Prizonierii politici ai influencerilor

 

            Anul 2024, de care ne mai despart doar câteva zile, se anunță unul foarte complicat din punct de vedere politic, cu trei runde de alegeri: generale, locale și europene. În aceste condiții nu e greu de intuit că rolul influencerilor pe toate canalele de comunicare va crește exponențial. Termenul românesc de lider de opinie este puțin perimat, pentru că pune accent pe mesaj, nu pe auditoriu, influencerii adresându-se unor grupuri țintă, dar, dacă vreți, îl folosim. Așadar, liderii de opinie vor căuta să ne facă prizonierii lor politici, să votăm precum ne dictează conștiința... educată de ei. Într-un fel este firesc să fie așa: discipolii sunt depozitarii ideilor mentorului, elevii ‒ ale profesorilor, copiii ‒ ale părinților. Numai că la un moment dat intervine emanciparea, conflictul între generații, cum mai este descris, iar copiii deveniți adulți nu sunt prizonierii politici ai părinților. Tudor Gheorghe are niște versuri foarte crude: ”Au făcut copiii noștri dinți/ Mușcă din bunici și din părinți”.

Dar să nu divagăm. Să revenim la liderul de opinie. Pericolele care ne pândesc nu sunt deloc puține pentru că nu știm ce se află în spatele unei opinii, cât de mult interes sau dezinteres. Mai ales în spatele opiniilor politice, căci despre astea vorbim. În general, liderii își împrumută reputația și ascendența (morală, profesională, academică) asupra ideilor pe care le susțin. Curentele extremiste nu sunt nici ele ferite de o astfel de propagare în mase. Să nu uităm că în perioada interbelică legionarismul s-a bazat, până la un punct, pe o puternică susținere a intelectualității, iar nazismul a fost validat de o serie de concepte filozofice. De comunism, n-are rost să mai vorbim.

            Cineva m-ar putea acuza de ipocrizie, căci și acesta este un articol de opinie, nu? Ar însemna că susțin: nu mă luați în seamă! Ca personajul lui Tudor Mușatescu, Spirache Necșulescu, cu al său: Nu mă votați! De fapt, ceea ce vreau să transmit este o pledoarie pentru a gândi cu propriile noastre minți, să nu mai preluăm teme prefabricate, iar dacă le preluăm, să le trecem prin filtrul propriu. Atitudinea rezervată, dubitativă, circumspectă, e mult mai potrivită vremurilor pe care le trăim, în care actanții politici caută un vot emoțional, afectiv, bazat cu predilecție pe seducerea electoratului, nu pe convingerea lui. Partidele extremiste, cu atât mai mult. De la o vreme, inflamarea spiritelor este înadins provocată pentru că aduce pasiune, patimă, iar ele din asta se hrănesc. În fine, nu insist, sunt niște reflecții personale pentru care argumentele încă se caută. Fiecare le avem și le dezvoltăm, ceea ce nu e rău deloc, ne învață să gândim.

            Nu ne-ar strica nici puțină educație politică. Pentru a fi partizanii unor idei e necesar să le validăm într-un fel. Iar asta nu se poate face decât introducându-le într-o dezbatere, confruntându-le cu altele, citind cât mai mult, informându-ne. Vom avea poate surpriza să constatăm cât de puține lucruri în gândirea politică s-au descoperit în ultima sută de ani. Cum politicienii manevrează instrumente de persuasiune din urmă cu mai bine de cinci secole. Celor pe care i-am făcut curioși le recomand cartea lui Isaiah Berlin ‒ ”Lemnul strâmb al omenirii ‒ capitole din istoria ideilor”. A apărut la Humanitas, o găsiți sigur.

Crăciunul emoțiilor

 

            Ca de fiecare dată când se prăpădește un confrate, ziarist și scriitor, în fine, cineva apropiat, își face loc un gând nechemat pe tema deșertăciunii vieții. Dacă evenimentul nefericit se petrece în preajma sărbătorilor de iarnă înfioară și mai tare. Cu ce ne alegem? Suntem permanent într-o goană nebună, nesfârșită, la cumpărături, în trafic, la serbări, avem de mulțumit atâtea persoane, de oferit cadouri, masa de Crăciun trebuie să arate impecabil. Unii ne auzim vorbe, suntem atenți la ce se vorbește, sau împroșcăm cu ocară. Mai avem timp și pentru noi? Sau ne trecem ca o lumânare, la coadă la supermarket, Crăciun după Crăciun, An Nou după An Nou, cu aceași frenezie a cumpărăturilor și a lucrurilor bine rânduite, iar la final nu ne alegem decât cu regrete? Regrete eterne, cum scrie pe o jerbă.

            De aceea, propun să schimbăm modul de abordare, paradigma sărbătorilor de iarnă. Emoția Crăciunului s-o înlocuim cu Crăciunul emoțiilor. Cum s-ar putea face asta? Investind în amintiri, în emoții, mai degrabă decât în bunuri materiale, consumabile, perisabile pentru suflet. Tihna Craciunului binecuvântat o reprezintă sărbătorile petrecute în familie, alături de cei dragi, momentele neprețuite cu prietenii, astea rămân în amintire. Doar investind în iubire, în bunătate, în generozitate ne creăm clipe plăcute rememorării, ne întâlnim pe cărările minții cu  persoane de care ne este dor, chiar dacă unele au dezertat într-o lume mai bună.

Să iubim și să permitem celolalți să ne iubească, iată cheia unor sărbători de vis. Deschiderea sufletului și lăsarea emoțiilor să ne copleșească nu ar trebui să ne sperie. Omul este prin definiție o fire veselă, dar veselia nu se poate propaga decât în colectivitate. Altfel... intervine deșărtăciunea.

Într-una din cărțile mele de sertar, pentru că n-am îndrăznit încă s-o dau pe mâna tiparului, cugetam pe seama rataților. Mai bine zis, făceam apologia ratării, pentru că toți suntem puțin ratați. Conștiința ratării e un mare pas înainte în istoria umanității. Cine n-o are a trăit degeaba, n-a înțeles nimic din viața asta. Chiar și marile genii se consideră niște ratați în sinea lor, la crepuscul. Compromiterea idealurilor care-i animă este evidența ultimă. Orice s-ar spune, n-au studiat destul sau n-au descoperit mai mult, deși ar fi avut posibilitatea să o facă, doar pentru că și-au ocupat timpul și mintea cu tot felul de fleacuri. Iar dacă, din contră, au fost dedicați creației și cercetării cu toată ființa lor, chiar și atunci s-au ratat. Studiul aprofundat i-a determinat să-și neglijeze sănătatea, trăind prea puțin pentru a-și putea desăvârși opera. Doar Dumnezeu este Creatorul, li se relevă la ceasul de taină, au vrut să se pună cu El și au pierdut. Oricum ai da-o, lumea asta este una plină de ratați, care n-au putut să facă mai multe pentru posteritate.

Dacă pentru posteritate nu se poate face mai mult, măcar contemporaneitatea să beneficieze de ființa noastră plină de viață, de distracție, frate, până la urmă. Idealurile și aspirațiile, mai încolo. Carpe diem! spunea latinul, pentru că asta ne dă dimensiunea existenței.

Cugetari pe un petic de ziar - eMAG.ro