Casa Scînteii cap. 3-4 (roman în lucru)

 III

Trecerea nu a fost bruscă, nu mă simțeam pregătit să renunț definitiv la activitatea de ziarist, în ciuda asigurărilor date la interviu. Păstrasem câteva colaborări din postura de free-lancer și îmi propusesem să lucrez mai mult de acasă, seara, pentru Evenimentul. În schimb, eram tare mândru de Letkonul meu cel nou, pe care strălucea vopseaua neagră, asemenea taxiurilor londoneze. Dincolo de virtuțile sale tehnologice, mă purta ca o mașină a timpului și a gândului, peste tot pe unde îmi visam cărările.

Mai erau și alte schimbări, de data asta din categoria celor care îmi dădeau mari bătăi de cap. Nu-i vorbă, mă și entuziasmau în aceeași măsură. Dacă la redacție eram fericitul posesor al unei semnături cu greutate, de care se ținea seama, acum aveam de întreținut o etichetă. Puloverul meu cel larg și ros pe coate, precum și blugii soioși, nespălați cu lunile, care constituiseră uniforma de gazetar în toți acești ani, își găsiseră o altă destinație, probabil pe la vreun om al străzii. În locul lor mă pricopsisem cu o cămașă scrobită, cravată, sacou și niște pantaloni de costum ale căror cute îmi trădau ocupația de bază, întrucât aveau vizibilitate maximă atunci când mă ridicam în picioare, după mai multe ore petrecute la volan. A fost nevoie să disponibilizez o sumă frumușică de bani pentru noua garderobă, dar investiția se amortiza repede, numai din bacșișul ce pica pe lângă salariu. Odată cu trecerea timpului, de voie, de nevoie, m-am obișnuit cu hainele dichisite și mi-am destins trupul în sacoul, cravata și cămașa de forță, pe care mai nou le percepeam de-a dreptul comode.

După primele săptămâni de șofat îmi făcusem o idee despre cum merg treburile în noua meserie. Impresiile de început se arătau promițătoare. Circulam mai mult în jurul aeroportului de unde-mi culegeam clienții, în special turiști străini sau oameni de afaceri autohtoni, pe care îi transportam spre clădirile de birouri ori hotelurile din centru. Nu de puține ori, se întâmpla să aștept câte un director de bancă sau manager de investiții, îmbrăcat lejer, ca pentru vacanță, târând un troler agățat de degete. Când ajungeam în fața hotelului și-mi sfârâiau călcâiele să deschid portierele, văzându-mă așa fercheș, portarul și băieții de bagaje mă salutau întâi pe mine, uitându-se după cei câțiva bănuți. Nu-i vorbă, clienții își respectau statutul și se grăbeau să risipească confuzia, fiind generoși aproape de fiecare dată. Desigur, nu curgea doar lapte și miere pe traseele mele.

Chiar dacă, așa cum am mai spus, nu-mi propusesem să las baltă munca la redacție, noua activitate îmi acapara tot mai evident bruma de timp liber. Viață de familie nu prea mai aveam. Copilul mă vedea rar și pe fugă. Soția, la fel. O vreme mi-am folosit subiectele de sertar sau sursele telefonice pentru a încropi câte-o știre, mai mult răsuflată. De când primisem sarcina să am grijă de mașină, s-o mențin întotdeauna curată și mai ales să circul cu ea, nu m-aș fi descurcat pe ambele fronturi, fără noile tehnologii venite din viitor. Smartphone-ul ținea loc și de reportofon sau galerie de imagini. De multe ori, îmi făceam timp de scris între două curse, cărând laptopul după mine. Declarațiile diverșilor intervievați, în format audio, le transformam în text prin aplicația Transkriptor, fără a mai pierde vremea cu copierea lor. Unde mai pui că informațiile de background le primeam, întotdeauna cu o promptitudine exemplară, din rețeaua de internet mobil. Calculatorul depozita în fișierele lui șabloane sau capete de articol, ordonate pe domenii de activitate, care luau drumul redacției via email. Parfum, față de anii '90, când singura punte tehnologică cu exteriorul o reprezenta un amărât de fax. Deși salvam atâtea ore, pe care le monetizam prin intermediul curselor mele zilnice, mereu mă aflam în criză. Nesuferită vârstă, cu crizele ei!

Atât alinarea, cât și alienarea, înger și demon, își găsesc combustia în același loc: spațiul virtual. Sunt mânat și de o motivație ascunsă. Las aici această confidență, în caz de ceva. Cei care ajungeți să citiți aceste rânduri, cine știe cum, intuiți măcar despre ce este vorba. Am pe desktop un document al meu și numai al meu, un jurnal intim. Îmi face bine să mă destăinui aici, în refugiul sufletului. Scrisul este și pentru sufletul meu, nu numai pentru cititori. Asta e clar.

Pe la redacție ajungeam din ce în ce mai rar, folosind preponderent mijloace electronice pentru o interacțiune mai mult decât jalnică cu colegii de serviciu. De colaborarea cu un post de radio se alesese praful. Ar fi trebuit să mă zbat, să fac ceva cu existența mea, să mă reinventez, slapshot, dar nu aveam nici soluții, nici dispoziția necesară să le caut. Nu-i mai puțin adevărat că demotivarea provenea și din întârzierea banilor pe colaborări. Uneori se întâmpla să-mi primesc drepturile salariale cu un decalaj și de trei luni. Dar cam în aceeași găleată se găsea toată presa. De la titlurile emblematice din anii '90, titrate cu litere de-o șchioapă, de la cozile interminabile formate în fața chioșcurilor de ziare, la orele dimineții, cum era pe atunci, cineva din sferele înalte ale evlaviei cerești durase o cale atât de lungă. La vremuri noi, șchioapă era presa, ziarele șchiopătau ele, din ce în ce mai vizibil, iar cei rămași să stingem lumina în redacție ne uitam înapoi cu jind, spre urmele gloriei și prosperității pierdute. O forță de distrugere în masă se insinuase lent, dar tenace, în locul mijloacelor de informare în masă.

Un bodycheck la mantinelă, primit în plin, mă umplea de spume. Mai multe publicații fuseseră închise, iar ziariștii goniți să-și caute de lucru pe o felie de breaslă tot mai subțire de la an la an. Totul se prăbușea în jurul nostru, în realitatea noilor forme de democrație originală. De la publicații consacrate până la fabrici, combinate sau cluburi de fotbal, nimic nu scăpa de perspectiva falimentului. Măcar în viața personală să am forța să mă pot salva de ruină, mă surprindeam deseori cu un gând.

Lacătul devenise simbolul național, fără a fi neapărat afișat, dar indestructibil prezent atât pe frontispiciul ziarelor, cât și pe tricourile fotbaliștilor. Alăturarea presei cu fotbalul nu este deloc întâmplătoare. Patroni dubioși, cu afaceri prea puțin la vedere, le cumpăraseră pe ambele cu sume derizorii, asumându-și pierderile, doar ca să-și satisfacă orgoliul personal. Firește, susțineau sus și tare, bătându-se cu pumnul în piept, că le salvaseră de la o dispariție previzibilă. Ceea ce, judecând drept, nu era departe de adevăr.

La scurtă vreme, după ce-au preluat frâiele, noii proprietari n-au rezistat tentației de a-și băga coada în politica redacțională sau în treaba antrenorului. Sloganul ”eu dau banul, eu decid!” se afla pe buzele acestor îmbogățiți, căci, vorba ceea, la politică și fotbal se pricepe toată lumea. De-atâta pricepere, încet-încet banul s-a făcut scrum, iar ziariștii și fotbaliștii au plecat în pribegie, fiindcă pe siglă a reapărut lăcățelul. Uneori, cu zornăitul lor de producea fiori, se încopciau și câteva cătușe. Pentru cunoscători, le deblocau aceeași cheiță.

IV

Așa se potriviseră lucrurile, încât obiectul muncii mele de zi cu zi ‒ autoturismul de serviciu ‒ avea să-mi creeze condițiile de-a fi un observator avizat al vieții cotidiene. N-aș fi bănuit cât de importantă e chestia asta, ce reconfortantă devenise pentru un psihic labil. Detașarea de problemele nevralgice ale sinelui mă golea de gândurile meschine care-și făcuseră cuib în interiorul minții mele. Aveam impresia că Letkonul devenise un fel de agoră mobilă, elegantă, spațioasă, cu o banchetă comodă ca o canapea, oferind doar în mod complementar serviciul de deplasare pe roți. Peste pragurile sale generoase se perinda o întreagă lume, garnisită cu indivizi de toate neamurile și caracterele, replicând în miniatură alcătuirea eterogenă a societății. La plecare, în semn de amintire, aceștia lăsau ceva din ei, o părere, o impresie, o cugetare. Mă obișnuisem cu pasagerii cărora le ardea limba să emită judecăți de valoare, dar, mai ales, se întreceau să comenteze subiectele la modă; să facă previziuni și să dea verdicte. Când se preconiza desfășurarea unor evenimente însemnate, care polarizau întreaga planetă, aleluia, n-aveai cum să ții pasul cu inventarul acestora.

Într-una din zilele sfârșitului de septembrie ‒ cele care nu țin cont de calendar și prelungesc sine die o vară târzie ‒ îmi făceam veacul prin Otopeni. Așa învățasem de la mai marii noștri cunoscători în ale taximetriei de lux și mă conformam. Nu aveam să regret. Aeroportul ”Henry Coandă” sau poarta de intrare a țării, cum mai este prezentat cu un slogan prăfuit, se certifica drept fagurele nostru cu miere. Legăturile călătorilor cu capitala se asigurau în mod constant cu taxiul, în lipsa unor căi de comunicație fluide și a unor mijloace de transport moderne. Autobuzele sau trenurile arătau jalnic, orarul lor disprețuitor, iar metroul, deși fusese dat în folosință de curând, cu mare fast, nu reprezenta întotdeauna o soluție viabilă.

Sus la platformă, în parcarea cu plată, oameni și mașini forfoteau care încotro, într-un furnicar de nedescris. Indivizi cărora puteai să le citești pe țoale atât nivelul de educație, cât și condiția socială, apăreau de pretutindeni, agățați de câte-un troler sau de câte o valiză. Printre ei, mulți refugiați, organizați în grupuri și flancați de oamenii în uniformă care-i plimbau de colo-colo, pentru diverse formalități. De la bordul autoturismului cu pozițiile aprinse, când treceau prin dreptul parcării, îi priveam cu o nestingherită curiozitate. Ba chiar aș spune că își făcuse loc în spatele privirii, acolo unde sunt procesate imaginile, și o ușoară melancolie. La drept vorbind, câte nu se pot afirma despre semeni de-ai noștri, mai puțin fericiți, pe care ajungem să-i întâlnim întâmplător și încercăm să distingem în trăsăturile specifice ale prezentului povestea din spatele unor existențe bucolice? De multe ori, transformate în scrum și groază. Diversitatea în tonuri pale de masculin și feminin îmi parcurgea distanța focală. Unii făceau parte din grupuri gălăgioase, alții își cărau singurătatea ca pe-o povară, solitari și tăcuți, însă cu toții se derulau prin fața ochilor ca diapozitivele dintr-un proiector.

O figură puțin ridată, senină sau blazată, ascunde în ea spectacolul unei vieți pline de neprevăzut. Un animal de povară, așa se prezintă ființa umană în esența ei, numai că poverile sunt dematerializate, nu se văd când încovoaie umerii.

Oricât m-aș strădui, nu sunt în stare să citesc în ochii refugiaților ceea ce-i mistuie. Tot încercând să-mi imaginez acel spectacol, mă dau bătut, nu pot rezona cu el. O falsă percepție mă aruncă în derizoriu. Pesemne, e un defect de-al meu care se manifestă doar atunci când ies din cercul strâmt de cunoscuți. Din rutină mi-am creat un scut, s-ar zice, cu care mă apăr de intruziunea deprimantă a nenorocirilor, atât de corozivă pe această planetă. Mi-l imaginez așa: pe margini port cu naturalețe un aer superficial, iar în mijloc m-am căpătuit cu un nucleu de indiferență care, cel puțin până în momentul de față, s-a dovedit infailibil.

Dacă mi-ar atrage cineva atenția, cu referire la idiosincraziile ori ipocriziile mele, că mă complac în psihopatii colective, că îmi repugnă empatia, compasiunea pentru semenii noștri, nu l-aș vedea cu ochi buni. Aș crede că exagerează, nu sunt chiar atât de dus. Deși... uneori am senzația că trec pe lângă adevărate drame umane, însă le percep cu detașare, ca și cum aș urmări un film sau aș citi o carte de ficțiune. Susținerea de complezență, desigur, mi-o afișez, ca toată lumea. Unde se află linia de demarcație între ce este social și ce-i antisocial? Dar între frică și curaj, de pildă, când ești atacat la tine în casă, predomină oare instinctul de supraviețuire? Sau intervine curajul doar atunci când nu te mai gândești la propria persoană, când nu mai ai nimic de pierdut? Spaima este condiția prealabilă a curajului, spunea cineva. Pesemne, la nebuni nu este așa, ei sunt curajoși din prima. Ce-o fi în sufletul acestor refugiați, care au fost atacați în propria casă de un nebun periculos? Toate aceste întrebări se revărsau buluc peste o stranie judecată amară. Am trecut cu mâna prin fața ochilor, într-un gest familiar, pentru a risipi gândurile.

 Desigur, preferabil era să-mi văd de treabă, căci tocmai primisem o comandă al cărei nume cu o rezonanță saxonă ar fi trebuit să mă pună în alertă. Când colo, eu o ardeam în cugetări absurde și interogații fără rost. Străinii, unii dintre ei nimeriți pentru prima dată pe-un petic de hartă numit România, se confruntă cu mari probleme de orientare în haosul din aeroport. Cu toate astea, nu-mi făceam griji, așteptam relaxat mușteriul sau, cine știe, grupul de mușterii, fără să cobor de la volan. Mă bazam doar pe intuiția clientului meu, că va ști el cum să-mi dea de urmă. Dacă nu, nu-i problema mea, să-și caute mașină! Alți colegi taximetriști se agitau, își trecuseră numele pe o tăbliță, se afișau cu ea în față la Sosiri.

N-am idee ce sminteală s-a produs cu mine, de unde până unde mă cuprinsese așa o lene și o lehamite de toată lumea asta rațională de taximetriști și călători, de gesturile și manifestările lor previzibile, ca de roboței, de amabilități și surâsuri fade, de complezență. Toate fac parte din porcăria acestei existențe, unde adevăratele nenorociri și dezastre sunt puse pe seama unor idealuri umaniste.

Ar fi cazul să-mi cenzurez anumite reverii păguboase, însă contemplația bolnăvicioasă mă tot înghiontea. Dezvoltasem și ceva anticorpi care se manifestau timid. La muncă nu e loc de sentimente ori resentimente. Zău așa! Doar nu mai sunt copil.

În timp ce se coceau toate aceste bazaconii în cap ‒ câte minute să fi trecut oare? ‒ privirea îmi fuge atrasă de trei domni prezentabili, cu bărbi ferchezuite, sprijiniți într-o rână de câte un geamantan uriaș pe roți. Îi urmăream doar marginal, de la vreo sută de metri distanță, absorbit de nestatornicele mele controverse. Se manifestau tare ciudat domnii aceia, aveau un obicei prostesc, exersau niște gesturi și fluierături caraghioase, cu mâinile pe sus, le tot repetau când unul, când altul. Păreau tare amuzanți, de ziceai c-au dat în mintea copiilor ori se cred șefi de galerie pe un stadion imaginar.

La un moment dat, s-a produs o scânteie la mine în tărtăcuță, o conexiune, altfel improbabilă, a percutat. M-am uitat atent în retrovizoare, să nu fie vreo limuzină care-i așteaptă în spatele meu, nu era, și am demarat spre ei, intuind că taman mie încearcă să-mi atragă atenția cu pantomima lor deșucheată. Ca să vezi, domnule, tocmai în făpturile lor hazlii identificasem clienții mei. M-am grăbit să-i ajut cu tot ce este necesar, să-mi cer scuze în engleză, să mă justific, de parcă atunci mă ivisem în parcare, iar întârzierea s-ar fi datorat unor cauze cu totul și cu totul neprevăzute. În ton cu gestica precipitată, încercam să compensez nu atât stânjeneala, deși era prezentă, cât mai ales un vocabular deficitar în expresii consacrate pentru situațiile penibile. Am ajutat la bagaje, pe urmă am deschis portierele, portbagajul, geamurile că se făcuse cald, chiar și baierele sufletului, deși n-ar fi fost nevoie decât de puțin discernământ. Om mai aiurit ca mine cu greu ai fi găsit în tot aeroportul, în momentele acelea teribile.

Cele trei geamantane voluminoase au încăput la fix, chit că n-am scăpat complet de emoții, având în vedere spațiul deficitar din portbagaj. Din a treia încercare le-am potrivit în așa fel încât să se închidă și haionul. În vreme ce pasagerii își reglau scaunele și potriveau centurile de siguranță, aud frânturi de conversație în limba germană. Un gând fugar mă determină să pun prinsoare c-ar fi elvețieni, de-ai lui Federer ‒ Mr. Perfect. Mă asigur în oglindă, semnalizez, pornesc comanda și dau să plec.

N-am apucat să mișc mașina de pe loc mai mult de un metru. Sistemul de asistență la frânare mi-a blocat roțile instantaneu. Altfel, neîndoielnic, aș fi călcat pe cineva. Un individ între două vârste pierdut în mulțime, parcă-l văd, se repezea disperat în fața farurilor, sprijinindu-se cu mâinile de capotă. Frâna bruscă a zdruncinat pasagerii care n-apucaseră să se facă comozi. Cel de afară, îmbrăcat în blugi și adidași, arăta ca fugărit de o bandă de borfași. Figura mea înspăimântată îi făcea o concurență acerbă. Chiar și așa, nu părea să am de-a face cu un sinucigaș.

‒ Ce s-a întâmplat, domnule? Ați pățit ceva? întreb precipitat, scoțând capul pe geam. 

‒ Unde plecați cu asta cursă a mea? Am comanda cu numele Thomas, mi se răspunde răstit, într-o românească cu accent de Silicon Valley.

Mă uit în aplicație, unde clipea comanda în desfășurare, într-adevăr Thomas. Întreb în mașină: E cineva Thomas? Pauză. Aștept iritat. Niciun răspuns. Deduc că nimeni. Ce-i de făcut cu tehnologia asta a viitorului, care ne prinde nepregătiți pe noi, ăștia din trecut? Probabil că, atunci când au inițiat comanda, domnilor de pe banchetă le-a fost alocat un Letkon similar, cu o culoare identică, însă n-au sesizat numărul de înmatriculare diferit. Altminteri nu-mi pot explica confuzia. Mai rar o asemenea eroare venită din partea unor elvețieni, mi-am spus. Apoi am trecut în extrema cealaltă. O senzație nouă, de îngăduință, își făcuse loc pe lângă cea de dezamăgire. Pe undeva pot fi înțeleși și străinii ăștia, sărmanii, dacă până și unii de-ai noștri au dificultăți cu orientarea, ce să mai zicem de ei! În toată harababura din aeroport, unde Turnul Babel s-a deghizat într-unul de control al traficului aerian, fără a-și diminua din caracteristicile dezordinii colective, nu e greu să te pierzi în mulțime. Iar eu să mă pierd cu firea, fiindcă îmi făcusem un mic calcul mental, ce bacșiș generos mi s-ar fi cuvenit pentru o cursă în centru, la Hilton de pildă, ca ulterior să-mi zboare de sub nas.

‒ Teribilă coincidență! am dat curs cu voce tare propriei deziluzii, sugerându-le clienților, care nu înțelegeau o iotă din ce se petrece, că Letkonul lor îi așteaptă pe undeva prin parcare. Să-l caute bine, că nu-i ăsta.

Stării mele de frustrare, determinată de imposibilitatea de-a găsi o soluție care să mulțumească pe toată lumea, i s-a răspuns cu un calm desăvârșit, de producție germanică. Facem permutările, dau jos geamantanele cât șifonierul și bărbile spilcuite, încarc o geantă de voiaj ponosită și pornesc la drum alături de adevăratul Thomas. Încerc să-mi ascund decepția că i-am debarcat pe elvețieni intempestiv, iar odată cu ei s-au evaporat și cele câteva băncuțe, alocate deja în capul meu. În materie de bacșiș, învățasem să-i cunosc pe oamenii cu dare de mână, nu mă înșelam aproape niciodată. N-aș fi făcut-o nici de data asta, dacă mi s-ar fi acordat șansa.