I
Mă aflam în orașul unei sfârșeli toxice, acel oraș care
nu se dezminte și nu se dezmeticește pe deplin niciodată, pentru că aerul ‒
sursa vieții ‒ nu devine niciodată îndeajuns de respirabil. Canicula, asezonată
cu otrăvurile degajate din marile guri de foc industriale, își făcea de cap la
miezul zilei, chinuind deopotrivă și călăi și victime, cum am putea numi,
forțând puțin nota, personajele acestei cărți. Dacă privim fenomenul in extenso, cu toții suntem victime și
călăi în același timp pentru visele și sentimentele noastre, unele reprimate
brutal, dacă tindem să devenim frecventabili pentru semenii noștri,
răspunzători pentru poluarea din aer, pentru flora și fauna care ne înconjoară.
Pentru întregul Pământ, ai cărui pasageri fiind, traversăm veacurile cu
îngăduința celui ce ne tolerează pe fața lui. Pentru că, nu-i așa? ne aflăm
într-o concurență teribilă cu timpul, nu-l lăsăm să-și termine treaba, ne
autodistrugem mai repede decât o poate face el și lăsăm dezastru în urma
noastră. Și asta n-ar fi nimic dacă n-am trăi într-o casă închiriată pe suprafața
rotundă.
Ploile musonice reprezentau doar o amintire și abia peste
câteva luni aveau să revină în forță să mai domolească mingea de foc care
coborâse pe pământ și transformase asfaltul orașului într-o pojghiță de lavă
curgătoare. Ai fi putut crede că toată aglomerarea aceea urbană este supusă
unui miraj. Zidurile, mașinile și oamenii se duceau încet la vale, priviți pe
fundalul de aer încins care juca frenetic în fața noastră, săltând pe verticală
în lipsa unei adieri de vânt. Timpul sacru pentru rugăciune încă nu se
împlinise. Chemarea tânguitoare a muezinului de la moscheea de vizavi încă se
lăsa așteptată cu înfrigurare de marea masă a credincioșilor musulmani. Dintr-o
clipă în alta are să se audă, își spuneau cu toții, storși de emoție. Ca la un
semn, de-o parte și de alta a porților ferecate, copiii lui Allah ieșeau din
apatia generală și-și căutau menirea cu fervoarea celui însetat de miracolul
divin. Rugăciunea îi aducea pe toți într-o transă colectivă și le oferea hrana
spirituală în aceeași măsură cu o natură neînțeleasă de
energie a trupului. Evlavia îi întrema, le dădea forța să se înhame la
nenumărate temenele și mătănii. Acolo unde îi surprindea ora exactă, se roteau precum
acul unei busole delabrate, ce o cotise spre Mecca, în loc să arate nordul. Se lăsau în
genunchi și gângăveau fără tihnă, într-un dialog imaginar cu Profetul.
Transformarea l-ar fi șocat pe-un străin ce sosea pentru
prima dată în oraș. După ce se termina slujba, agarenii redeveneau aceleași
jucării stricate de mai-nainte. Minutele de venerație în care îngânau și
ascultau pildele din Coran, probabil că îi obosiseră peste măsură, căci se
lăsau moleșiți ca niște roboți scurtcircuitați. Altminteri, dacă nu i-ai fi
bănuit de vreo hipnoză colectivă, ai fi putut crede că o pală de vânt, venită
de nicăieri și așteptată de peste tot, le suflase în pânze, animându-i ca pe
niște păpuși învelite în caftane. Îi luase pe sus înfoiați, pentru a-i abandona
mai apoi inerți, odată ce stăpânul Soare le-a tăiat aripile. Oricum ar fi, se
poate spune că plutea în aer o predispoziție generală spre fabulație. Vipia aprindea
mințile, certifica părerile și relativiza certitudinile.
Cei o mână de europeni, pripășiți fără voie pe acele
meleaguri, făceam o figură aparte în marea masă a deținuților asiatici. Nu ne
osteneam câtuși de puțin să înțelegem litaniile liturgice ale celor ce ni se
arătau aidoma unor derviși din vremuri de demult. Preferam să le interpretăm
după bunul plac. În general, aveam alte preocupări, culpabile la trecerea
timpului, în spatele zidurilor apăsătoare care marcau izolarea de lume.
Unii alegeau să-și alunge plictiseala, ferchezuindu-se cu spor într-un petic de
oglindă. Pe cine ar fi dorit să impresioneze cu noul ”look” de promenadă? Poate
tocmai oglinda, privită redundant cu o înnoită stimă de sine. Alții își exersau
deprinderile sadice pe diverse insecte care avuseseră nenorocul să pătrundă în
pătratul de oțel, spre disperarea lui Jimmy care, atunci
când le privea, se simțea el însuși estropiat. Avea și de ce. Jimmy era
un galez spălăcit din Swansea, pescuit de malaezieni pentru comerțul în regat
cu prostituate asiatice, sclave ale plăcerii perfidului Albion, și nu e clar
dacă nu a fost castrat înainte să ajungă la noi. Altminteri, cam necioplit și
cu un pic de retard, dar un suflet bun. M-am convins de asta când, de câteva ori, a
intrat în altercații pentru mine. Nici eu nu i-am rămas dator. Dintre toți, cu
el mă aveam cel mai bine. Lipsurile neglijabile din
educație și calitățile sale predominante
m-au îndreptățit să-l îndrăgesc. Sufeream unul pentru celălalt și simțeam că ar
fi fost teribil de necăjit dacă, Doamne ferește, mi s-ar fi întâmplat ceva rău.
În ceea ce mă privește, nu aveam program la alegere. Eram obligat să-mi desfășor munca în folosul
Dumnezeu-știe-cui. Cerința suna pe cât de strident, pe atât de complicat,
în liniștea neverosimilă de dinaintea furtunii ce se pregătea să acapareze atmosfera
centrului de detenție Simpang Renggam. Să aștern pe hârtie tot ce-mi trece prin
cap. Pe bune? La prima vedere, sarcina nu părea așa de grea, dar, când ai
de intrat în miezul problemei, îți dai seama de dificultățile pe care le
presupune. Nici nu s-a mai pomenit așa ceva, ca un deținut să-și aleagă singur
subiectele de discuție. Unde ne sunt anchetatorii de altădată! Fără o selecție
a temelor, o
îndrumare acolo, cât de cât, gândurile mi se ciocnesc de-a valma. Mai ales că,
în cei 32 de ani petrecuți pe acest Pământ, am trăit câteva experiențe
dramatice, nu glumă, până să ajung în Malaezia. Poate chiar pentru mai multe
vieți.
Anii multiplicați în vieți paralele se reîntorc acum
pentru a-mi hrăni cugetul și a-mi persecuta neliniștile, mânați de la spate de
cerința absurdă. Cine știe, poate și alții îi declară la fel la ora bilanțului
de pe urmă, multiplicați, într-un ultim puseu de vanitate înainte de tăcerea
rece și totală. În starea în care mă găsesc, răscolit și întors pe dos, cu
nervii întinși la maximum, nedreptățile suferite defilează prin fața mea ca la
un spectacol de prost gust. Cea mai recentă a avut loc chiar aici, la Simpang Renggam. Totuși n-aș începe să scriu despre ele din prima. Dispariția
mea fizică mi-e mult mai prezentă în cuget. Aș lua-o invers din punct de vedere
cronologic. Momentul ăsta îl vizualizez cu maximă claritate în spatele ochilor
închiși, nu atât pentru că-i cel de pe urmă eveniment
din viața mea, ci pentru că se prefigurează a fi cel mai apropiat. În plus, ca
să fiu sincer, îmi cam ocupă mintea. Dacă îl scriu, măcar am certitudinea că l-am
depozitat undeva pe hârtie și poate nu mi se mai rotește prin cap.
Ce senzație ciudată! Sunt încredințat că nicio viziune nu ar avea forța să prevestească cu mai
mare acuratețe scena punerii în aplicare a sentinței judecătorești ce mi se
cuvine. Mi-a fost hărăzită împreună cu un proiector imaginar ce se activează în
cele mai stranii momente, undeva, în spatele frunții. Din zorii zilei în care
nu mai putusem închide ochii și până în clipa cea de pe urmă, se derulează cu
maximă claritate filmul execuției. Detaliile apar în prim-plan, pe rând sau bulucindu-se
toate deodată, încât să-mi pot alege. Se trag mai multe duble, se taie, se
montează cadru cu cadru într-un making-of
derulat înainte și înapoi. Scaunul electric sau injecția letală. Sau, poate,
gulerul înălțător confecționat din fuior de cânepă indiană, împletit mărunt și
înnodat trainic. Acestea par a fi cele mai apropiate de sufletul meu. Mi le pot
imagina pe tustrele și suprapune peste realitatea palpabilă, ca holograme în decor.
Execuția cu foc de armă, nu. Mi se pare macabră și de prost gust. Nici nu cred
că se mai practică în vreme de pace. Mi-a fost de ajuns că i-am văzut
reluați
de atâtea ori la televizor pe Ceaușescu și pe a sa ”sinistră”. Legați la mâini și răpăiți
de gloanțe, în umbra cazematei din Târgoviște.
N-am nicio explicație de dat. Nu știu prin ce metode
oculte pot să vă descriu cu acuratețe dispariția mea, uzând de amănunte. Mi se întâmplă să vin
în contact cu ele și le iau ca atare. Psihiatrii ar numi asta psihoză și m-ar
trimite direct într-un ospiciu, dacă n-aș fi deja închis. Pentru mine, rămâne
doar un miracol și nimic mai mult. Preotul citește din vârful buzelor o binecuvântare
care suspendă timpul și ajută sufletul robului lui Dumnezeu să se elibereze.
Îndată ce pișcătura ca de țânțar, gâtuirea sau șocul de defibrilator s-ar face
simțite, omniprezentul doctor legist cu rol de agent constatator și-ar șopti în
barbă satisfăcut: ”Trupul e pe cale să amorțească. Agonia s-a instalat.” Un
tremur oribil reprezintă ultima dovadă de viață. În schimb, creierul? Pentru el
începe o goană sălbatică. Întreaga existență se derulează în ritm accelerat,
retrospectiv, nealegându-se ce a fost bun și ce a fost rău. De ce s-ar alege
acum, dacă în timpul vieții nimeni n-a fost în stare să cumpănească? Mii de
frânturi de gânduri scânteiază în aceeași secundă, se ciocnesc, se amestecă, se
înlănțuie. Și, printre ele, convingerea că trebuie să se termine odată, că
timpul a parcurs ce era de parcurs, iar sentința cea mai grea și nedreaptă ar
fi prelungirea vieții. Așteptarea devine o povară greu de dus. Efortul minții
epuizează celula nervoasă și nu permite regenerarea ei. Întoarcerea de ”dincolo”
presupune așternerea demenței peste un creier vlăguit. Ca într-un tratat de
tortură psihică, gardienii întrețin tensiunea, casapul pare hotărât, dar, când
să facă pasul final, se sucește pe călcâie.
E absurd! Oprirea execuției reprezintă o ticăloșie de
neiertat. O formă de barbarie cum nu s-a mai văzut într-o lume care se crede
civilizată. Printre ruinele civilizației, eu mai lipseam, să ies bălăngănindu-mă,
ca un om al peșterilor care-și ostoiește motivația de a
trăi din zvârcolirile sufletelor celor nefericiți. De altfel, e singura
care mă ține în viață, cât de cât preocupat. Doza de ură narcotică, de drog
pătimaș, pe care mi-o extrag din privirile tulburi și neputincioase, se cere a
fi crescută. Pe mine mă întreține ura, nu iubirea. Dacă aș fi fost lipsit de
însușirea să pot urî cu patimă, cred că toată mânia s-ar fi întors împotriva
mea. Aș fi sfârșit izbindu-mă cu capul de toți pereții celulei. Aș fi pictat cu
sânge proprii mei creieri într-un tablou inedit, reprezentând o mostră de postmodernism
paroxistic. Uneori, mă mai încearcă astfel de gânduri negre, de autoflagelare,
însă le risipesc rapid, cu ură. Reușesc să fac din ură antidotul suprem. Mi-am dezvoltat această abilitate încă din vremuri de
demult. Am fost pus în fața unor situații umilitoare de mic. Asta m-a călit,
mi-a dat dinți de șcrâșnit și furie de nestăpânit.
II
Pe vremea aceea,
locuiam șase suflete (doi adulți și patru copii) la etajul doi al unui bloc
comunist, într-una dintre cutiile locative ‒ ”de piuneze”, cum li
se mai spunea, pentru că erau mici și înghesuite ‒ ce se găseau din belșug
urcând scările nenumăratelor turnuri ale orașului. Îmi făcusem o manie din
asta, aproape săptămânal urcam pe construcția paralelipipedică de deasupra
apartamentului nostru. Mă simțeam liber pe terasa liftului căptușită cu carton
bitumat și smoală. Eram doar eu și scheletele mele de dinozauri cu vertebre și coaste din aluminiu, într-o prezentare de forme
și dimensiuni pentru toate speciile pământului. Fiecare schelet fusese conectat
printr-un fel de cordon ombilical confecționat din cablu coaxial, care cobora lin până
la marginea terasei, apoi se lăsa brusc în jos, peste parapet, de parcă cineva și-ar fi pus în gând să coboare în rapel sau să urce până
la mine pentru a-mi face rău. Asta mă îngrijora puțin, ca, de altfel, și
poziția monștrilor scheletici turnați în metalul
alb. Se prezentau în formație de asalt, orientați oblic față de planul terasei,
neacceptându-se vreun grad de eroare, ca o armată ordonată care, la cel mai mic
semn, ar fi fost în stare să se repeadă la un inamic invizibil. Abia mai târziu,
când am fost în stare să discern realitatea din
jurul meu, m-am dumirit că punctul himeric pe care îl săgetau cu țeava
longitudinală, de dimensiunile unei lănci, nu avea nimic în comun cu vrăjmașul
imaginat de mine. Nici măcar nu era o ființă, reală sau mitologică, așa cum
crezusem inițial, ci doar un oraș mai mare decât al nostru, situat la sute de
kilometri distanță, dincolo de Dunăre. Și am mai aflat că rostul acelei
desfășurări logistice ținea de evadarea din ceea ce numisem ”televiziada
ceaușistă”.
La început, urcam pe bloc fără a face vreo conexiune
între imensele creaturi preistorice și altele mai mici și mai actuale,
respectiv puricii care însoțeau, de cele mai multe ori, imaginile mișcătoare de
pe micul ecran. Eram atras de o realitate ceva mai îndepărtată și, datorită
acestui aspect, vedeam o panoramă fără imperfecțiuni. Îmi plăcea să privesc în
zare dimensiunile orașului până hăt departe sau să mă las cotropit de gânduri
bizare despre fantasme din alte lumi.
Uneori, se întâmpla acolo sus un fenomen ciudat. E
adevărat, doar vara. Terasa blocului devenea spațiu de promenadă și de
petrecere a timpului liber, de la care nu se dădeau în lături cei mai voioși
dintre locatari. În așteptarea concediului pe litoral, mămici și bunici
respectabile își dezgoleau trupurile albe și îmbrăcau costumele de baie, pentru
a se întinde la plajă pe câte-o pătură mai ponosită. Soții lor, cu brațele
oțelite pe șantierele patriei și câte-un tatuaj scrijelit pe bicepșii
proeminenți, nu pierdeau vremea aiurea. Se angrenau în încleștări energice, pitrocind zarurile și pulurile la table sub ligheanele
antenelor pe post de umbreluțe. Abia de reușeau să pună de-o linie, două,
acolo, că se încingeau și rămâneau fără vlagă, ca niște pești abandonați pe uscat. În atare situație, cum e și
firesc, procesul de călire a oțelului urma să se desăvârșească într-un ochi de
apă cu gheață. Procedura respecta toate standardele, se desfășura ca la carte, cu normativul adus
la zi și interpretat la literă. Ochiul de apă se revărsa din găleată atunci când
se scufundau printre cuburi de gheață mai multe
sticle de bere deodată.
Dar cea mai mare forfotă, ca de elicopter aterizat pe un
heliport improvizat, se stârnea când toată suflarea microbistă din oraș aștepta
vreun eveniment sportiv, neinclus în grila de programe a unicului post teve național.
De altfel, majoritatea partidelor de fotbal se difuzau doar la radio, simulând
încleștarea din teren și stimulând imaginația ascultătorilor mai ceva ca o
piesă de teatru radiofonic. Chibiții nu lipseau. Fie meci în cupele europene,
fie de turneu final, nu conta. Pe ploaie, vânt sau caniculă, erau la datorie. În
astfel de momente, fotbalul prevala în fața altor îndeletniciri și acapara
discuțiile începute la gard sau pe terasă pe
felurite teme. De parcă ața îi atrăgea pe respectabilii
domni spre un punct de interes comun. Fotbalul rezolva și disputele
casnice, și certurile la serviciu, instituindu-se tacit un armistițiu
provizoriu până după consumarea evenimentului. Ei bine, în astfel de momente, energiile
disponibilizate se mutau în altă direcție. Toată lumea își doreau să vadă
meciul la vecini, nu la cei de apartament, ci la cei de peste Dunăre. Pentru
îndeplinirea unui asemenea deziderat, se impuneau câteva reglaje de finețe la monștrii
de pe coama blocului. Cine cunoștea vreun electronist putea spune că l-a apucat
pe Dumnezeu de picior. Instalarea unor decodoare de semnal demodulat sau a unor
amplificatoare de antenă reprezenta noua rațiune de trai la bloc. Înflorise
chiar un comerț ambulant cu tot felul de componente electronice. Pe scările ce
duceau sus, pe terasa scheletelor preistorice, apăruseră ambuteiaje și timpi
prețioși pierduți în trafic. Evident, lumea grăbită dădea curs unor timide
vociferări și nemulțumiri, cu teama de a nu pierde fluierul de start. Pătrunderea
pe ușa metalică, prin care se făcea legătura cu platforma de deasupra
mușuroiului rectangular, construit din cutii de piuneze, era privită deja ca o
mare victorie.
Gata să înfigă steagul, capul familiei încerca să
corecteze orientarea antenei în funcție de adierea vântului. Spera ca zeița
Fortuna, capricioasă de bună seamă, în asentiment cu undele hertziene din țara
vecină, să-i surâdă de astă dată. Se instala cu mâinile în jurul suportului metalic
și cu urechea ciulită spre balustradă, pentru a recunoaște vocea nevesti-sii
care țipa de la balcon: ”Mut-o mai la stânga!... Mai la dreapta!... Dă-i, dă-i!...
Las-o-așa!” Din toate piepturile ‒ și de la celelalte blocuri ‒ se năștea o
antifonie colosală care urca și cobora pe diferite voci și tonalități. În acele
momente, îmi luam tălpășița de pe bloc, pentru că-mi plăcea să
stau singur și să simt egoist mângâierea razelor spre asfințit.
În acea amiază, când am deschis ușa metalică ce-mi
stăvilea lumea inefabilă și grotescă în același timp, populată de monștri
înfricoșători și vise purtate de o pală de vânt, ca o pasăre în survol, cerul
mi se arăta străin și păgân. Părea că se prăbușește peste mine, iar apăsarea sa îmi
golea plămânii într-o expirație fără sfârșit. După ce gura de aer se risipea în
vânt, evacuată printr-un oftat prelungit, îmi expiram saliva, sângele, organele,
măruntaiele. Tot miezul ființei mele viscerale, până la piele, era expulzat de
o forță nepământeană care îmi regla presiunea printr-un gol interior
incomensurabil.
Tocmai trecusem în clasa a doua primară și dădusem peste
un necaz mare de tot. Într-una dintre recreații, câțiva colegi mă umiliseră
crunt în fața întregii clase. Privită cu ochii încercați ai adulților, capabili să dozeze lumina ce se revarsă
asupra lor sau să vadă în beznă, secvența de realitate nu reprezintă o noutate.
În schimb, reacțiile din sufletele copiilor sunt noi și uneori imprevizibile. Multiplicată
la nesfârșit prin gesturi și replici ce se transmit din generație în
generație, scena poate fi evocată ‒ cu un termen care mai târziu va face furori
prin consiliile profesorale ‒ drept ”hărțuire”, după englezescul ”bullying”.
Noi îi spuneam mai neaoș ”cătrănire”. De fapt, aceeași Mărie cu altă pălărie. Învățătorul
chemat degrabă, taman când începusem să-mi fac singur dreptate, scos din minți, și
să împrăștii pumni în stânga și-n dreapta, considerase de cuviință să mă pedepsească
tot pe mine. Fusesem aruncat în genunchi în fața clasei, pus la colț, cu
mâinile ridicate deasupra capului, ca un prizonier capturat în cine știe ce
confruntare vitejească. Vreme de aproape o oră, am avut suficient timp la
dispoziție pentru a-mi imagina felurite scenarii ale căderii mele la datorie,
până ce furnicături din ce în ce mai dese îmi dădeau senzația că brațele mi se
goliseră de ultimii stropi de sânge și nu se mai puteau întoarce din amorțeală.
Ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, a doua zi, mama trebuia să-și facă și ea
drum până la școală, conform uzanțelor. Era musai să fie informată personal
despre derapajele comportamentale ale odraslei sale, de
neiertat, după cum se exprimase pretențios zbirul de la catedră. Iar eu ar fi
trebuit să-i dau vestea cea mare.
Venisem direct de la ore, cu ghiozdanul în spate. Doream
să-mi pun ordine în gânduri și să stabilesc ce am de făcut până ce voi da ochii
cu mama. Cu ce versiune ocolitoare să mă prezint în fața ei? Cât de subtilă să
fie minciuna pentru a mă putea confrunta cu ea și a doua zi, în fața
învățătorului, sau cât de mult pot îndulci adevărul pentru a-l face acceptabil?
Toate aceste ecuații semantice îmi dădeau cu rest. M-am tras mai într-o parte
pe casa liftului, cu genunchii lăsați peste parapet. Îi antrenasem într-un
balans de pendulă care cântărea secundele, fără a-mi ocupa atenția. Contemplam
umbrele mișcătoare de la baza edificiului. Mașini și oameni de dimensiunile
unor piese de șah viermuiau de colo până colo pe cimentul păstos. Nu găseam niciun
rost în toată viermuiala aia și nici nu cred că exista vreunul. Acele figurine
însuflețite viețuiau degeaba. Dacă exista totuși un scop, aflat la confluența
năzuințelor lor mărunte, cu siguranță le era necunoscut. Putea fi un scop
transcendent, imposibil de înțeles. La fel de neînțeles ca foaia de parcurs a leucocitelor
ce viermuiesc prin corpul uman, încoace și încolo, fără a da socoteală
individului ce le găzduiește. Sau ca neghiobiile vieții de zi cu zi, privite
printr-un ochean întors și interpretate la scara
istoriei.
În ceea ce mă privește, și asta face diferența, rațiunea
pentru care mă aflam acolo mi se releva din ce în ce mai structurat, avea
claritate. Ultima manifestare de voință a existenței mele purta pecetea
drumului spre neant. Ce panoramă stranie! Lacrimile prinseseră a se forma în
colțul ochilor, încețoșându-mi privirea. Umbrele de jos păreau să nu mai fie
așa depărtate. O plapumă alburie, transparentă, moale, s-ar fi așternut peste
ele. Dacă aș fi sărit, aș fi putut să le prind ca pe niște gâze plăpânde. Simțisem
dinainte apăsarea cerului, dar acum și pământul se comprima puternic, prinzându-mă
la mijloc și strivindu-mă puțin câte puțin cu o menghină termosensibilă,
conectată la stările sufletești.
Într-un târziu, m-am lăsat pe spate, cum puteam, la fel
de bine, să mă las în față, unde era golul cel mare. Așa s-a nimerit. Am rămas
mult timp întins acolo, cu ochii închiși, golit de orice gând, ca după o mare
încercare. Figura amenințătoare a învățătorului care îmi cerea să vin cu mama
de mână la
școală pălise și în cele din urmă a dispărut din
mintea mea. M-am ridicat, mi-am scuturat de praf uniforma și am pornit-o agale pe
scări, cu ghiozdanul care mă trăgea ca un magnet, să
intru în pământ de rușine. Orele de școală se terminaseră de mult. Dacă
m-ar fi întrebat cineva de unde vin la ora aia cu uniforma mototolită și agățată
neglijent de trupul scheletic, ca un umeraș,
n-aș fi avut nicio minciună pregătită să răspund. Mintea mi-era în altă parte,
la ce s-ar fi putut întâmpla dacă...
Să fi sărit atunci, aș fi salvat pământul de o umbră în
plus. Aici, în închisoare, mi-e infinit mai greu să-mi procur mijloacele
necesare… Măcar că mă pot gândi la asta. Din acel moment, am simțit că sunt
înzestrat cu o ură și o ciudă nestăpânite, pe care le pot amplifica la
nesfârșit.
III
”Funest, macabru, spectaculos! Venin scârbos țâșnind din
toți porii ființei tale pentru a fi canalizat cu abilitate spre zonele
sensibile ale cunoașterii, adormind rațiunea, de parcă ai fi scris cu o peniță
otrăvită. Ostilitate cizelată cu măiestrie de giuvaergiu. Bravo!”, se aude o
voce exaltată trecând pe lângă mine, într-o reverberație cristalină,
propagată până la capătul coridorului. Această avalanșă de epitete, alternând
între cele două extreme, elogioase și injurioase, pur și simplu mă năucea. Nu mai știam ce s-a ales de mine. Nici măcar în ce cotlon
al închisorii fusesem adus. Cel care se exprimase în acest mod bizar stătea
întors cu spatele și privea contemplativ pe fereastră. Ai fi putut crede că i
se adresează cuiva din exterior, dar într-un perimetru izolat de lume ca
acesta, orice mesaj care să părăsească încăperea nu-și găsea niciun rost. Abia
când s-a întors cu un gest mașinal de stânga-împrejur, am recunoscut un
mandarin între două vârste, cu obrajii supți și cuprinși de o paloare cadaverică.
Pe ecusonul brodat la piept cu litere meșteșugite, am putut citi: Datuk N. Sivanthandan. Dacă n-ar fi fost uniforma militară și niște
ochi scânteietori, care trădau inteligență, probabil că psihologul închisorii s-ar
fi confundat lesne cu unul dintre deținuții asiatici care mișunau precum
gândacii de bucătărie prin tot spațiul de detenție. Iar cel căruia i se adresase,
uitându-mă cu atenție în jur, nu puteam fi decât eu. Alături, străjuind cabinetul
psihologic (în cele din urmă îl reperasem) mai
erau doar vreo doi caralii impersonali, cu rol decorativ. Am răspuns cu un
zâmbet fâstâcit, ceea ce i-a dat apă la moară mandarinului și a început să
macine vârtos: ”Dar, te rog, nu te mai inspira din cărțile pe care ți le-am trimis.
Am crezut că-ți sunt necesare pentru a-ți potoli setea de lectură, nu pentru
inspirație. Vreau să cunosc trăirile tale sincere. Doar așa te poți elibera de
această ură care te mistuie neîncetat și te veștejește lăuntric. Mai ales, dacă
avem în vedere că singura eliberare la care te poți aștepta este…” A tăcut
brusc, ca în preajma unei gafe, încât am intuit ce-a vrut să spună: ”este cea a
minții”.
Și-ar fi dorit recalibrarea discursului pe coordonate ceva
mai vesele. N-a fost să fie! De data asta nu i-a ieșit pasiența. Am perceput
străduința sa de a-mi vorbi afabil ca pe acea bunăvoință arătată de un violator
victimei sale neajutorate, legată de mâini și de picioare, înainte de a-și
începe acțiunea. Starea mea de spirit refuza cu obstinație orice apropiere de
vreun reprezentat al statului care-mi siluise toate simțămintele umane. Vorbele
lui se potriveau ca nuca-n perete cu suferința mea. Nu mi-a fost dat să aud
ceva mai indolent decât cuvintele cu care încerca să mă atragă spre o mișcare
coordonată: ”Mă gândeam c-ai să te bucuri că lucrăm împreună și vei manifesta
mai puțină reținere. Pentru că, dincolo de tot ce ne
separă, avem un interes comun și acesta este
să facem traiul cât se poate de suportabil în condițiile date. Dacă ai frământări, le discutăm și încercăm să le
rezolvăm. Cum te-ai acomodat cu atmosfera? N-ar
fi bine s-o mai destindem un pic? Uite, poftim, ți-am adus un exemplar dintr-un
ziar românesc. Ce zici? Sper să-ți facă plăcere. De când n-ai mai citit ceva în
limba maternă? Avocatului tău trebuie să-i mulțumești, în primul rând. El a
făcut rost de ziar, probabil de pe la ambasadă. Sau s-o fi întâlnit cu vreun
turist de prin ținuturile de unde-ai apărut. Parcă poți să știi! Auzind că avem
astăzi întâlnirea săptămânală, mi l-a dat în mod special ca să-ți fac o bucurie.”
Am luat ziarul din mâinile mandarinului cu un strop de curiozitate, dar și de reticență. Ca și
cum aș fi prevăzut ceva rău...
Caracterele încremenite pe hârtia poroasă de câteva zile se
ridică degrabă dintre coloanele cernite și capătă un ecou neverosimil, propagat
pe căi nebănuite în cupola țestei mele. Scrie despre mine de parcă aș fi o
personalitate a întunericului, un demon, într-un grai pe care nu-l mai
folosisem de mult (și aici recunosc singurul adevăr spus de mandarin): Abandonat de familie de la vârsta de 9 ani,
a ajuns un dealer de droguri de temut în Asia. Acum își aşteaptă condamnarea la
moarte în Malaezia. Îl cheamă Laurenţiu Pal şi are 32 de ani. Tânărul a fost
reţinut de autorităţile din Kuala Lumpur pe când încerca să treacă de filtrul
de securitate de pe aeroport cu două geamantane în care strecurase printre
lucrurile personale și o cantitate de peste 3 kg de metamfetamine. E acuzat de
trafic de droguri de mare risc. Arunc ziarul cât colo. ”Dumb fuck! Stop!
Ajunge! Asta nu e terapie, e război psihologic în toată regula. Iar noi doi suntem
în tabere adverse. Să vă intre bine la cap!” Parcă
mi-am ieșit din minți. Am izbit cu piciorul într-un scaun, făcându-i pe cei doi
caralii să se deplaseze de la locul lor și să ia o atitudine vigilentă.
Dușmanul imaginat nu-și pierde calmul, de parcă ar fi
prevăzut tiparul meu de comportament, indexat cu grijă în fișierele minții sale,
pe căprării. Se repliază rapid și-mi vorbește pe un ton suav care dezarmează: ”Poate
e o neînțelegere. Nu mi-am închipuit ce conține ziarul,
că ar putea să te neliniștească. Aș vrea să trecem peste asta. Observ că
suferi și-mi dau seama că avem în față o chestiune delicată. Dacă vrei, o vom
relua altădată. Mi-a plăcut parabola cu pictura. Interesantă prin originalitate
și exotism. Ți-aș răspunde cu o altă parabolă, mai apropiată de realitatea
zilelor și locurilor noastre; poate ai aptitudini să devii un pictor talentat,
n-am de unde să știu; dar nici nu vreau să aflu. Ar fi păcat să-ți irosești
talentul pe pereți, proiectându-ți propriii creieri, după cum singur te-ai
exprimat atât de plastic: «ca într-un
tablou de postmodernism paroxistic». Pentru început, ca măsură specială hărăzită
unui așa artist cu aptitudini deosebite, am putea să-ți întărim paza sau să te
conducem pe izolator. Asta depinde doar de tine, dar, sincer, sper să nu fie
nevoie. Acum, ar fi bine să te liniștești și, când vei avea dispoziția
necesară, să scrii câteva rânduri despre momentele plăcute din viața ta, cele
care emană liniște sufletească, iubire, înțelegere. Sunt convins că ai trăit și
astfel de episoade care să-ți relaxeze trupul ori mintea. Și, mai ales, să te
ferească de zbuciumul acesta lăuntric.”
Condamnarea la viata - Marius Carbunescu, editia 2021 - eMAG.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu