă, strălucind a curățenie. Faleza
orașului adăpostește pe o distanță de 75 de metri, sub niste scări de piatră
albă, un număr de 35 de țevi de diferite grosimi. Aerul impins de valuri trece
prin aceste țevi și provoacă diverse sunete muzicale, asemeni unei orgi de
catedrală. În orga marină sunetele se aud diferit, în funcție de intensitatea
și de viteza valurilor.
Clientul epuizase subiectul despre ineditul Uber Boat de
ceva timp, chiar dacă se întrecuse în amănunte tehnice, ca să-mi facă mie
hatârul, intuind că mă pasionează. Tăceam amândoi, eu cu gândul tot la bărcuțele
UBER, cele care aprinseseră scânteia pentru elucubrațiile mele onirice. Abia
într-un târziu mă întrerupe din fantasmele cu care sfidam realitatea. Îmi face
semn să opresc pentru câteva clipe tocmai când rătăceam pe Strada Zăbrăuților
din Sectorul 5. Aveam în față un alt decor de Ev Mediu, dar privit dintr-o altă
perspectivă. Cu ochii cât cepele, ardea de nerăbdare să imortalizeze maldărele
de gunoaie ce se ridicau semețe pe terenurile virane ce-și făcuseră loc printre
clădiri și străzi desfundate. I se părea ”cool”
să arate și
acasă câteva fragmente dintr-o capitală a contrastelor. Probabil, fotografiile
respective vor strânge mii de like-uri și share-uri, se vor viraliza rapid pe
rețelele de socializare. Autorul va aduna munți de emoticoane, suficiente
pentru a fi compătimit prin râuri de lacrimi virtuale.
‒ Cum ai ajuns în România? Vai de tine, sărăcuțul, în ce
țigănie ai nimerit! Bănuiesc că meciul dintre Steaua București și Hajduk Split
te-a purtat pe sus, ca suporter, împotriva unei voințe raționale. Știu că ești
un ultras pasionat de fotbal, dar totuși... Măcar de-ar câștiga ai noștri! ar
putea să-l interpeleze din fața tastaturii un prieten mai mult sau mai puțin
virtual.
Prezentarea imaginilor în mediul online ar pune etichete,
ștampilele se vor șterge greu, ar contura o Românie mereu surprinzătoare, așa cum
se promova pe vremuri cu un slogan ce lăsa suficient spațiu pentru umor
involuntar.
‒ We are still in
Bucharest here, aren't we? Wow! Please, stop the car for a few seconds, mi se
adresase croatul cu vădită consternare în glas.
Am deschis geamul portierei iar aparatul foto profesional
(o minunăție de Nikon de ultimă generație) a început să lucreze sacadat,
focalizând rezultatele asocierii dintre nepăsare și indolență la care au
contribuit, în echipă, edilii și cetățenii acelor locuri. Am încercat pe cât
posibil să îndulcesc gustul amar al acelei priveliști, care venea la pachet cu
mirosul pestilențial, vorbindu-i despre un soi de Harlem românesc, întâlnit
doar acolo. Nu asta ne reprezintă.
‒ Avem și noi zone ale orașului care seamănă cu grădini ale
paradisului: pădure, lac, aer curat. Dacă vrei, ne plimbăm și într-acolo.
Mi-a făcut semn că înțelege, cu o complezență sănătoasă a bunului
simț, în timp ce atenția îi era concentrată tot asupra degradării umane în
forma ei cea mai pură: deșeurile nedegradabile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu