IV
Automutilarea n-a reprezentat niciodată o soluție rezonabilă pentru mine, așa cum bănuiesc că a interpretat mandarinul la ultima vizită. O fi el psiholog, dar nu se pricepe deloc la oameni. Cel puțin, nu la cei europeni. E adevărat că ceilalți deținuți ar fi dat orice să facă rost de vreun ac sau vreo lamă cu care să-și înțepe te miri ce bucăți din trup, pentru a încăpea pe mâna infirmierelor de la spitalul penitenciar. Dar nu eram eu acela care să se preteze la asemenea grozăvii. Nici în cele mai cumplite momente de disperare n-aș fi putut să concep o atare rezolvare. Nu mi-au plăcut jumătățile de măsură. Moartea, da. Are în ea o aură de demnitate. În plus, alimentarea propriilor obsesii mă flagela suficient pe interior ca să-mi mai doresc hăcuirea și la suprafață. Aveam deja infirmiera mea, trecută demult de prima tinerețe ‒ dacă judecăm după vârsta la care mi-a apărut pentru prima dată în fața ochilor adormiți ‒ pe care o visam noapte de noapte în lungi coșmaruri.
Se dăduse stingerea de ceva vreme în celula
supraaglomerată. Saltelele deșelate atârnau ca niște hamace, prinse doar la
colțuri, sub greutatea locatarilor din paturile suprapuse. Un sforăit baritonal
își găsise ecou într-un alt colț al camerei. Nimeni nu mai zvârlea cu obiecte
în membrii duetului. Era inutil. Cei care o făcuseră cândva s-au resemnat și,
vrând-nevrând, s-au obișnuit așa. Sunetele horcăite intraseră
pe lista manifestărilor firești. Notele muzicale grave făceau parte
dintr-un fond acustic ce ținea de decor.
Deși mă detașasem complet de mediul înconjurător al celulei, pentru obsesiile mele se consuma cel mai
neplăcut moment al zilei. Mă foiam când pe-o parte, când pe alta. Pentru a nu
știu câta oară, încercam să închid ochii obosiți. Cum dădea de întunericul de
sub pleoape, apărea ea. În halatul ei alb, se îndrepta glonț spre patul cu
mușama maronie pe care stăteam eu, culcat pe burtă, cu pantalonii suflecați sub
fund. Ținea în mână săgeata pe care-o arunca de
la distanță, ca la un concurs de darts, direct în fesa mea. Atingerea țintei mă
făcea să deschid ochii instantaneu, să cambrez și să pipăi pulpa piciorului
care începuse să amorțească. Această scenă se repeta când la stângul, când la
dreptul, după cum un rotisor ceresc căuta să mă perpelească, întorcându-mă pe
toate părțile deasupra flăcărilor iadului. Până la urmă, reușeam să adorm epuizat
și îngrozit de duhul asistentei de gardă la palatul obsesiilor mele.
Dimineața, când gongul a sunat de trei ori, ca la teatru,
m-am trezit cu o teribilă amorțeală a coapsei. Cobora cu furnicături fine spre
genunchi, gambe, trecea de fluierul piciorului și se oprea la degetul cel mic.
Piciorul se mișca anevoie, de parcă un ghips imens îl cuprinsese dintr-odată.
În somn, o gheară metalică mă apucase de fesă și mă ținea strâns, în timp ce un
ac teșit la vârf pătrundea dezinvolt prin mușchiul contractat, risipind fungi
de penicillinum ge printre țesuturile jupuite de pe os sub formă de fâșii. Prin
pâcla dimineții, un halat alb se depărta de patul meu, în zgomot de tocuri. Voiam
să-l spionez, să văd încotro se îndreaptă, simțeam că are o misiune importantă de îndeplinit și levitam pe urmele lui. A părăsit
încăperea pentru a nimeri într-un coridor nesfârșit și întunecos, ca un labirint,
cu uși deschise pe stânga și pe dreapta. Doar așa, prin golurile de ușă, mai
răzbăteau fâșii și pătrate de lumină ce îndulceau obscuritatea. A cotit-o pe una dintre acele uși cu siguranța unui
perceptor care-și cunoaște bine rău-platnicii și a coborât scara circulară ce
dădea spre o cămăruță minusculă, unde încăpeau doar un aragaz cu două ochiuri,
veșnic murdar de cafea dată în fiert, și o butelie. De data asta, deasupra
flăcării albăstrui nu bolborosea lichidul maroniu, ci o crăticioară plină cu
apă în care se scufundase ceva nedefinit. Câțiva stropi
fierbinți au sărit pe halat, dar n-au fost băgați în seamă de mintea ce trăda o
altă preocupare.
Două mâini dibace au luat cleștele și au scos din apa
clocotită o cutie metalică, încă aburindă. Metalul se albise și arăta deformat
pe alocuri de la atâta fiert în bain marie. Cutia se calcinase și aproape că nu
se mai deschidea. A fost nevoie de o daltă și un ciocănel care au luat la țintă
cantul capacului, până ce acesta a căzut în
lături. Înăuntru, învelite în tifon, apăreau rând pe rând piesele unei arme sterile. Prima
dată a ieșit la iveală pistonul, apoi cilindrul de sticlă cu multiple gradații,
piesa metalică care fixează cilindrul și multe,
multe ace cu vârful teșit și terminate cu o protuberanță metalică de
dimensiunile unei piulițe. În cele din urmă, acul este adăugat ultimul la ceea
ce arăta, asamblată, ca o seringă gata de a intra în acțiune.
Un întreg proces ritualic se desfășura sub ochii mei
pentru a face deznodământul previzibil și mai chinuitor. O pilă mică tăia gâtul
îngust al fiolei de ser fiziologic, care se rupea apoi cu un pocnet surd. Acul
montat la seringă extrăgea lichidul incolor și-l deșerta peste pudra din
sticluța de penicilină. Se agitau bine atât sticluța, cât mai ales, ochii
minții care urmăreau mișcarea impulsivă. Dopul de cauciuc era înțepat din nou,
pentru a extrage amestecul rezultat, iar pistonul urma traseul invers, până
când o picătură de substanță se prelingea pe vârful acului. Toate aceste
operațiuni trebuiau efectuate cu maximă dexteritate, pentru ca lichidul din
seringă să nu precipite pe ac. Ei bine, în acel moment al supliciului,
procedura se risipea, întrând în joc fantezia asistentei care niciodată nu
folosea același truc pentru a perfora pielea, ca a doi obrăjiori de copil,
pistruiați și tumefiați pe alocuri, cu bucata de pantalon rulată sub fund.
Uneori înfigea acul de la distanță, și-l monta mai apoi la seringă. Alteori arunca seringa cu totul și-o vedeai unduindu-se în vârful
care-și atinsese ținta. Dar cel mai des îmi croia câteva dosuri de palmă
peste fund și abia când mă așteptam mai puțin venea și împusătura ca de suliță.
O astfel de varietate era bună doar pentru aburit mintea, căci efectul se arăta
întotdeauna același: amorțirea piciorului de la coapsă în jos; prinderea sa,
fără sorți de scăpare, cu o gheară de oțel. Imaginea se perpetua la nesfârșit
atunci când încercam să închid ochii în intimitatea saltelei mele ca un hamac
și doar oboseala extremă reușea să mă elibereze de ea. Iar când mă trezeam, o
luam de la capăt cu senzațiile bestiale.
Obsesia asta mă bântuie dinainte să ajung la Simpang
Renggam. Ce zic eu aici? Încă de copil am nopțile agitate. Astfel de secvențe
au marcat copilăria mai multor generații. Eu încă n-am avut de pătimit ca alții pe vremea aceea, decât atunci când se nimerea să beau apă rece de la cișmea și-n clipa
următoare mă pricopseam cu roșu-n gât. Teama se transformase cu timpul în
psihoză. Colegii mei, ai căror părinți cu dare
de mână știau ce-i mai bine pentru odraslele lor, aveau fundul înțepat și când plesneau
de sănătate. Erau capsați preventiv, ca să fie
feriți de boli. Săptămânal, își luau fiola de Moldamin în buzunar și mergeau la
dispensar, de unde se întorceau cu piciorul anchilozat. Dacă aruncau fiola în
primul coș de gunoi întâlnit în cale sau uitau să se prezinte la camera de
tortură, riscau să rămână cu ambele picioare anchilozate. Toleranța la astfel de gesturi necugetate era minimă,
iar cu părinții habotnici nu te puteai pune. În numele sănătății tinerelor vlăstare, ar fi fost în stare
să dărâme munții. Terapia suna ca o condamnare, între un an și șase luni, în caz de bună purtare. Medicii
aveau de prescris doar tratamentul, nu și pedeapsa, și se alegeau cu câte un
pachet de Kent sau o cutie de Ness pentru fiecare rețetă gratuită. În drumul către
școală, târând ghiozdanele grele, jumătate dintre colegi șchiopătau ușor.
V
Așadar sunt un fricos care tremură
de zguduie pământul până și la banală injecție, iar
de aici s-a dezvoltat un întreg complex de temeri. În condițiile de față,
amenințările mandarinului cu transferul la
izolator aduceau a discuție despre funie în casa spânzuratului. N-am avut niciodată ocazia să
calc pe la izolator, slavă Domnului, în modesta mea experiență de pârnăiaș. Însă
am văzut cum arătau acei condamnați care
reveneau de acolo și le-am auzit poveștile cumplite. Toți proscrișii care
fuseseră cândva oameni viguroși nu mai aveau nevoie să-și bată gura de pomană
și să ne prezinte ororile pe care le-au îndurat, era îndeajuns să-i privești; înfățișarea
lor vorbea de la sine. Monstruozitățile fuseseră dăltuite pe propria piele. Apoi,
dacă doreai să aprofundezi subiectul, sigur, aflai din gura uneori știrbă a
acelor stafii vorbitoare detalii înfiorătoare despre ingredientele izolării: inconsistența
hranei (transformată într-o zeamă lungă de orez), lanțurile de la mâini și de la
picioare (care brăzdau șanțuri adânci în carnea vie), șobolanii,
păduchii, umezeala insalubră, mirosurile fetide, lipsa iluminatului natural (înlocuit,
ca într-un tratat de tortură psihică, cu bezna din timpul zilei și cu o lumină
puternică de neon ‒ noaptea), dormitul în picioare sau pe scaun pentru că nu
exista pat și câte și mai câte, de ți se zburlea părul pe spinare. Toate astea se
transformaseră în amănunte picarești încrustate, de altfel, așa cum am mai
spus, ca o mărturie vie, pe figurile împietrite ale celor întorși din infern.
Devenise o motivație puternică pentru mine, aproape un țel, să nu am de-a face
cu așa ceva. Îi spusesem și lui Jimmy că aș muri de spaimă, în primul rând,
dacă m-ar lăsa singur
să ajung acolo. Gheara de oțel s-ar înfige teribil și total în carnea mea, m-ar despuia de organe și mi-ar extrage
sufletul, golindu-l de conținut. Așa încât am lăsat-o mai moale cu răzvrătirile
și aerele de rebel incurabil ‒ cele autentice, pentru că în sinea mea spuneam
multe ‒ în condițiile în care amenințările, nu tocmai voalate ale mandarinului,
și-au produs efectul scontat și m-au umplut cu neliniști.
Chiar dacă acceptasem provocarea mandarinului de-a mă
apuca de scris, mă încerca totuși un sentiment, nu știu cum să-i spun, de mânie
amestecată cu lehamite față de psihoterapeuții ăștia. De ce le-o fi trebuind
iscodirea trecutului meu sordid? La ce-i ajută? Cară tot
timpul după ei un bolovan care nici măcar nu le aparține. Trăiesc poveștile
altora, preocupați de problemele lor imunde, când mai precaut ar fi să-și pună
ordine în viața personală. Nu m-ar mira să aud că și cel care mă descoase în
aceste momente are o existență infectă, cu o soție bolândă și un copil
oligofren, pe care trebuie să-i întrețină dintr-un salariu de mizerie. Lui
să-mi deschid eu sufletul, unuia care suferă mai rău decât mine? Care se lasă
folosit de un sistem represiv (aka reeducativ) și-și vinde sufletul pentru un
pumn de arginți? Probabil că neputința de a se salva pe sine a reprezentat un
criteriu esențial pentru angajarea în penitenciar. Îmi și imaginez cum s-a
desfășurat cooptarea lui în echipa de la Simpang Renggam: la presiunile organizațiilor
internaționale responsabile cu apărarea
drepturilor omului, cerberii sistemului penitenciar
se pricopsiseră în organigramă cu un post care le stătea ca un os în gât, cel de psiholog. Pe un tărâm al
pierzaniei, unde nimeni nu dorește să fie salvat și nu are nevoie de salvatori,
ce s-or fi gândit? ”Ia să organizăm noi un concurs cu criteriile întoarse pe
dos, pentru a găsi o persoană competentă, care să
corespundă scopului ascuns; pe aceea o angajăm ca psiholog și gata; treaba-i
rezolvată!” Va fi pusă să tămăduiască conștiințe, deși ar putea, la fel de bine,
purta o patalama de ”torționar de suflete”. Aș fi băgat mâna-n foc că așa se
întâmplase și că așa a ajuns Sivanthandan să diriguiască pe aici.
”Trebuie să ajungi să te cunoști. Sunt prezent ca să te ajut. Doar așa te vei împăca cu tine
însuți.” Fuck off! Vorbește ca un popă de țară. Mântuire. N-am nevoie de așa
ceva! Nu-s eu dintre aceia..., dar n-am încotro. Pentru a căpăta cărți împrumut
și, mai ales, pentru a fi la îndemâna mandarinului, nu uitat prin cine știe ce
carceră jilavă, cu lanțuri la mâini și la picioare, trebuie să-i fac hatârul și să-i scriu
compuneri despre viața mea personală. Mama ei de viață! Jimmy
mi-a ținut isonul și m-a sfătuit să nu mai zăbovesc cu dilemele
prostești, dacă să mă apuc de scris sau nu, pentru că îmi produc mai mult rău. E musai
s-o fac! Mai ales că avea și el vreo două cărți poștale de completat,
iar pentru caligrafierea lor ar fi îndurat orice caznă în loc, atât îi era de anevoie.
Așa că mă punea tot pe mine. Nu i-o luam în nume
de rău. Săracu', pe lângă problemele cu școala, mai era și stângaci, de parcă ar
fi pictat când era pus să se semneze. I-am povestit câte ceva despre mine, ce
mă reține să-mi divulg trecutul în fața mandarinului, și mi-a întărit prin
cuvinte puține, așa cum a putut, ceea ce știam deja. Dintre
două rele, asta cu viața pusă pe tapet ar fi cea mai mică.
N-am îndrăznit să-i răspund, doar mi-am ferit privirea
care ar fi iscat alte și alte explicații de dat. Ce-i
drept, m-am gândit la ele în sinea mea.
Nu ajungem nicăieri dacă ne învârtim în jurul cozii. Am greșit, asta-i adevărat,
dar plătesc cu vârf și îndesat și pentru ce nu greșisem. Sunt doar o rotiță din
angrenajul unui sistem universal de spălare a mâinilor murdare. Una pe alta. Așa
cum se întâmplă și pe la noi, prin România, când este prins vreun găinar de
duzină. Îi pun în cârcă și vinile autorilor necunoscuți, în marea lor majoritate cu mult mai grave.
Altminteri, Jimmy era un bun ascultător și ținea piept
frustrărilor mele. Mă descărcam în prezența lui de parcă l-aș fi avut în față
pe mandarin. Nu eram ferm convins că înțelege tot ce-i spun, dar asta mai puțin
conta. Am lămurit deja că nu mă interesează clemența nimănui. La ce bună existența asta dacă ești condamnat încă din naștere să ispășești
o continuă penitență cu mintea și cu trupul? Drumul greșit pe care am apucat
n-a fost o alegere. A fost singurul posibil. Uitându-mă în urmă, am și consfințirea
acestui parcurs. Cu fiecare carte citită, care mă aduce mai aproape de
înțelegerea universală a lucrurilor, confirmarea metafizică, inexplicabilă, dar
simțită prin toți porii, abandonează jumătățile de măsură și devine
certitudine. Am citit zeci de cărți la mititica. Dacă nu le-aș fi primit, cred
că m-aș fi urcat pe pereți de plictiseală. Zeci de destine mi-au trecut prin
fața ochilor și s-au decantat într-o cremă superioară a conștiinței, încât
spiritul s-a ridicat deasupra odată cu ea, lăsând trupul robului lui Dumnezeu,
ca o bucată de carne, să cadă și să lâncezească pe o rogojină putredă. Pot
vorbi despre mine ca despre un altul, rece, frisonant de rece. De aceea nu mă
mai ating persecuțiile fizice sau psihice. Pentru că, de fapt, eu sunt cel fericit.
Cel mai fericit om de pe pământ! Suferințele mele se vor termina în curând,
lăsând necazul acestei lumi pe umerii celorlalți. Să vă văd atunci cum dați din
colț în colț!
Vrednic de milă este psihologul care preia povestea unui
deținut și încearcă să o interpreteze în fel și chip, făcând apel la cazuistica
problemelor de conștiință. Ar însemna să cerceteze convulsiile sufletului, drama
unei existențe chinuite, mânat de gândul de a face din asta o artă. Nu e la
îndemâna oricui și, oricum, zbuciumul sufletesc ar trebui să-l depășească pe
cel al condamnatului pentru a ieși o capodoperă. Eșecul este inevitabil. Trăirile
deținutului, pe hârtie, sunt ca niște urme disperate de degete pe o stâncă,
după prăbușirea în gol. Amprentele nu oferă nicio informație concludentă despre
dimensiunile golului interior.
Vrednic de milă este trufașul avocat care se presupune că
încearcă să-l salveze. Pus din oficiu sau delegat de statul român (într-o țară
ca Malaezia devine un amănunt nesemnificativ), trebuie să decidă între
conștiință și datorie. Cele două nu se suprapun decât arareori. Decepția pe
care o resimte când judecă pe baza codului penal malaezian este similară cu cea
încercată de un chirurg pus să opereze cu un instrumentar incomplet și
inadaptat. Are de ales între două variante, la fel de chinuitoare: pacientul
sau clientul (luați-o cum vreți) trăiește sau moare. Pe masa de operație ori în
ștreang, e totuna. Pentru conștiință sau onoare rămâne
un balast greu de digerat.
Vrednic de milă este până și gardianul cu un program fix,
normat, patrulare și iar patrulare. Se comportă ca un șoarece din acela, util
pentru experiențele de laborator. I s-au stabilit liniile de demarcație și
învârte la nesfârșit un disc perforat, pe care sunt inscripționate zile,
săptămâni, ani, până când discul se strică
iremediabil. Ăștia sunt oamenii care mă judecă și, înainte de toate, se cred
fericiți într-o lume ce le pune dinainte o oglindă deformată. Ăștia sunt
oamenii care pretind că mă pot ajuta, dar nu sunt în stare nici măcar să evadeze
din cotidianul lor tern.
Condamnarea la viata - Marius Carbunescu, editia 2021 - eMAG.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu