Casa Scînteii- cap 1-2 (roman în lucru)

Partea I - Atac la ziarist

I

Scaunul s-a făcut grămadă sub el. Obiecte de birotică și dosare cu foi desprinse de pe biroul culcat la pământ s-au împrăștiat prin toată încăperea. Nu e în toate mințile. Urlă ca disperatul, cuprins de frustrări, în timp ce obiecte zboară în toate direcțiile. Își pierduse cumpătul definitiv, nu mai există cale de întoarcere. Câteva geamuri au bubuit într-o avalanșă de cioburi. Să-l oprească cineva până nu dărâmă tot! Obiectele de inventar din micuța redacție de provincie sunt la mare preț, mai ales când sponsorizările vin atât de rar. Cei câțiva colegi de față au încercat să-l potolească. S-au trezit puși la pământ. O fiară se năpustise asupra lor. Doar la intervenția agenților de poliție a fost izolat și i s-a pus la dispoziție o celulă în care să reflecteze la cele petrecute în ajun. Parcă îi căpiase Dumnezeu mințile. O înjosire mai mare nici că se putea. La presiunea Consiliului Județean, articolul său de fond a fost maltratat într-un asemenea hal încât nu i se mai recunoștea nimic din argumentație. Concluziile erau interpretate exact pe dos. Directorul publicației obținuse o dublă victorie, suplimentase contractul de sponsorizare cu Consiliul Județean, dacă tot le arătase pisica, ceea ce le permitea cel puțin pentru încă un an să funcționeze fără griji, și scăpase de ziaristul incomod. Ieșirea sa necontrolată în decor facilitase acest obiectiv al directorului care probabil acum își zâmbea în barbă satisfăcut. Asta îl înnebunea și mai tare. Singur le netezise calea detractorilor săi. Și el care credea că se pune stavilă unor interese abjecte, vedea cum aceste interese îl cuprindeau. Doar lacrimile mai rămaseră să-i îndulcească suferința. După 48 de ore de stat la răcoare era ca nou, cu mințile adunate și băgate bine în cap. Orice șut în fund e un pas înainte. Așa a ajuns la București, în redacția unui cunoscut cotidian central. Acum frustrările îl ajungeau din urmă.

Ce-ar merita să scrie sub titlul Autobiografie? O introducere plină de însuflețire cu care să se prezinte, nu? Ceva care să-l definească drept jurnalist docil, atașat trup și suflet de politica editorială. Da, în vremurile pe care le trăim, mai bine așa. ”Mersul pe burtă” este câteodată mai sănătos. Trebuie să renunțăm la anumite ambiții profesionale pentru a ne asigura confortul unui trai decent, nelipsit totuși de griji.

***

Semnătura sub care îmi public articolele e bine-cunoscută în mediul gazetăresc, câteodată mă iscălesc cu inițiale, dar de cele mai multe ori folosesc numele întreg: Daniel Rădăuțean. În pofida unei iluzorii recunoașteri profesionale, îmi caut un loc al meu. Credeam că l-am găsit în urmă cu câțiva ani, că l-am prins pe Dumnezeu de picior, atunci când am făcut pasul decisiv să intru în tagma bărbaților căsătoriți. Știu, la biografie dă bine: căsătorit, un copil... Ana, care acum doarme, este o zgâtie de fetiță. Pesemne, n-am remarcat-o suficient cum crește, ocupat cu tot felul de fleacuri și, de aceea, o consider încă fetița tatei. Sau din cauza unei melancolii bolnăvicioase, mai degrabă, pun prea mare preț pe sentimentalisme ieftine, într-o societate care se mișcă anapoda, dar nu suficient de repede ca să fiu scutit de reflecții desuete. Dacă ar ști ce gândesc, cu siguranță m-ar pune la punct din câteva replici tăioase pentru învinovățirile mele caraghioase. Mi-ar suna ceasul pentru trezirea la realitatea unor zile ce n-au avut unde se duce, nici n-au de de unde să vină, pentru că sunt tot timpul cu mine. Ca de fiecare dată, mi-ar reproșa că trăiesc în mai multe lumi concomitent ori făcând naveta între trecut și viitor, cu o mică haltă prin prezent.

S-a făcut târziu. Ar fi cazul să las baltă aceste însemnări biografice și să mă culc și eu. Mâine e o zi importantă, care îmi poate schimba radical traiectoria în viață. Interviul de angajare. Se anunță crucial. De ce să pun atâta presiune pe mine, cotropit de speranțe? Desigur, povestea aia imbecilă cu gara aglomerată, trenul care trece o singură dată și ultimul vagon în care te grăbești să urci din mers... E arhicunoscută și îmi provoacă lehamite. Mi se pare așa o prostioară sentimentală, încărcată de licori dulcege.

Hotărât lucru, dacă nu mi-ar aluneca mintea în rătăciri bizare, aș rămâne cu capul pe umeri și aș sesiza că în jurul meu hazardul își face de cap. Pe cât de inutilă, pe atât de ridicolă îmi pare încercarea de a influența acest hazard, atâta timp cât deciziile mele însele sunt dictate de neprevăzut. Mă apucă uneori o energie inumană de-a modifica totul în calea mea, mă însuflețesc de dragul schimbării cu orice preț, pentru ca, apoi, să-mi dau seama că habar n-am pentru ce lupt. Mi se răspunde din văzduh, pe căi ocolite, că a fost doar așa, o ghidușie a sorții aplicată pe o existență anostă; un giumbușluc improvizat, numai bun ca să mă scoată din cotidianul previzibil. Și mă desumflu aproape instantaneu. E cazul să termin, pentru Dumnezeu, cu aceste cugetări absurde, care nu duc la nimic bun.

Mă trezesc amețit, cu o imagine neclară în minte, ca o prelungire peste noapte a gândurilor din seara precedentă. Am avut un vis ciudat. Se făcea că eram un hocheist bunicel din campionatul nord-american NHL, acolo unde se duc lupte grele la mantinelă. La un moment dat, lucrurile au scăpat de sub control, reputația mea începea s-o ia vertiginos în jos, iar forma sportivă să lase de dorit. Inexplicabil, deși mă pregăteam cu aceeași asiduitate, nu pierdeam nopțile, mă preocupam de o alimentație adecvată, la fel ca înainte. Ei bine, în urma unor studii aprofundate, știința a lămurit de unde provin problemele mele și a pus capăt frământărilor ce mă apăsau. S-a descoperit că vârsta de 40 de ani este una critică pentru majoritatea sportivilor la acestă disciplină, ale căror calități implică explozie, reacții rapide și efort susținut pe perioade scurte de timp. Concluziile transmiteau că organismul uman nu mai dă același randament ca în urmă cu 4-5 ani. Dacă dorești să continui la un nivel înalt, trebuie să suplinești capacitatea de efort printr-o tehnică specială numită slapshot. Altfel spus, se urmărește o anumită postură pe gheață pentru a cadra poarta adversă și a șuta eficient, prin pendularea crosei înainte de impactul cu gheața, întotdeauna la o distanță apreciabilă în fața pucului. Prin presiunea corpului, crosa se arcuiește și creează efectul de resort. Desigur, implică o altă artă, ceva mai elaborată. Iar eu, cel din vis, tocmai depășisem această vârstă. Era cazul să mă reinventez. Pentru a face performanță în continuare, e nevoie de schimbarea din temelii a manierei de alunecare pe gheață și în viață. Ce-o mai fi însemnând și visul ăsta?

Gravitez pe orbita ce se desfășoară în jurul unei bunăstări neîmplinite, nu mă simt în stare să ajung la ea, dar păstrez oricum obligații de familie, nu mă pot da în lături, pentru că suport presiunea datoriei și a responsabilității în fața celorlalți. Parcă ar fi trecută într-un contract. Ezit să-l rup din pricina unor potențiale costuri ascunse. Astea pot ieși la iveală oricând, mai devreme sau mai târziu, sub formă de dobânzi și penalități. La fel cum se întâmplă când contractezi un împrumut cu ipoteca pe salariu. E condiționat de disciplina la locul de muncă. Pentru a-ți plăti creditul n-ai voie să abdici de la munca cea istovitoare.

Întâlnirea prestabilită pentru interviu nu este încă bătută în cuie. Am nevoie de un ultim impuls. Dacă cineva m-ar putea determina să-mi schimb atitudinea și să nu regret o decizie pripită, acela nu poate fi decât Adrian Ene. Pun mâna pe telefon. Pe tipul ăsta îl știu din alte vremuri, atât de vechi, încât s-au adunat o mulțime de peripeții trăite în comun. Abia dacă le mai pot cuprinde cu memoria, până hăt, departe. O perdea subțire de fum mă leagă de acea viață a mea consumată, ehei, când lumina arăta altfel, lucrurile se reflectau diferit. Acea viață nu se mai întoarce, nici Adrian cel de atunci n-are cum să se întoarcă, adică să revină în actualitate, doar cu o mișcare forțată de stânga-mprejur.

Parcă s-a întâmplat pe un tărâm de plăsmuire romantică, cu o altă presă, mult diferită. Abia sosisem din provincie. Lucram în aceeași redacție, în perioada sa de glorie. Anchete, reportaje, subiecte grase se găseau din belșug pe radarul nostru numit fler ‒ al lui, recunosc, ceva mai riguros decât al meu. Așa de bine ne mergea, încât, după câte o anchetă ce viza tunuri de proporții date în avuția statului, deconspirate cu dibăcie sub semnăturile noastre greucene, ne prindea dimineața la masă cu împricinații. Infractori cu gulerele apretate, așa-numiții băieți deștepți, nu degeaba reușiseră să-și aproprie miliardele obținute prin fraudă, aveau școala disimulării bine întipărită. Ce-ar fi însemnat pentru ei exercitarea unor acțiuni de intimidare împotriva noastră? Sau contestarea celor scrise la ziar? Praf în ochi și pierdere de timp! Gemeau parchetele de dosare fabricate împotriva mass-mediei, în care se pronunța un singur verdict: NUP. Mai bine batista pe țambal și să-și aproprie ziariștii ostili, preferând să ne invite pe la diverse sindrofii și agape, chipurile, pentru a ne oferi și punctul lor de vedere. Așa asistam la demonstrații de forță, cu chiolhanuri de nababi, prin care ne arătau ei cine-i la putere și cum îi doare-n cot de anchetele noastre, căci DNA-ul mai avea câțiva ani buni până să-și intre în drepturi. Plecam de acolo la fel cum am venit, ei cu miliardele, noi cu buzunarele zdrențuite. Pozam în ziariști onești, care nu pot fi cumpărați pentru nimic în lume, chiar dacă, preț de câteva ore, fuseserăm cineva în preajma noilor îmbogățiți.

De câte ori nu m-am însoțit cu Adrian, după ce ieșeam din redacție, în serile toride de vară, în pelerinaj pe la terasele și cârciumile din drumul nostru spre casă! Era un băiat deșirat, cu ochii spălăciți și urme de acnee pe față, care știa să-și susțină punctul de vedere până-n pânzele albe și până la ultima sticlă. După prima baterie de vin ce-și dădea obștescul sfârșit, picurându-și ultimii stropi prin pahare, avea un obicei de nestrămutat. Comanda ceva de haleală pentru a-și însoți sorbiturile bine chibzuite. Și aproape de fiecare dată venea momentul acela când se ridica autoritar în picioare, ca pentru a ține un toast, înhăța paharul doar o secundă după care îl lăsa jos și ducea mână la pântec. Ai fi zis că i s-a făcut rău, dar nu era decât un truc. Mă prinsesem de figură, venea timpul să-și regleze cureaua cu două găuri mai la vale, pe poziția ”mâncat”, pentru a face loc gogoașei ce-i creștea în abdomen. Apoi se apuca să vorbească cu o vervă nemaipomenită. Pântecul lui concav înflorea dintr-odată, precum poveștile cu exces de amănunte picante pe care mi le depăna printre înghițituri. Altminteri, tenacitatea și încăpățânarea erau printre constantele firii sale, ce mi l-au făcut simpatic încă de când ne-am cunoscut.

O spun cu mâna pe inimă, după atâția ani de gazetărie, Adrian Ene mi-a rămas singurul prieten adevărat din rândul colectivului redacțional. Așa, amic sunt cu mulți, însă nu le pot împărtăși problemele delicate care mă apasă, mai ales cele din afara cadrului profesional. Cu Adrian e diferit, simt că mă înțelege, că percepe chiar și vorbele nerostite. Cu un simplu oftat se leagă o lume. Țigările noastre au o singură ardere, tăcerile noastre comunică, sunt pline de însuflețire, de gânduri care discută mutește și se îngemănează pe ascuns, într-o liniște desăvârșită. Răspunde prompt invitației de-a ne întâlni pe terasă, la o cola. Peste mai puțin de o oră aveam să mă delectez cu ironiile sale:

‒ Ce-ai pățit? Ești bolnav de bei cola? Te dregi cu hapuri? Pfff! Nu-mi spune că din cauza covrigului, că nu te cred. Ori ești la dietă fără alcool, prescrisă de medicul casei? Sărutări de mâini Georgianei pentru așa o ispravă!

‒ Ce să spun, o logică de fier... forjat. Prea forjat! Când vrei să devii spiritual, aș zice că-ți trădezi adevăratele îndeletniciri. Să fiu al naibii dacă nu ai o intuiție de futurolog. Dacă nu te-aș cunoaște, așa te-aș cataloga. Spune-mi: se vede criza în ochii mei?

‒ Care criză?

‒ 40+. Nu contează! M-am programat la un interviu de angajare, să fiu șofer de black cab. Ce vrei, intrăm și noi în rândul lumii, va avea și Bucureștiul o flotă de taxiuri de lux. Punem orașul în mișcare, noua noastră deviză.

Răspunsul meu, cu aceeași monedă, l-a prins pe Adrian într-un ofsaid văzut din spațiu. Oportunitatea de-a continua pălăvrăgeala în același registru de miștocăreală ieftină s-a spart în mii de cioburi, făcându-și loc în glas și priviri un soi de intrigare.

‒ Cum așa? Te-ai dilit? Credeam că vrei să-ți consolidezi o carieră în jurnalism. Înțelegeam, dacă-mi spuneai asta în urmă cu trei sau patru luni. Cu toții avem probleme financiare, dar mă gândeam că la tine s-au rezolvat, odată ce doamna doctor a dat lovitura și a obținut jobul ăla baban.

‒ Exact, despre bani este vorba. Cum de-ai ghicit? Ți-am spus eu că intuiești bine.

‒ Nu mai înțeleg nimic, s-a recunoscut învins Adrian, cu o voce care-i trăda deruta, la cât de dezarmat devenise.

‒ Dragul meu, nu e vreo filosofie de explicat. Când suntem cu toții nevoiași, lucrurile sunt simple. Împărțim nimicul. Avem griji benigne cum ar fi să nu ne gheorțăie mațele în public, să nu ne prindă controlorul fără bilet de tramvai, chestii mărunte. Mai e cazul să-ți amintesc de perioada studenției? Știi foarte bine cum ne ajutam și ne acopeream între noi, studenții! Adevăratele probleme se ivesc odată ce pretențiile cresc, când dăm de gustul extravaganțelor. Mofturi, ai spune, dar devin ale naibii de prețioase la un moment dat. Iar atunci când apar și discrepanțele legate de câștiguri, în interiorul aceleiași familii... Înțelegi ce vreau să spun? Să nu fiu interpretat greșit! Pentru situația de față, n-am motive să le învinovățesc nici pe Georgiana, nici pe Ana. Nu mi-au zis absolut nimic, niciodată. Dar presimt așa, cum să zic, un reproș imens planează deasupra mea, indestructibil, și mă însoțește peste tot, oricât m-aș strădui să scap de el. Sunt într-o dilemă totală, Adriane. N-aș vrea să renunț la cariera unde mi-am croit un drum al meu cu multă migală, și cu ceva frustrări la început. De la nivelul experienței dobândite între timp, uitându-mă în urmă, îmi dau seama cât de greu a fost să ajung respectat în branșa noastră, să-mi fac relații, să dispun de surse de informații la orice oră. Din punctul ăsta de vedere, da, într-adevăr, pare o neghiobie ceea ce fac, să dau cu piciorul la bruma de reputație. Dar celălalt aspect mi se arată covârșitor. Spune-mi, cum să procedez?

‒ Da, a dracului situație! Nu mă îndoiesc că ai întors chestiunea pe toate părțile, până să mă întrebi. Nu prea mă pricep să dau sfaturi, însă, după umila mea părere, n-ar trebui să renunți la jobul de la ziar. Eu, de pildă, aș încerca să le duc în paralel, măcar o perioadă, până m-aș lămuri pe deplin pe ce cale vreau s-o apuc. Dacă dorești, te mai pot acoperi eu la câte-o conferință sau briefing de presă. Doar să-mi spui din timp.

‒ Exact așa cum mi-am închipuit, pot conta pe tine! Mulțumesc mult. Așa voi face. Acum urează-mi succes la interviu, căci, în lipsa unui feedback favorabil, discuția noastră s-ar dovedi plină de farmec, însă complet inutilă.

 

II

Holul hotelului Marriott din București părea mai luminat ca niciodată. Razele unui soare blând focalizau prin peretele de sticlă, cu fațete de smarald, urmând a face joncțiunea la interior cu risipa din surse artificiale de lumină. Valțurile ușilor circulare se unduiau cu fiecare intrus ce apărea grăbit, asigurând un du-te-vino permanent și o împrospătare a aerului îmbâcsit prin intermediul palelor cu răcoare ce erau trimise în răstimpuri către interior. Portarul și cei doi băieți de bagaje stăteau ca în blocstarturi, pregătiți în orice moment să dea o mână de ajutor turiștilor, chiar și atunci când nu era necesar. Privirile lor pătrunzătoare, camuflate sub o expresie jovială pe chip, scanau fiecare detaliu de comportament, orice gest scăpat discret, neglijat în alte circumstanțe, care le-ar fi putut aduce un bacșiș cât de cât mulțumitor. După ce am dat târcoale intrării de câteva ori, abia cu emoțiile stăpânite, m-am hotărât să intru.

Întrebarea adresată portarului: ”Fiți drăguț, vă rog, cum se poate ajunge la Salonul de Cristal?” l-a determinat pe bărbatul în uniformă să facă semn unuia dintre băieți. Puștiul știa bine lecția, nu-i erau necesare precizări pentru a mă conduce pe niște scări circulare până la primul etaj, în partea stângă, de unde se auzea difuz un freamăt aparte. Frânturi de conversație, ca un zumzet de albine, rezonau pe diferite tonalități. Mă uitam nedumerit în jur. În căutarea unei firave stăpâniri de sine, mi-am propus expectativa, n-am altceva mai bun de făcut decât să observ cum se comportă ceilalți. Pe drept cuvânt, hainele mă strângeau, în pantofi simțeam o jenă, câteva furnicături urcau pe gambă, nu prea știam ce să fac cu mâinile; altfel spus, mă cam stingherea locul. Vedeam inși agățați de toartele unor cești de ceai sau cafea, care sporovăiau, gesticulau în grupuri și grupulețe, în timp ce-și așteptau rândul. Îmi treceau pe la ureche tot felul de cuvinte fără sens, care nu se lipeau unele de altele, adunate parcă dintr-un joc de scrabble. În lipsa vreunei ocupații, am încercat să le găsesc o logică, un câmp semantic, dar în cele din urmă m-am lăsat păgubaș. Am conchis că singura punte de legătură cu interviul de angajare era prin excelență una abstractă. În așteptarea momentului decisiv, domnii aceia, rupând fâșii de context, preferau să-și mute gândurile aiurea și să pălăvrăgească despre cu totul altceva decât pentru ce se aflau acolo. Așadar, o sumedenie de expresii bombastice, căutând să omoare timpul și mai ales să înfioare auzul unui tânăr dezorientat, circulau de la o masă la alta. Aveam și eu cuvintele cu care puteam intra în joc: casca de protecție, patinele, crosa, bodycheck, 40+...

La intervale regulate de timp, din spatele unor uși capitonate, se ivea o domnișoară cu mersu-i de catwalk și un clipboard între degete. Bifa ceva în hârtii, apoi vocea-i de clopoțel striga numele și prenumele celui așteptat înăuntru. Clinchetul rezona în mulțime prin câte-un prezent răstit sau o ridicare viguroasă a brațului. Ca într-un un joc din copilărie, persoana respectivă se ridica în picioare și-și urma călăuza pe ușile rămase deschise. Ce-or fi discutând înăuntru? Pesemne, ieșirea se face pe altă parte, căci nimeni nu se întorsese să-și arate figura mulțumită sau, din contră, pleoștită de resemnare. Tot fluxul se desfășura ca la pușcărie sau la abator, bine organizat și întru totul funcțional. Nimeni nu pleacă de aici la fel cum a intrat și pe aceeași rută, pe unde și-a făcut apariția. Proiecții personale, idealuri, vise îi încearcă pe fiecare, e normal, ele se împlinesc sau nu, rămâne de văzut, dar, odată ce ai trecut pragul în cealaltă încăpere, nu mai e cale de întoarcere. Ușile unidirecționale sunt întotdeauna perechi, una la intrare și alta la ieșire, pentru a nu risipi groaza în cei ce urmează. Clarificarea propriilor trăiri ține nu atât de suprimarea individului, a particularităților sale, cât de accesul la condiția de om liber sau, dimpotrivă, cu existența tranșată. Când salonul aproape se golise, clopoțelul pronunță un nume familiar:

‒ Domnul Daniel Rădăuțean să poftească.

Strâng la piept dosarul cu șină, pe care îmi transpiraseră degetele, și fac câțiva pași mărunți în urma domnișoarei. Aceasta se uită o clipă în spate, se asigură că o urmez, apoi o pornește în pas avântat pe un coridor lung și întunecos, asemeni unui tunel al timpului. Mă proiectase înainte. O lumină bizară mă întâmpina la celălalt capăt. Un observator din înaltul văzduhului ar fi putut avansa ideea că tocmai venisem din străfundurile tenebroase ale istoriei ca să dau piept cu civilizația modernă. Când am ieșit la suprafață, nu mai recunoșteam nimic. Lumea se trăia pe dos. De pildă, ziare sub forma lor tipărită nu se mai găseau decât ca relicve ale unor vremuri demult apuse, pe la vreun anticar sau colecționar. Ziariști în forma autentică, nici atâta! Universul se comprimase puternic și încăpea într-o jucărie de buzunar numită smartphone. Aceasta înlocuise tot mediul înconjurător cu unul virtual. Dependența era colosală. Fără acea jucărie, de la copiii care învață să citească, până la bătrânii paraplegici din centrele de îngrijire, deopotrivă, pot fi considerați morți sau măcar intrați în sevraj. O nouă religie sau rațiune de a trăi își făcea loc prin intermediul ecranului cu comenzi tactile.

Judecând la scara istoriei, ai fi putut crede că te afli martorul, pe deplin conștient, la al doilea pogorât al Messiei pe Pământ. Prima dată, creștinizarea s-a făcut cu ajutorul crucii, o știm prea bine. De data asta, neîndoielnic, smartphone-ul deschis pe TikTok va contribui decisiv la cretinizarea popoarelor. Nici măcar nu-i o profeție. Dilema ține doar de perioada estimată până când se va întâmpla convertirea. Ce caut eu în această lume eminamente virtuală? Adaptarea extrem de facilă o impusese ca pe un dat firesc. Stăpânul trupului meu e oricine altcineva în afară de mine.

Din mers, amfitrioana îmi aruncă un zâmbet protocolar și mă chestionează câteva banalități. Vrea să știe cum am aflat de interviu, dacă îmi place să șofez, dacă nu, de ce o fac, cum mă descurc cu canicula, aerul irespirabil sau traficul infernal din București. Deduc din context că, arcuindu-se peste timp și generații, perpetuarea unor tare sociale dovedește capacități uimitoare de a rămâne veșnice în memoria comunității. Se ascund mârșav în perenități de nezdruncinat, precum poluarea sau aglomerația capitalei. Dilatarea viitorimii mă bulversează complet, simțurile nu-mi dau dimensiunea spațiului unde am aterizat. Dacă cineva m-ar întreba pe ce lume trăiesc, mi-ar veni greu să știu de mine.

Se spune că la un spital de psihiatrie un medic a avut ideea genială de a inventa telefonul mobil cu receptor și disc. În felul acesta, pacienții au fost mult mai cooperanți. Nu e de șagă cu percepțiile oamenilor mai mult sau mai puțin afectați de sindromul decrepitudinii colective.

‒ Nimic mai simplu, încerc un răspuns de probă, gutural. Din moment ce firma pe care o reprezentați a ales să-și popularizeze oferta de angajare tocmai în paginile ziarului la care lucrez, cred că sunt printre primii care au aflat de job.

‒ Hm! Într-adevăr un răspuns neobișnuit! Domnul Higuain adoră răspunsurile neobișnuite.

Zâmbesc încurcat și caut să schimb subiectul.

‒ Nu-mi închipuiam însă să fie atâta concurență pe post. Vă dați seama, dacă ne-am adunat buluc toată șoferimea din București, înseamnă că străzile-s deodată pustii, se circulă mult mai bine prin oraș la ora asta.

Vocea mea parcă ar fi aparținut altcuiva. Chiar și eu eram mirat. Avea în ea niște inflexiuni metalice care o făceau audibilă mai tare decât aș fi anticipat. Poate decorul cu efect de amfiteatru? Poate emoția ce nu se lăsa stăvilită? Oricum ar fi, timbrul noului glas ducea cu el o încărcătură de ezitare și îndoială, mascate primejdios.

Clipa de introspecție mi s-a risipit brusc, căci tocmai poposisem într-un apartament de hotel, redecorat și organizat pentru activități administrative, cu camera de zi transformată în sală de vizite. Trecerea pragului acelei încăperi a acționat ca un resort asupra bărbatului de vârstă mijlocie, cu ochii ațintiți în hârtii, așezat de partea opusă a mesei ovale. De bună seamă, domnul Higuain în persoană, am intuit. Se ridicase brusc în picioare, cu brațul întins și mișcări mecanice, semănând cu un android planificat anume pentru întâmpinarea oaspeților. După o strângere viguroasă a mâinii, simțită ca o menghină, m-a invitat să ocup un loc și s-a așezat în scaun odată cu mine.

Oare chiar atât de cazon să fi devenit protocolul care se impune în astfel de situații? Cât oi fi lipsit din prezent, pesemne, s-au petrecut o seamă de schimbări la nivelul interacțiunii dintre oameni. Atitudinea solemnă, combinată cu figura încruntată și privirea de gheață ale omului de decizie din fața mea nu lăsau să se întrevadă vreo urmă de empatie. Mr. Higuain ținea pe masă CV-ul meu și se uita când la mine, când spre rândurile tipărite, de parcă ar fi vrut să ne confrunte. Avea alături persoana fizică și replica sa transpusă pe hârtie, însă tot nu reușea să se convingă că aparținem unul de celălalt. Tăcerea devenise cumva stresantă. Dintr-odată, s-a făcut țăndări și o voce gravă, baritonală, și-a modulat tonul într-o subtilă interogație. Întrebările la obiect cereau răspunsuri precise, fără lălăieli, nuanțări sau contextualizări care, în altă conjunctură, ar fi fost de dorit să mă pună într-o lumină nițel mai favorabilă. Mă hazardasem în câteva rânduri să ocolesc cu diplomație un răspuns tranșant, dar nu mi-a mers. Higuain repeta cu obstinație întrebarea, îmbrăcată în alte forme, până ce primea, cu adaos de sinceritate, tot ce și-a propus. Un simț aparte îl aviza, pe căi doar de el știute, dacă în cele ce susțin se află adevărul sau îl ocolesc. Pesemne, dintr-o ambiție personală, domnul Poligraf dorea doar să-și confirme sieși că a avut dreptate și mă pistona necontenit.

‒ Observ că aveți o experiență vastă în mass-media și aproape deloc în cărăușie. Nu văd nimic rău în asta, dar chiar așa, sunteți dispus să renunțați la niște ani de vechime, deloc puțini, pentru o nouă meserie, complet diferită? Pentru că, oricât m-aș strădui, mi-e greu să găsesc vreo conexiune între cele două activități.

‒ Da, presa nu mai e ce-a fost, de prestigiu sau prestanță s-a ales... a rămas doar numele. Ziariștii cei buni au părăsit corabia, fiind cooptați în departamente de publicitate și piar pe la mari corporații. Doar cei tineri mai bântuie prin redacție, căutându-și un drum al lor. În plus, am un program flexibil care îmi permite să fac și altceva. Simt nevoia de o schimbare, domnule Higuain, de noi provocări care să transforme blazarea în entuziasm.

‒ Dacă am înțeles bine, vreți să renunțați...?

‒ ... la presă. Da, da. Sigur că da, îl întrerup instant, ca nu cumva să-și închipuie altceva.

‒ Perfect. Ați adus toate avizele, atestatele, copie buletin și permis, documente de studii, fișa medicală, examen psihologic, cazier judiciar, cazier auto de la poliția rutieră, care să ateste că nu aveți abateri disciplinare în trafic, în ultimii cinci ani?

‒ Totul se află în dosar.

Împing dosarul cu vârful degetelor și, în replică, în fața mea poposește o broșură tipărită în condiții grafice de excepție, cu coperta glamour, din paginile căreia sclipeau pozele unor limuzine de top. Ochiul deprins cu tipăriturile de calitate, că doar lucram în domeniu, nu eram vreun terchea-berchea de pe stradă, a sesizat imediat. Am luat broșurica în mână și i-am verificat textura cu degetele. Mirosea a cerneală proaspătă, îmbietoare. Nu știam la ce să mă holbez mai întâi, la calitatea hârtiei sau la cea a limuzinelor.

‒ Atunci, acestea fiind lămurite, un singur amănunt mai vreau să știu: ce mașină alegeți din catalogul nostru? De altfel, o să vă convingeți, toate autoturismele sunt noi și de clasă superioară, încât nu văd să existe vreo problemă în privința asta. Dacă totul decurge conform așteptărilor, de săptămâna viitoare ne vedem pe traseu. Asigurările de răspundere pentru pasageri și bagaje le primiți în anexa la contract, iar pentru mașină, desigur, Casco. Drum bun și fără incidente în trafic!

Răsfoiesc broșura cu poze artistice și date tehnice din alt ev. Subțirică, avea nevoie de o doză mare de indulgență pentru a fi numită catalog. Mă rog, chestie de opțiuni, n-are rost să-mi bat capul. Obiectivul meu este altul. Nu-mi ia mai mult de zece secunde să mă hotărăsc și cu mâna pe una dintre poze adaug, dându-mi aere de cunoscător:

‒ Modelul acesta de Letkon, având motor dual turbo cu hidrogen, sistem de frânare autonom, control al tracțiunii asistat de calculator și al direcției, transmis direct prin satelit, cu configurația traseului, amprentă vocală, pilot automat, ei bine, cred că toate astea mi s-ar potrivi foarte bine. Știind că vin azi aici, m-am interesat cum e cu fiabilitatea în trafic a unor mărci sau modele. Peste tot pe unde am întrebat, un singur răspuns s-a făcut auzit, sub diferite forme: Domnule, pentru a conduce fără stres într-un oraș atât de aglomerat, cum e Bucureștiul ăsta al nostru, te-ar avantaja cât mai multe opțiuni autonome la volan, vizibilitate, ergonomie, comenzi vocale, intuitive, funcții care să învețe obiceiurile de condus ale șoferului. Și, vorba ceea, n-am abordat chiar pe oricine, i-am chestionat doar pe tartorii cei mari: colegi de la revistele de profil, reprezentanți de vânzări, șoferi de shuttle, dealeri auto. Explicațiile lor m-au convins și ca atare mă conformez. Mașina asta arată într-un mare fel, de parcă ar fi venită din viitor. Dotările, în special cele de siguranță, sunt cu adevărat SF.

‒ În regulă, mi-am notat, îmi răspunse domnul cel încruntat, a cărui față imobilă s-a metamorfozat într-un surâs de bunăvoință. Colaboratorii mei vă vor conduce în parcul auto, pentru a face formele și a vă preda autoturismul. Să fie într-un ceas bun!

Ne-am strâns mâinile pentru a pecetlui astfel colaborarea ce se anunța fructuoasă. Rubiconul tehnologic fusese traversat în cel mai firesc mod cu putință. Chiar de la ușă am fost preluat de un tinerel și îndrumat către ieșirea în parcarea interioară, evident, pe altă parte decât cea pe unde intrasem. Cine și-ar fi putut închipui că, după o eternitate petrecută prin birourile insalubre, rătăcind încărcat de șpalturi pe coridoarele kilometrice ale Casei Scînteii, mestecând hârtia și sorbind cerneala, voi schimba toate acestea? Casca de protecție, patinele, crosa, slapshot, 40+... Cine și-ar fi putut închipui că voi îmbrățișa cariera de taximetrist? Eu nu, în niciun caz.